Tu uiți telefonul celular… dar, Biblia, o uiți…

„Să înfruntăm lupta spirituală împotriva Celui Rău cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu cu cuvântul nostru, nu foloseşte. Cuvântul lui Dumnezeu: acela are puterea pentru a-l înfrânge pe satana. Pentru aceasta trebuie să avem familiaritate cu Biblia: s-o citim adesea, s-o medităm, s-o asimilăm. Biblia conţine Cuvântul lui Dumnezeu, care este mereu actual şi eficace. A spus cineva: ce s-ar întâmpla dacă am trata Biblia aşa cum tratăm telefonul nostru celular? Dacă am purta-o mereu cu noi, sau măcar mica Evanghelie de buzunar, ce s-ar întâmpla? Dacă ne-am întoarce atunci când o uităm: tu uiţi telefonul celular – of!, nu-l am, mă întorc ca să-l caut; dacă am deschide-o de mai multe ori pe zi; dacă am citi mesajele lui Dumnezeu conţinute în Biblie aşa cum citim mesajele de pe celular, ce s-ar întâmpla? În mod clar comparaţia este paradoxală, dar ne face să reflectăm. De fapt, dacă am avea mereu Cuvântul lui Dumnezeu în inimă, nicio ispită n-ar putea să ne îndepărteze de Dumnezeu şi niciun obstacol n-ar putea să ne devieze de la drumul binelui; am şti să învingem sugestiile zilnice ale răului care este în noi şi în afara noastră; am fi mai capabili să trăim o viaţă înviată după Duh, primindu-i şi iubindu-i pe fraţii noştri, în special pe cei mai slabi şi nevoiaşi, şi chiar pe duşmanii noştri”.

(Papa Francisc, Angelus [5 martie 2017]; sursă:http://ercis.ro).

Căsătoria creştină poate fi comparată cu un munte foarte înalt...

(sursă:http://www.iltimone.org/35714,News.html).

„Întrucât căsătoria creştină
poate fi comparată cu un munte foarte înalt
care pune soții în imediata apropiere de Dumnezeu,

trebuie să recunoaștem

că urcarea sa ia o lungă perioadă de timp şi mult efort.

Dar acest lucru este un motiv

pentru a suprima sau cobor această înălțime?”

(sfântul Ioan Paul al II-lea, 29 noembrie 1980).

Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii de papa Francisc (1 ianuarie 2017)

Nonviolența: stil al unei politici pentru pace

1. La începutul acestui nou an exprim urările mele sincere de pace popoarelor și națiunilor din lume, șefilor de stat și de guvern, precum și responsabililor comunităților religioase și ai diferitelor exprimări ale societății civile. Urez pace fiecărui bărbat, femeie, copilă și copilă și mă rog ca imaginea și asemănarea lui Dumnezeu în fiecare persoană să ne permită să ne recunoaștem reciproc da daruri sacre înzestrate cu o demnitate imensă. Mai ales în situațiile de conflict, să respectăm această „demnitate mai profundă”¹ și să facem din nonviolența activă stilul nostru de viață.

Acesta este Mesajul pentru a 50-a Zi Mondială a Păcii. În primul mesaj, fericitul papă Paul al VI-lea s-a adresat tuturor popoarelor, nu numai catolicilor, cu cuvinte foarte clare: „În sfârșit a reieșit foarte clar că pacea este unica și adevărata linie a progresului uman (nu tensiunile naționalismelor ambițioase, nu cuceririle violente, nu represiunile aducătoare de falsă ordine civilă)”. Avertiza cu privire la „pericolul de a crede că toate controversele internaționale nu sunt rezolvabile pe căile rațiunii, adică ale tratativelor întemeiate pe drept, dreptate, echitate, ci numai pe cele ale forțelor distructive și ucigătoare”. Dimpotrivă, citând Pacem in terris a predecesorului său sfântul Ioan al XXIII-lea, exalta „sensul și iubirea păcii întemeiate pe adevăr, pe dreptate, pe libertate, pe iubire”². Uimește actualitatea acestor cuvinte, care astăzi nu sunt mai puțin importante și urgente ca în urmă cu cincizeci de ani.

Cu această ocazie doresc să mă opresc asupra nonviolenței ca stil al unei politici de pace și îi cer lui Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să ne inspirăm din nonviolență în profunzimea sentimentelor și valorile noastre personale. Caritatea și nonviolența să călăuzească modul în care ne tratăm unii pe alții în raporturile interpersonale, în cele sociale și în cele internaționale. Când știu să reziste în fața tentației răzbunării, victimele violenței pot să fie protagoniștii cei mai credibili ai proceselor nonviolente de construire a păcii. De la nivelul local și zilnic până la cel al ordinii mondiale fie ca nonviolența să devină stilul caracteristic al deciziilor noastre, al relațiilor noastre, al acțiunilor noastre, al politicii în toate formele sale.

