† Duminica a 19-a de peste an (A): Educați la credință [13 august 2017]

Isus merge pe apă - de Ivan Aivazovsky.

Educați la credință  

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (13 august 2017)

Lecturi: 1Regilor 19,9a.11-13a; Romani 9,1-5; Evanghelia Matei 14,22-33.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne invită să ne corijăm ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu.

În prima lectură luată din Cartea Regilor (1Rg 19,9a.11-13a) este profetul Ilie, cel care este pe muntele Horeb (Sinai), asemenea lui Moise, trebuind să-l întâlnească pe Domnul. Ilie al cărui nume este „Yahveh e Domnul” îl prezintă ca un Dumnezeu al puterilor, al focului. Astăzi el se revelează într-o tăcere absolută. Fuga din fața reginei Isabela, soţia regelui Ahab, care îl persecută necontenit, fuga din patria sa, îi dă profetului să  gândească. Epuizat de tot ce se întâmplă a mers în pustiu și a cerut să moară. Departe de oameni, putea să adoarmă și să moară liniștit. Dumnezeu nu-i face reproșuri. Îl lasă să doarmă. Apoi îl trezește: „Ridică-te și mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” (1Rg 19,7). A mers patruzeci de zile până la muntele Domnului, Horeb, adică la izvorul credinţei într-un singur Dumnezeu. Se transformă într-un drum al descoperirii adevăratului chip al Domnului. Și profeții trebuie să fie educați la credință… „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!” (v. 11). Se gândea că este în vântul puternic sau în cutremur. Dar nu era în uragan, nici în cutremur, nici în foc ci într-o adiere liniștită. Profetul „focos” îl căuta în altă parte și el este în murmurul unei brizei lejere abia perceptibilă. Este simbolul intimității conversației divine, în tihnă și consolarea. El credea că salvarea onoarei lui Dumnezeu este în masacrarea „necredincioşilor” dar acum descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și milostivire.

Și apostolul Paul se înșeală cu privire la Dumnezeu. Fiind un persecutor violent cu creştinii, într-o zi, el l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost plecare adevăratei convertiri. Paul – un evreu „focos” – simte cu pasiune și neliniște problema destinului poporului ales. „Mare îmi este întristarea şi nesfârşit chinul în inima mea” (v. 2), scrie Romaniilor (Rom 9,1-5). Această descoperire a lui Isus Cristos, el ar voi s-o împărtăşească fraţilor din comunitatea ebraică, să-i conducă la adevăr, dar ei refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia, exprimându-și durerea în faţa necredinţei lor. „Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei” (v. 3). Fraza aceasta are multă forță: „anatema” nu are numai excomunicarea din sfera bisericească. În Noul Testament implică ideea de blestem: cine este lovit de anatema este exclus de la comuniunea bunurilor și, deci, este blestemat. Apostolul ajunge la disponibilitatea interioară de a fi condamnat, adică separat de Cristos, pentru a salva pe conaționalii săi. O astfel de declarație în favoarea poporului său arată cât de mare este iubirea față de această națiune aleasă! Paragraful următor devine un imn închinat măreției lui Israel, pentru care apostolul Paul prezintă opt privilegii: de la adoptarea ca fii, gloria, alianțele, Legea, cultul, promisiunile, patriarhii și mai ales la „Cristos după trup”. Această glorificare a lui Cristos culminează cu doxologia: „Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”. Este un caz prea rar care îi este dat lui Isus cu titlul de „Dumnezeu”. Aceasta reprezintă culmea revelației lui Isus Cristos – stăpânul tuturor binecuvântat în veci. Sfântul Paul ne recomandă să mergem pe drumul iubirii.

Cu Evanghelia (Mt 14,22-33), Isus vine să pună lucrurile „la locul” lor. Pentru sfântul Matei, Isus se descoperă drept stăpân atotputernic peste forţele dezlănţuite ale naturii, care ameninţau barca în care se aflau discipolii în drumul spre ţărmul celălalt.

