XXVII TPA (C): Asemenea grăuntelui de muştar, a avea credinţă înseamnă a te încrede total în Dumnezeu

Evanghelia: Luca 17,5-10 - În acel timp, ⁵ apostolii i-au spus Domnului: "Dă-ne mai multă credinţă!" ⁶ Domnul le-a răspuns: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare!» şi el v-ar asculta. ⁷ Care dintre voi, dacă are un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când se întoarce de la câmp: «Vino îndată şi şezi la masă?». ⁸ Nu-i va zice mai degrabă: «Pregăteşte-mi de mâncare, suflecă-ţi haina şi serveşte-mă până voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu?». ⁹ Şi va trebui oare să-i mulţumească servitorului pentru că acesta a făcut ceea ce i s-a poruncit? ¹⁰ La fel şi voi, după ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: «Suntem nişte servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»".

Omilie

Ucenicii îi cer lui Isus: „Doamne, măreşte credinţa noastră!” (Lc 17,5). Care este motivul care îi poartă pe ucenici să formuleze această cerere şi, mai ales, despre ce credinţă este vorba? Fără îndoială: sunt cererile radicale ale lui Isus care fac să apară în discipoli întrebarea despre credinţă. Isus cere de exemplu, aşa cum a spus în fragmentul imediat precedent, „o iertare fără măsură” (Lc 17,3-4). În faţa acestei cereri în vederea urmării ucenicul descoperă micimea credinţei sale, incapacitatea sa de a înţelege validitatea unui astfel de discurs şi mai ales incapacitatea sa de a le traduce în viaţa concretă. În realitate, afirmă Isus, nu este nevoie de multă credinţă aşa cum ne gândim adesea, ajunge puţină, numai să fie autentică. Asemănarea este puternică: dudul este bine fixat în pământ aşa încât nici cele mai mari furtuni nu reuşesc să-l smulgă. Ei bine, o fărâmă de credinţă poate să-l smulgă. Credinţa este încredere totală în Dumnezeu, acceptarea unui proiect calculat pe posibilităţile lui Dumnezeu şi nu ale noastre. Nu se mai măsoară posibilităţile plecând de la noi, ci plecând de la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

După învăţătura despre puterea credinţei (că este suficientă o fărâmă pentru a smulge din rădăcini un copac), iată o parabolă (Lc 17,7-10) care nu este lipsită, la prima vedere, de întorsături iritante. Oare care Dumnezeu se comportă asemenea stăpânilor care nu pot fi mulţumiţi niciodată, care cer şi pretind, şi nu dau un moment de pace slujitorilor lor? Dar mica parabolă „şi poate mai mult decât o parabolă, se poate vorbi despre o asemănare” nu intenţionează să ne descrie comportamentele lui Dumnezeu faţă de om, ci să indice cum trebuie să fie comportamentul omului faţă de Dumnezeu: un comportament de disponibilitate totală, fără calcule, fără pretenţii. Nu se intră în slujirea evangheliei cu spiritul salariatului: atât se munceşte şi atât se plăteşte, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu (dar există cu adevărat?) par să conceapă raportul lor cu Dumnezeu ca un contract: prestaţie pentru prestaţie, eu îţi dau atâta în ascultare şi slujire şi tu îmi dai atâta ca răsplată. Isus vrea ca ucenicii săi să înfrunte cu curaj şi cu deplină disponibilitate, exigenţele Împărăţiei, cu spirit complet diferit, cu spirit de bucurie şi de gratuitate. După o zi plină de muncă, să nu spunem „am terminat”, şi să nu cerem dreptul: să nu ne mândrim cu ce am făcut şi să nu ne comparăm cu alţii. Simplu: mi-am făcut datoria. Nu este vorba de a spune că sunt „un slujitor inutil”, aşa cum fac multe traduceri. Munca ta a fost în realitate utilă. Este vorba în schimb de a spune: sunt un simplu slujitor. (don Bruno Maggioni [07.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sf. Francisc din Assisi

 

Despre Sfântul Francisc de Assisi, papa Benedict al XV-lea spunea: „Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile"; iar pentru Dante Alighieri, este omul „a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor" (Paradisul, XI,95) Deşi dintr-o familie modestă, prin dragostea lui vie faţă de Tatăl Creatorul şi surorile creaturi, a exercitat o influenţă extraordinară asupra vieţii religioase a creştinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale şi artistice.

S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înţelesul de „francez", conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care se afla acesta. Francisc însuşi a îndrăgit acest nume, arătând o deosebită simpatie faţă de Franţa şi de limba franceză, de care se folosea în împrejurări solemne. În copilărie a învăţat şi limba latină, folosită la slujbele bisericeşti şi în cancelariile timpului, dar a preferat în toată viaţa limba vorbită de popor, italiana veche, şi în această limbă şi-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vieţii creştineşti şi a turnat versurile simple şi fermecătoare din Cântecul Fratelui Soare.