O lume fărâmițată

2. Secolul trecut a fost devastat de două războaie mondiale ucigătoare, a cunoscut amenințarea războiului nuclear și un mare număr de alte conflicte, în timp ce astăzi din păcate ne confruntăm cu un teribil război mondial pe bucăți. Nu este ușor de a ști dacă lumea actualmente este mai mult sau mai puțin violentă decât a fost ieri, nici dacă mijloacele moderne de comunicare și mobilitatea care caracterizează epoca noastră ne fac mai conștienți de violență sau mai obișnuiți cu ea.

În orice caz, această violență care se exercită „pe bucăți”, în moduri și la niveluri diferite, provoacă suferințe enorme de care suntem foarte conștienți: războaie în diferite țări și continente; terorism, criminalitate și atacuri armate imprevizibile; abuzurile îndurate de migranți și de victimele traficului de persoane; devastarea mediului. În ce scop? Violența permite să se obțină obiective de valoare durabilă? Tot ceea ce obține nu este oare să dezlănțuie represalii și spirale de conflicte letale care aduc binefaceri numai câtorva „domni ai războiului”?

Violența nu este grija față de lumea noastră fărâmițată. A răspunde la violență cu violența conduce, în cea mai bună dintre ipoteze, la migrații forțate și la suferințe uriașe, pentru că mari cantități de resurse sunt destinate pentru scopuri militare și sustrase de la exigențele zilnice ale tinerilor, ale familiilor aflate în dificultate, ale bătrânilor, ale bolnavilor, ale marii majorități a locuitorilor lumii. În cel mai rău dintre cazuri poate duce la moartea, fizică și spirituală, a multora, dacă nu chiar a tuturor.

Vestea bună

3. Și Isus a trăit în timpuri de violență. El a învățat că adevăratul câmp de bătălie, în care se înfruntă violența și pacea, este inima umană: „Căci dinăuntru, adică din inima omului ies gândurile rele” (Mc 7,21). Însă mesajul lui Cristos, în fața acestei realități, oferă răspunsul în mod radical pozitiv: El a predicat neobosit iubirea necondiționată a lui Dumnezeu care primește și iartă și i-a învățat pe discipolii săi să-i iubească pe dușmani (cf. Mt 5,44) și să întoarcă obrazul celălalt (cf. Mt 5,39). Când i-a împiedicat pe cei care o acuzau pe adulteră ca s-o ucidă cu pietre (cf. In 8,1-11) și când, în noaptea dinainte de a muri, i-a spus lui Petru să pună înapoi în teacă sabia (cf. Mt 26,52), Isus a trasat calea nonviolenței, pe care a parcurs-o până la sfârșit, până la cruce, prin care a realizat pacea și a distrus dușmănia (cf. Ef 2,14-16). De aceea, cine primește Vestea Bună a lui Isus, știe să recunoască violența pe care o poartă în sine și se lasă vindecat de milostivirea lui Dumnezeu, devenind astfel la rândul său instrument de reconciliere, conform îndemnului sfântului Francisc de Assisi: „Pacea pe care o vestiți cu gura, s-o aveți și mai îmbelșugată în inimile voastre”³.

Viitorul meu: să mă abandonez voinței lui Dumnezeu

Sfântul papă Ioan al XXIII-lea [1881-1963].

„Trebuie să-mi pun în minte:

deoarece Dumnezeu mă iubește

e inutil să-mi dea îndrumări

despre viitorul meu,

dar este nevoie să mă abandonez voinței sale”.

(Sfântul papă Ioan al XXIII-lea).

Milostivire este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul

 

„Milostivire: este cuvântul care revelează

misterul Preasfintei Treimi.

Milostivire: este actul ultim și suprem

cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare.

Milostivire: este legea fundamentală

care locuiește în inima fiecărei persoane

atunci când îl privește cu ochi sinceri

pe fratele pe care-l întâlnește pe drumul vieții.

Milostivire: este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul,

pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți

pentru totdeauna în pofida limitei păcatului nostru”.

 

(FRANCISC, Misericordiae vultus, Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii [11.04.2015], 2; sursă:http://www.magisteriu.ro/misericordiae-vultus-2015/).

O lume dezagregată

Judecata de apoi - Mânăstirea Voroneț (SV), România.

Aceste dezbinări se manifestă nu numai în relațiile dintre persoane și dintre grupuri, ci și la nivelul unor colectivități mai mari: unele națiuni împotriva altora, blocuri de state ce se înfruntă dornice de a domina cu orice preț. La rădăcina rupturilor nu sunt greu de depistat conflicte care, dacă nu sunt soluționate prin dialog, se ascut prin dispută și învrăjbire.