Să ne amintim: minunea în care Isus umblă pe apă și potolește vântul este descrisă de sfântul Matei imediat după înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești. Înmulţește pâinile pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești oameni! Mulțimea este plină de entuziasm. Unii privesc la Isus chiar ca la un rege care ar putea să împlinească așteptările și care ar putea să-i scape de toate problemele. Ei sunt siguri că îl găsiseră pe cel care îi va elibera de ocupaţia romană. Era regele de care aveau nevoie. Isus cunoaște această intenție a mulțimii și încearcă să evite zarva. Îşi dă seama de această capcană şi nu vrea să-i introducă şi pe ucenici în acest joc. Tocmai de aceea îi trimite spre țărmul celălalt. Deși era destul de târziu, îi zorește pe discipoli să se urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt al lacului, spre Betsaida. Imediat după aceasta el dă drumul mulțimii. Se cuvenea, într-un fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la terminarea evenimentului. În schimb, Isus îi zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului  şi să uite de drumul pe care îl au de făcut.

Apoi Isus se urcă pe munte ca să se roage. Cunoaştem cu toţii intensitatea acestei rugăciuni. El vorbeşte cu Tatăl de la inimă la inimă; cere lumină şi putere pentru a-şi continua misiunea sa.

Este deja noapte, târziu. Barca în care se găsesc ucenicii săi se află în mijlocul mării și este zguduită de valurile puternice ale mării. Furtună, spaimă și teamă! Situația lor era una critică. Ca pescari sunt experţi în ale mării. O adevărată încercare! Pentru ei lumina răsăritului era încă departe. Sfântul Matei povestește că în acea noapte, spre dimineață, discipolii îl văd pe Isus umblând pe mare, însă nu îl recunosc. Sunt îngroziți. Pe moment ei cred că văd o fantasmă. Spaima lor era enormă şi încep să strige de frică. Atunci, cel care umblă pe mare se face recunoscut prin expresie pronunţată de Dumnezeu pe muntele Sinai atunci când i s-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ex 3,14). „Isus le-a vorbit: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!»” (v. 27).

Matei ne invită la o lectură în cheie pascală. Cine ar putea fi acela care să ne vină în întâmpinare şi să ne readucă pacea? Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că aceste puteri ale întunericului nu au nici o priză asupra lui. El ne descoperă că adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Ajutorul milostiv și intervenția lui Cristos sunt absolut necesare pentru a salva această comunitate în plină criză. Barca lovită de valuri, teama ucenicilor, cuvintele lui Isus şi strigătul lui Petru, toate acestea ne fac să înţelegem că episodul vrea să fie un simbol al comunităţii creştine care trece prin greutăţi. Dar nu este nici o teamă: este Domnul... Important este să aveam credinţă şi să ne rugăm asemenea lui Petru: „Doamne, salvează-mă!” Acea mână întinsă către Petru vă fi și salvarea noastră. Atunci totul se calmează şi exclamăm uimiți cu centurionul de sub cruce: „Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54).

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

A descoperi pe adevăratul Dumnezeu [XIX TPA (A) - 13.08.2017]

Isus merge pe apă.

Evanghelia Matei 14,22-33: În acel timp, după ce Isus a săturat mulţimile, îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” Atunci Petru, răspunzând, i-a zis: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Omilie

Textele biblice din această duminică ne invită să ne corijăm de o idee pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Ceea ce a făcut și profetul Ilie pe muntele Horeb (Sinai). Îl reprezentau ca un Dumnezeu al puterilor. Credea că îl găsește în uragan apoi în cutremur. Dar Domnul nu a fost nici într-unul sau altul. După aceea, a fost un murmur de briza lejeră. Este aici că Ilie descoperă pe adevăratul Dumnezeu. El, care credea că salvarea onoarei lui Dumnezeu prin masacrarea „necredincioşilor”, acum descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și milostivire. Nu iubim decât în a spune ceva despre el.

Apostolul Paul și el se înșeală cu privire la Dumnezeu. Iniţial este un persecutor violent cu creştinii. Dar într-o zi, el l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost punctul de plecare al veritabilei convertiri. Această extraordinară descoperire, el ar dori s-o împărtăşească cu fraţii săi de comunitate ebraică. Dar aceștia din urmă refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia. Paul și-a exprimat durerea în faţa necredinţei lor. Aceștia nu au acceptat să recunoască privilegiul de a fi poporului ales și va fi lărgit la păgâni care și-au pus credinţa lor în Dumnezeu. Ei nu înţeleg că dacă Cristos și-a dat Trupul şi și-a vărsat Sângele său este pentru ei şi pentru mulţime.

