† Duminica Floriilor (B): În libertate şi prin iubire (omilie)

Răstignirea - de Bartolome Esteban Murillo

Evanghelia Marcu 15,1-39 [forma prescurtată]

 

Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?

 

E. Dis-de-dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. ² Pilat l-a întrebat:
A. "Tu eşti regele iudeilor?"
E. El i-a răspuns:
+. "Tu zici".
³ E. Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. ⁴ Pilat l-a întrebat din nou:
A. "Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!"
⁵ E. Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira. ⁶ Cu ocazia sărbătorilor, le elibera un deţinut pe care îl cereau ei. ⁷ Pe atunci era închis un oarecare Baraba, care, împreună cu nişte răzvrătiţi, în timpul unei revolte, comiseseră crimă. ⁸ Mulţimea a urcat şi a început să ceară să le facă aşa cum făcea întotdeauna. ⁹ Pilat le-a răspuns:
A. "Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?"
¹⁰ E. Căci ştia că din invidie îl dăduseră arhiereii pe mâna lui. ¹¹ Însă arhiereii instigau mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. ¹² Pilat le-a spus din nou:
A. "Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?"
¹³ E. Iar ei au strigat iarăşi:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁴ E. Pilat le-a spus:
A. "Dar ce rău a făcut?"
E. Însă ei strigau mai tare:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁵ E. Astfel, Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.

 

Împletindu-i o cunună, i-au pus-o pe cap.

 

¹⁶ Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. ¹⁷ L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. ¹⁸ Apoi au început să-l salute:
P. "Bucură-te, rege al iudeilor!"
¹⁹ E. Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. ²⁰ Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

 

L-au dus la locul numit Golgota.

 

²¹ Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. ²² L-au dus la locul numit "Golgota", care, tradus, înseamnă "locul Craniului".

 

A fost socotit cu cei fărădelege.

 

²³ Şi i-au dat vin înmiresmat, dar el nu a luat. ²⁴ Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia. ²⁵ Era ceasul al treilea când l-au răstignit. ²⁶ Era scrisă inscripţia condamnării lui: "Regele Iudeilor". ²⁷ Împreună cu el au răstignit şi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga lui. ²⁸ Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: "Şi a fost socotit cu cei fărădelege".

 

Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva.

 

²⁹ Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând:
A. "Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, ³⁰ salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!"
³¹ E. La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau:
A. "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. ³² Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!"
E. Îl insultau şi cei răstigniţi cu el.

 

Scoţând un strigăt puternic, Isus şi-a dat sufletul.

 

³³ Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. ³⁴ La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic:
+ "Eloí, Eloí, léma sabactáni?",
E care, tradus, înseamnă:
+ "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"
³⁵ E. Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau:
A. "Iată, îl cheamă pe Ilie!"
³⁶ E. Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând:
A. "Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!"
³⁷ E. Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul.

 

                                [Aici se îngenunchează şi se face o pauză].

 

³⁸ Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. ³⁹ Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus:
A. "Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!"

 

 

Omilie

 

Relatarea pătimirii lui Isus, pe care ne-o propune liturgia de astăzi împreună cu intrarea glorioasă a lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1-10), ocupă aproape o cincime din întreaga evanghelie după Marcu; neputând să fac un comentariu punctual, mă voi limita la o privire de ansamblu care evidenţiază principale momente.

 

Această relatare pune la încercare privirea noastră de credință asupra lui Isus: suntem aproape constrânși să suferim scandalul și nebunia crucii (cf. 1Cor 1,23), suntem puși în fața falimentului vieții lui Isus. El care a trecut prin mijlocul poporului făcând bine (cf. Fap 10,38), având grijă de bolnavi și uneori vindecându-i și forţând demonul să se retragă; el care, ca un „profet puternic în faptă şi cuvânt” (Lc 24,19), a atras la sine mulțimile până să intre în orașul sfânt între aclamații triumfale; el care a reușit să adune în jurul său o comunitate itinerantă de bărbați și de femei; acest om, Isus din Nazaret, cunoaște un sfârșit nemaipomenit, viața sa se apropie de un sfârșit falimentar. Orice cititor atent la evanghelie, orice ucenic nu poate decât să fie tulburat profund de astfel de deznodământ…

 

Vine să se întrebe: de unde vine forța lui Isus, puterea cu care eliberează de bolile și de moarte? „Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva!” (Mc 15,31) – își băteau joc de el adversarii… Unde s-a sfârșit acea carismă profetică cu care el anunța de acum foarte aproape, ba chiar prezentă, Împărăţia lui Dumnezeu? (cf. Mc 1,15). Pentru că în patimă, Isus este redus la tăcere și se lasă umilit fără să deschidă gura? (cf. Is 53,7). Unde este acea autoritate recunoscută de atâția care îl numeau învățător, îl aclama ca profet, îl invocau ca Mesia și Mântuitor? Toți aceia care păreau discipoli ai săi și simpatizanţii au dispărut, și Isus este singur, abandonat de toți.