Gândul zilei

 

„Cine m-a învăţat prima dată că credinţa este un dar al lui Dumnezeu? Nu ştiu. Mama mea, fără îndoială. Putea deci să-mi fie luat înapoi?… Din acest moment am cunoscut neliniştea morţii, căci după atâţia ani nu reuşesc să deosebesc o nelinişte de alta, dubla groază s-a infiltrat pe aceeaşi crăpătură în inima mea de copil. Credinţa nu mi-a apărut niciodată, deci, ca o constrângere. Ideea că trebuie să-i iau apărarea împotriva mea nu-mi vine niciodată. Credinţa este aceea care-mi asigură apărarea, ea este partea de libertate la care nu aş putea ceda fără să mor” (Bernanos G., Les grands cimitières sous la lune, EEC I, 502-503).

 

„Ce vreţi? Eu am învăţat catehismul pe genunchii unei mame franceze şi îl cunosc destul pentru a şti că nu se trăieşte, că nu se salvează, că nu te mântuieşti prin omisiune” (Bernanos G., Nous autres Français, EEC I, 693).

Sfinţii Îngeri Păzitori

Aproape fiecare pagină a Revelaţiei scrise, spune sfântul Grigore cel Mare, atestă existenţa Îngerilor. În Noul Testament apar în evanghelia copilăriei, în descrierea ispitirilor din pustiu şi a întăririi lui Cristos în Ghetsemani. Sunt martorii învierii, deci asistă Biserica în formare, îi ajută pe apostoli şi transmit voinţa divină. Ei vor pregăti judecata finală şi vor executa sentinţa, despărţindu-i pe cei fericiţi de cei condamnaţi, şi for forma coroana lui Cristos triumfător. Îngerii sunt menţionaţi de peste trei sute de ori în Vechiul şi Noul Testament. Dar lăsând la o parte numărul mărturiilor biblice, care îndreptăţeşte cultul deosebit pe care creştinii l-au rezervat îngerilor încă din primele timpuri, e natura acestor "spirite pure" cea care stimulează admiraţia noastră şi devoţiunea noastră.

Ei sunt în primul rând mijlocitori ai mesajelor adevărului divin, iluminează spiritul cu lumina interioară a cuvântului. Şi sunt şi păzitori ai sufletelor oamenilor, le sugerează poruncile divine şi, ca martori nevăzuţi ai gândurilor lor cele mai ascunse şi ai acţiunilor lor bune sau rele, văzute sau ascunse, îi asistă pe oameni pentru bine şi mântuire. "Îngerii, spunea Bossuet în panegiricul său de sărbătoarea Îngerilor păzitori, îi oferă lui Dumnezeu pomenile noastre, adună până şi dorinţele noastre, fac să aibă valoare înaintea lui Dumnezeu până şi gândurile noastre... Suntem fericiţi de a avea prieteni atât de atenţi, mijlocitori atât de fideli, interpreţi atât de caritabili". Bazând adevărul de credinţă pe însăşi afirmaţia Mântuitorului, Biserica ne spune că orice creştin, din momentul botezului, este încredinţat propriului său înger, care are datoria de a-l păzi, călăuzi pe calea binelui, a-i inspira sentimente bune, favorizând alegerile libere care îl au drept scop pe Dumnezeu supremul bine.

Liturgia din 29 septembrie, care îi sărbătoreşte pe Mihail, Gabriel şi Rafael, aminteşte în acelaşi timp toate corurile îngereşti: îngerii, arhanghelii, tronurile, domniile care adoră, puterile care tremură de respect în faţa maiestăţii divine, cerurile, tăriile, fericiţii serafimi şi heruvimi. Dar din secolul al XVI-lea a început să se celebreze o sărbătoare distinctă pentru sfinţii Îngeri Păzitori, extinsă de Paul al V-lea în anul 1608 în toată Biserica universală, după ce în anul 1508 Leon al X-lea a aprobat noul Oficiu compus de franciscanul Giovanni Colombi. Din peninsula iberică, unde a început cultul, în Franţa şi Austria, sărbătoarea s-a răspândit în toată lumea creştină.

(Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), fecioară, învăţător al Bisericii

Astăzi, 1 octombrie, Biserica Catolică o sărbătorește pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Tereza s-a născut la Alençon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guérin şi a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată şi el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-şi seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supravieţuit doar cinci, toate fete.

Tereza, ultima născută, avea mai puţin de 3 ani când viaţa mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice şi tată era aşa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei.

În 1877, familia s-a mutat la Buissonnets aproape de oraşul Lisieux, lângă unchiul Guérin, care a acceptat să-i dea cu plăcere o mână de ajutor lui Martin.