Cu Evanghelia, Isus însuşi vine să pună lucrurile „la locul” lor. Să ne amintim: el vine să înmulţească pâinile pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești oameni! Unii şi alţii se gândesc că au găsit regele care-i va eliberarea de sub ocupanții străini. Isus îşi dă seama de această cursă şi face totul pentru a îi face pe discipolii săi să nu intre în acest joc. Acesta este pentru a-i trimite urgent pe malul celălalt. Prin acest eveniment, el vrea să ne facă să înţelegem că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Nu corespunde ideii pe care ne-o facem noi înşine. Pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să părăsim micile noastre conforturi, convingerile, obiceiurile noastre. Cristos ne dă întâlnire pe „cealaltă parte”, pe un drum necunoscut.

După ce a trimis departe mulţimile, Isus s-a retras singur pe munte să se roage. El ne învaţă că este acolo, în rugăciune, că ne poate adapta la Dumnezeu şi la planul său de iubire. Ca și Ilie, ca și Paul, ca și apostolii riscăm să facem false idei despre adevăratul Dumnezeu. Dar dacă noi vom lua timp de a-l întâlni în rugăciune, înţelegem mai bine ceea ce aşteaptă el de la noi. De la inimă la inimă, cu el, credinţa noastră se purifică.

În timp ce Isus se roagă pe munte, discipolii traversau mare. Şi, iată că vine furtuna. Barca este bătută de valuri. „Spre sfârşitul nopţii, Isus a venit la ei pe mare”. Discipolii sunt îngroziți. Ei cred că este o „fantomă”. Viaţa noastră de astăzi se aseamănă cu această trecere a mării. Suntem angajați pentru a trece spre „celălalt mal”, unde Isus ne dă întâlnire. Această barcă despre care ne vorbește Evanghelia, este a lui Petru, este Biserica lui Isus Cristos. De-a lungul secolelor, ea a cunoscut furtuni, violenţe şi persecuţii.

Marea dezlănțuită simbolizează moartea. Reprezintă locul puterilor răului. Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că răul nu are nici o priză asupra lui. Ne revelează că adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Atunci când totul merge rău, noi riscăm să credem că Dumnezeu ne-a abandonat. Dar el este acolo, prezent; și ne spune: „vino!” Vede îndoielile, temerile noastre atunci când ne confruntăm cu furtuna. Dar el este acolo pentru a ne linişti şi a ne învaţă speranţa.

Dacă în primim pe Cristos în barca vieţii noastre, ştim că putem conta pe el. Suntem uniți în credinţă în el. El nu ne cere decât să ne alăturăm cu inima vieții noastre, în îndoielile noastre. El nu încetează să ne ţină de mână. Biserica este aceasta barca care trebuie să înfrunte furtunile. Ceea ce salvează nu sunt calităţile nici curajul membrilor sale, dar credinţa care le permite să avanseze în întuneric. Credinţa ne dă siguranța prezenţei lui Isus de partea noastră.

Şi mai presus de toate acestea, să nu uităm: în fiecare duminică, Isus ne invită la Euharistie. El ne oferă Trupul şi Sângele său pentru a ne face puternici în încercări. Cu el, noi putem continua drumul nostru cu mult curaj. Şi la sfârşitul Liturghiei suntem trimiși pentru a fi martori și mesageri ai acestei vești bune. Împreună cu unul cu altul putem face această mărturie de credinţă: „Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6991-homelie-du-19eme-dimanche-13-aout/).

Laurențiu, diaconul, îndură martiriul

Martiriul sfântului Laurențiu 

de Titian

Tot ce poate omenirea inventa în oarba-i ură,
Laurențiu, diaconul, ca un sfânt erou îndură.
Glorioasă este fila ce martirul o înscrie
Nu pe piatră sau hârtie, ci o sapă-n carne vie.

Laurențiu e la Roma unul din bărbații care

Stau mereu, slujind cu râvnă, lângă sfintele altare;
Sunt bărbați cu faimă bună; șapte sunt, și-s buni cu toții,
Dar mai bun e Laurențiu, el își pune-n umbră soții.

Luptător viteaz, cu forța de la sânul mamei suptă,

Nu se teme de pericol, cu curaj s-aruncă-n luptă;
N-are-n mâini vreo armă, totuși, el învinge, e mai tare
Decât cei ce pe grătare îi pun trupul la frigare.

Mare sfinte Laurențiu, azi, privindu-te în slavă,
Cinstitorii îți admiră pe pământ purtarea-ți bravă.
Pentru moartea-ți glorioasă, dă-le forța să înfrunte
Lupta zilnică a vieții și durerile mărunte.