 

Dar enigma este și mai radicală: unde este Dumnezeu în timpul patimile lui Isus? Acel Dumnezeu care părea atât de aproape și pe care el l-a chemat „Abba”, adică „tăticuțul meu”; acel Dumnezeu care l-a numit „Fiul iubit” la botez (cf. Mc 1,11) și la schimbarea la față (Mc 9,7); acel Dumnezeu pentru care Isus a pus în joc și a consumat toată viața sa, unde este acum? Să nu uităm: moartea pe cruce este moartea cea mai blestemată de Dumnezeu (cf. Dt 21,23; Gal 3,13) –  judecat astfel de legitima autoritare religioasă a lui Israel – și, în același timp, este chinul extrem de tortură aplicat celor reținuți dușmani ai societății [ai polis-ului]. Într-adevăr, Isus a murit ca un impostor, suspendat între cer și pământ, deoarece este respins de Dumnezeu și de oameni...

 

E așa de dificil să răspunzi la aceste întrebări. Se poate începe cu observarea că Isus a parcurs acest drum – pe drept cuvânt calea crucii [via crucis] – rugându-se Tatălui pentru ca să-l susțină în această oră de întuneric: „el a oferit, cu strigăte puternice și lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea putere să-l salveze de la moarte” (Eb 5,7); în tot acest timp însă a luptat pentru a se abandona în Dumnezeu și căutând să facă voința sa, nu propria voință (cf. Mc 14,36). Da, Isus a avut credință, a crezut că Dumnezeu nu-l v-a abandona, că a rămas cu el, de partea sa, în ciuda aparenţelor semnelor opuse şi a realului faliment uman al vieții și misiunii sale.

 

Dar pentru a înţelege pe deplin patimile lui Isus, pentru de a putea să-l urmăm pe el fără se ne scandalizăm, este esențial să aprofundăm sensul gestului euharistic de la ultima cină (cf. Mc 14,17-25). Isus a făcut acel act pentru a evita ca ucenicii săi citească moartea sa ca un eveniment de suferit din întâmplare, sau din cauza unei sorți inevitabile voite de Dumnezeu. Nimic din toate acestea. Isus însă și-a trăit sfârșitul în libertate: ar fi putut să fugă înainte ca evenimentele să se precipite, ar fi putut să evite acele fapte și să pronunțe acele cuvinte la sfârșitul cărora era de așteptat o condamnare la moarte. Dar nu a făcut-o; dimpotrivă, a rămas fidel misiunii primite de la Dumnezeu, continuând să facă totul și punctual voința Tatălui, chiar cu prețul de a merge la întâlnirea cu sfârșitul umilitor. Și aceasta pentru că știa bine că aceasta este singura modalitate de a putea să-l iubească pe Dumnezeu şi pe oameni până la sfârșit… (cf. In 13,1). Iată, Isus și-a încheiat existenţa sa așa cum mereu a petrecut-o: în libertare și în iubire față de Dumnezeu și față de oameni! Pentru ca să fie clar, Isus a anticipat profetic față de ucenicii săi patima și moartea, explicând cu un gest capabil să povestească esențialul vieții sale: pâine frântă, așa cum viața sa ar fi în curând; vin turnat în potir, așa cum sângele său va fi risipit printr-o moarte violentă.

 

Dacă la începutul evanghelie, Marcu a scris că ucenicii „lăsând toate, l-au urmat pe Isus” (cf. Mc 1,18.20), în ceasul patimii se vede constrâns să noteze că ei „l-au părăsit și au fugit cu toții” (cf. Mc 14,50). Scandalul crucii rămâne în toată duritatea sa și nu se potolește, dar semnul euharistic, memorialul vieții, patimii și morții lui Isus, va fi capabil să strângă din nou pe discipoli în jurul lui Cristos cel înviat. Comunitatea discipolilor lui Isus va putea astfel să traverseze istoria și să ajungă până la noi, fără să se teamă să înfrunte chiar ceasurile de întuneric și de criză: de fapt Domnul a precedat chiar și în aceste evenimente trăindu-le în libertare și prin iubire.

 

 

(pr. Enzo Bianchi [29.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9035-Nella-Liberta-e-per-amore).

 

Convertire - pocăință

 

„Un corp viu nu este unul care nu suferă niciodată,

ci unul care poate să se vindece
singur într-o anumită măsură.
În acelaşi fel, un creştin nu este un om care nu greşeşte,
ci un om făcut în stare să regrete,
să se ridice şi să o ia de la început după fiecare cădere –
pentru că Cristos, viața, este în el, refăcându-l permanent,
permiţându-i să repete [într-o mică măsură]
moartea benevolă pe care a suportat-o Isus”.