Tereza descrie în culori vii copilăria petrecută în seninătatea unei familii profund creştine: copila ştia să se bucure de frumuseţile naturii, era înconjurată de afecţiunea celor dragi şi se deschidea în faţa harului asemenea florii-soarelui. “Ce să mai spun de frumoasele seri de iarnă, înainte de toate cele de duminică? Cât era de plăcut, după partida de dame, să stau lângă Celina pe genunchii tatălui. El cânta, cu glasul său minunat, motive ce umpleau sufletul de gânduri profunde sau, legănându-ne dulce, recita poezii inspirate din adevărurile veşnice. Apoi, urcam deasupra pentru rugăciunea comună şi nu trebuia decât să-l privesc pentru a şti cum se roagă sfinţii“.

Sfântul Ieronim, preot şi învăţător al Bisericii

Sfântul Ieronim (340-420) 

Secolul al IV-lea după Cristos, care a avut un important moment al său în anul 380 prin edictul împăratului Teodosiu prin care se stabilea că credinţa creştină trebuia să fie adoptată de toate popoarele imperiului, este presărat cu mari figuri de sfinţi: Atanasie, Ilariu, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile şi Ieronim, dalmat, născut între anii 340 şi 350, în orăşelul Stridonium. Roman ca formaţie, Ieronim este un spirit enciclopedic. Oper sa literară ne arată în el din când în când filozoful, retorul, gramaticianul, dialecticianul, capabil de a scrie şi de a gândi în latineşte, greceşte, evreieşte, scriitor cu un stil bogat, pur şi consistent în acelaşi timp. Lui i se datorează traducerea în latină a Vechiului şi Noului Testament, care a devenit, cu titlul de Vulgata, Biblia oficială a creştinismului.

Ieronim este o personalitate foarte puternică: oriunde merge trezeşte faimă prin consensuri sau polemici. La Roma biciuieşte vicii şi ipocrizii şi preconizează noi forme de viaţă religioasă, atrăgând spre ele unele doamne influente dintre patricienii locali, care îl vor urma apoi în viaţa de pustnic de la Betleem. Fuga de societate a acestui exilat de bună voie era un gest dictat de o sinceră dorinţă de pace interioară, nu întotdeauna durabilă, deoarece, pentru a nu fi uitat, reapărea din când în când cu câte o cărţulie biciuitoare. Răgetele acestui "leu al pustiului" se făceau auzite în orient ca şi în occident. Violenţele sale verbale nu-l cruţau pe nimeni. A avut cuvinte dure faţă de Ambrozie şi Vasile şi însuşi prietenul său Augustin a trebuit să înghită îmbucături amare. Ne-o dovedeşte corespondenţa dintre cei doi mari învăţători ai Bisericii, care ne-a parvenit aproape integral. Dar ştia să potolească nestăpânirile caracterului său când locul polemistului era luat de conducătorul de suflete.

Ori de câte ori termina o carte, se ducea în vizită la călugăriţele care duceau o viaţă ascetică într-o mănăstire nu departe de a sa. El le asculta, răspunzând întrebărilor lor. Aceste femei inteligente şi pline de viaţă au fost filtrul pentru exploziile sale mai puţin oportune, iar el le răsplătea prin ajutorul şi hrana unei culturi spirituale şi biblice. Acest om extraordinar era conştient de propriile limite şi de propriile vinovăţii (pentru care nu găsea remediu mai bun decât să-şi bată pieptul cu o piatră!), dar şi de propriile merite, aşa încât lunga serie de oameni iluştri, despre care a trasat o scurtă dar preţioasă referinţă biografică (De viris illustribus), se încheie prin capitolul dedicat lui însuşi. A murit la 72 de ani, în anul 420, la Betleem. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

 

 

Sei tu, Signore, il pane (E. Costa, G. Kirbye)

Sei tu, Signore, il pane,

tu cibo sei per noi.
Risorto a vita nuova,
sei vivo in mezzo a noi.

Nell'ultima sua Cena

Gesù si dona ai suoi:
«Prendete pane e vino,
la vita mia per voi».

«Mangiate questo pane:

chi crede in me vivrà.

Chi beve il vino nuovo
con me risorgerà».

È Cristo il pane vero

diviso qui tra noi:
formiamo un solo corpo,
la Chiesa di Gesù.

Se porti la sua Croce,

in lui tu regnerai.
Se muori unito a Cristo,

con lui rinascerai.

Verranno i cieli nuovi,

la terra fiorirà.

Vivremo da fratelli,

e Dio sarà con noi.

Partituri:
http://vergnasco.pianurabiellese.it/canti/spartiti/L110.pdf
- text: http://praytwice.altervista.org/wp-content/uploads/2011/05/pg91.pdf