Cu credința care-nvinge toate-n cale și răzbate,
Cucerești prin luptă cerul, cu asalt, ca pe-o cetate.
Domnu-ți pune-n mână sceptrul și pe frunte diademă;
Ceru-ntreg îți recunoaște demnitatea ta supremă.

Preamărit să fie Tatăl, ca și Fiul, totdeauna,

Ca și Duhul și Treimea ce ți-a pus pe cap cununa.
Mijlocirea ta din ceruri mântuirea ne-o obțină,
Să putem și noi ajunge în lăcașul de lumină. Amin.

(breviar: http://ercis.ro/liturgie/breviar.asp).

---

„Să ne bucurăm, deci, preaiubiţilor, cu bucurie spirituală, şi să-l preamărim, prin sfârşitul preafericit al acestui ilustru erou, pe Domnul care este minunat în sfinţii săi şi ne dă prin ei ajutor şi, în acelaşi timp, exemplu; el a făcut să strălucească gloria sa în întreaga lume din Orient până în Occident, prin strălucirea orbitoare a luminii leviţilor, şi tot atât de renumită este Roma, prin Laurenţiu, cât de mare este Ierusalimul prin Ştefan” (dintr-o omilie a sfântului Leon cel Mare. Cit. in. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/VIII, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 94-95).

---

Crucea este înălţată ca să arate cerul

9 august - Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein),

fecioară, martiră, patroană a Europei

„Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos”. (Tereza Benedicta a Crucii, „Scientia Crucis” în Werke, I, Friburgi in Br. 1983, 15‑16 în Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.).

Sfântul Dominic (1170-1221), preot

Sfântul Dominic (1170–1221), portrayed in the Perugia Altarpiece by Fra Angelico.

Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia.

Astăzi sărbătorim de sfântul Dominic de Guzmán, preot. Studiul şi sărăcia sunt cei doi pivoţi ai ordinului dominican, programul de viaţă al fraţilor „cerşetori” care îmbracă haina sfântului Dominic, contemporan cu un alt mare sfânt fondator: sfântul Francisc de Assisi. Amândoi au lăsat în istorie o amprentă de neşters, cu toată scurtimea duratei existenţei lor pământeşti: Francisc a murit la 44 de ani, iar Dominic la 51 de ani.  S-a născut în Vechea Castilie (acum pn Spania) în jurul anului 1170 şi a murit la Bologna, la 6 august 1221. Sfântul Dominic a dat mare importanţă studiului pentru misiunea apologetică a fraţilor predicatori.

Din familie nobilă, „de statură medie, cu trup firav dar un chip frumos”, şi-a obişnuit, încă de la vârsta tânără, cu pocăinţa. Singura bogăţie erau cărţile, pe care totuşi nu a ezitat să le vândă, într-un an de foamete, pentru a putea împărţi hrană celor înfometaţi. Pentru erudiţia şi pasiunea pentru carte, episcopul de Osma l-a numit în rândul canonicilor săi. S-a distins prin corectitudine, zel, punctualitate în îndatoriri şi spirit de sacrificiu. Viaţa sa a avut o cotitură decisivă. Tânărul canonic, ieşind din hotarele Castiliei Vechi, chiar din sudul Franţei, ia cunoştinţă de o criză spirituală profundă: numeroşi credincioşi părăseau Biserica Catolică şi aderau la eretici: albigenzii, catarii și valdezii, destul de răspândiţi în sudul Franței, iar cu doctrina lor gnostică şi maniheistă aveau mari succese în rândul poporului, mai ales al femeilor, prin puritatea ostentativă şi prin sărăcia vieţii lor. Profesau o viaţă de sărăcie evanghelică, dar excludeau ierarhia, sfintele sacramente cu formele cultului catolic.  

Sfântul Dominic a avut atunci ideea de a fonda un ordin de fraţi săraci şi studioşi pentru ca să poată predica învățătura creştină nu numai prin cuvinte, ci prin exemplul vieţii lor, fără suspiciunea vreunui interes material. A dat primul exemplul, mergând cu picioarele goale, dormind pe pământ, postind şi trăind din pomenii. Nu a urmărit să formeze o elită de intelectuali, ci de vestitori ai evangheliei, iar în peregrinările sale se oprea pentru puţin timp cu plăcere chiar şi cu cei mai umili căruţaşi „propunându-le tuturor să vorbească despre Dumnezeu”. Honoriu al III-lea a aprobat „Ordinul Predicatorilor”, care urma regula sfântului Augustin.

„În Dominic am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească”: sunt cuvintele papei Grigore al IX-lea în ziua canonizării sale.