(din Clive Staples Lewis, Creștinismul redus la esențe).

Gândeşte-te la tine ca la o sămânţă...

 

 

 

„Gândeşte-te la tine ca la o sămânţă,

iernând cu răbdare,
aşteptând să devină o floare la timpul hotărât de Creator,
în lumea adevărată, la trezirea adevărată.
Presupun că întreaga noastră viaţă privită
din perspectiva aceasta va părea un somn amorţit.
Acum ne aflăm în tărâmul viselor,
dar curând ziua aceea va veni.
Chiar acum suntem mai aproape decât eram
atunci când am început să scriu această scrisoare”.

(din Lewis Clive Staples, Scrisoare către Mary Willis Shelburne, 28 iunie 1963).

† Buna Vestire: „Cea plină de har” (omilie)

Buna Vestire - de Walter Rane

Evanghelia: Luca 1,26-38. În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. Intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei”. Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi se întreba în sine: „Ce poate să însemneze salutul acesta?” Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus.  Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit”. A zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta şi Cel Sfânt, care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi ea, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea, căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Atunci a zis Maria: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

 

 

Omilie

 

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume.

 

Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule”: el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Este, desigur, un lucru minunat şi, desigur, motiv de bucurie veşnică pentru Maria să ştie că a răspuns în mod spontan ceea ce deja Fiul ei îi sugera. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

 

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu.

 

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

 

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Nu putem să fim supuşi lui Dumnezeu, gata să facem în orice împrejurare voinţa lui, dacă nu avem credinţa în bucuria pe care el ne-o promite. Maria a crezut în imensa bucurie care i-a fost promisă ei şi întregii lumi: Dumnezeu vrea să mântuiască, Dumnezeu vrea să comunice plinătatea sa. Dacă am crede în această intenţie a lui Dumnezeu, am putea, la rândul nostru, să fim complet supuşi voinţei sale, cu încredere şi bucurie, chiar şi în suferinţe, bine ştiind că Dumnezeu este bun şi pregăteşte pentru noi şi pentru toată lumea bucuria sa veşnică.

 

Să-i cerem Mariei această încredere totală.

 

(Pâinea zilnică a Cuvântului - Comentariu la lecturi - de A. Vanhoye).

Rugăciune şi bucurie

Rugăciune la troiță - de Ignat Bednarik

 

«Facă-se voia ta!»

„Totuși, o bună parte din împlinirea voinței lui Dumnezeu

este în sarcina creaturilor sale,
inclusiv a mea.
Rugăciunea aceasta, deci,
nu este despre a îndura cu răbdare voia lui Dumnezeu,
ci să o împlinesc activ şi cu bucurie.
Trebuie să fie activ şi răbdător în acelaşi timp.
Mă rog să fiu făcut în stare să acționez așa”.

(din Lewis Clive Staples, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer).

Apropierea de Dumnezeu

 

„Dacă vrei să te încălzeşti te aşezi lângă foc:

dacă vrei să te uzi, intri în apă.

Dacă vrei bucurie, putere, pace, viaţă veşnică

trebuie să te apropii de ceea ce ţi le poate oferi.

Acestea nu sunt un fel de premii pe care Dumnezeu ar putea,

dacă așa vrea, să le ofere oricui.

Ele sunt o minunată fântână de energie şi frumuseţe

care stă chiar în centrul realităţii.

Dacă eşti aproape, fântâna te va uda,

dacă nu eşti aproape, vei rămâne uscat.

Atunci când un om este aproape de Dumnezeu,

cum ar putea el să nu trăiască veșnic?

Şi atunci când un om este separat de Dumnezeu

ce alta ar putea el să facă

decât să se ofilească şi să moară?”

 

(din Lewis Clive Staples, Creștinismul redus la esențe).

La umbra crucii tale (cântă Paula Seling)

 

 

 

 

Paula Seling

 

La umbra crucii tale

 

Muzica: Aurel Bolbos

Text: Traian Dorz

Orchestratie: Sergiu Tuhutiu

 

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să vin

Să-mi plâng mereu trecutul și ție să mă-nchin.

 

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să fiu

Să plâng, să cânt cu jale, din moarte să înviu.

 

La umbra crucii tale eu vreau să-ngenunchiez

Căci numai tu, stăpâne, din greu mă liberezi.

 

La umbra crucii tale e pacea și odihna

Nădejdea, mângâierea, dreptatea și lumina.

 

La umbra crucii tale, eu vreau să chem mereu

Pe cei ce în viața nu l-au pe Dumnezeu.

 

Daca-aș putea să zbor mai sus de astă vale

Aș spune tuturora de jertfa crucii tale.