Cercetând elementele generatoare de dezbinare, observatorii atenți au descoperit că ele sunt dintre cele mai variate: de la inegalitatea crescândă între grupuri, clase sociale și regiuni, la antagonisme ideologice nestinse; de la interesele economice opuse, la combativitatea politică expresă; de la divergențele tribale, la discriminări pe motive social‑religioase. De altfel, unele realități pe care oricine le poate constata alcătuiesc chipul vrednic de plâns al dezbinării, ale cărei roade sunt și care îi manifestă atât de concret gravitatea încât ea apare de netăgăduit. Se pot aminti, printre atâtea alte dureroase fenomene sociale ale timpului nostru:

– nesocotirea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între acestea cel dintâi fiind dreptul la viață și la o calitate a vieții demnă de om; fapt cu atât mai scandalos cu cât el coexistă cu o retorică nemaiîntâlnită până acum tocmai referitoare la aceste drepturi;

– pericolele și presiunile împotriva libertății indivizilor și colectivităților, inclusiv libertatea de a avea, a profesa și a practica o credință proprie, această libertate fiind chiar mai lezată și mai periclitată decât altele;

– diversele forme de discriminare: rasială, culturală, religioasă etc.;

– violența și terorismul;

– folosirea torturii și formele nedrepte și ilegale de constrângere și represiune;

– acumularea armamentului convențional sau atomic, cursa înarmărilor implicând cheltuieli care ar putea servi la ușurarea mizeriei nemeritate a unor popoare slab dezvoltate din punct de vedere social și economic;

– nedreapta împărțire a resurselor lumii și a bunurilor civilizației, care își atinge culmea într‑un tip de organizare socială în care discrepanța dintre condițiile de viață ale celor bogați și ale celor săraci sporește continuu². Forța oarbă a acestor dezbinări face ca lumea în care trăim să fie o lume dezagregată³ până în temelii.

Pe de altă parte, întrucât Biserica, deși nu se identifică cu lumea și nu este din lume, este inserată în lume și se află în dialog cu lumea⁴, nu este de mirare că și în sânul ei se observă repercursiunile și semnele dezbinărilor de care suferă societatea umană. În afara sciziunilor dintre Comunitățile creștine, de care pătimește de secole, Biserica suferă astăzi, pe alocuri, și dezbinări în sunul ei, dezbinări pricinuite de diversitatea de opinii și de opțiuni în domeniul doctrinal și pastoral⁵. Chiar și aceste dezbinări pot părea uneori de nevindecat.

Cu toate că aceste sfâșieri impresionează de la prima vedere, totuși rădăcina lor se dezvăluie numai dacă privim în profunzime: ea rezidă într‑o rană existentă în străfundurile sufletului omenesc. Luminați de credință, noi o numim păcat: începând de la păcatul strămoșesc pe care fiecare îl poartă de la naștere ca pe o moștenire primită de la protopărinți și până la păcatul pe care îl săvârșește fiecare, folosindu‑și rău libertatea proprie.

Note:

² Cf. IOAN PAUL II, Discursul inaugural la cea de a 3‑a Conferință Generală a Episcopilor Latino‑Americani, III, 1‑7: 71 (1979), 198‑204.

³ Viziunea unei lumi „dezagregate” transpare din operele mai multor scriitori contemporani, creștini și necreștini, care sunt martorii condiției umane din această epocă a noastră atât de zbuciumată.

4 Cf. Conc. Ec. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, 43‑44; Decretul Presbyterorum Ordinis asupra slujirii și vieții preoțești, 12; PAUL VI, Enciclica Ecclesiam suam: AAS 56 (1964) 609‑659.

⁵ Despre dezbinările din trupul Bisericii a scris cu cuvinte de foc, la începuturile acesteia, apostolul Paul, în vestitul început al Primei Epistole către Corinteni, 10‑16. Acelorași creștini li s‑a adresat, câțiva ani mai târziu, sfântul Clement Romanul pentru a condamna sfâșierile din sânul comunității: cf. Epistola către Corinteni, III‑VI; LVII: Patres Apostolici ed. FUNK, I, 103‑109; 171‑173. Știm că de la cei mai vechi Părinți, cămașa lui Cristos, necusută ci țesută întreagă, nesfâșiată de soldați, a devenit imaginea unității Bisericii: cf. SF. CIPRIAN, De Ecclesiae catholicae unitate, 7: CCL 3/1, 254 și urm.; SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus, 118, 4: CCL 36, 656 și urm.; SF. BEDA VENERABILUL, In Marci Evangelium expositio, IV, 15: CCL 120, 630; In Lucae Evangelium expositio VI, 23: CCL 120, 403; In S. Ioannis Evangelium expositio, 19: PL 92, 911 și urm.

(Ioan Paul al II-lea, Exortatie apostolica Reconciliatio et paenitentia [1984], 2).

Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor - papa Francisc (23 octombrie 2016)



Părintele Isidor Mîrț în misiunea din Kenya.

A 90-a Zi Mondială a Misiunilor

 

Biserică misionară, martoră a milostivirii

 

Iubiți frați și surori,

Jubileul Extraordinar al Milostivirii, pe care Biserica îl trăiește, oferă o lumină deosebită și Zilei Misionare Mondiale din 2016: ne invită să privim la misiunea ad gentes ca o mare, imensă operă de milostivire atât spirituală cât și materială. De fapt, în această Zi Misionară Mondială, suntem invitați toți să „ieșim”, ca discipoli misionari, fiecare punând în slujbă propriile talente, propria creativitate, propria înțelepciune și experiență în ducerea mesajului duioșiei și compasiunii lui Dumnezeu întregii familii umane. În virtutea mandatului misionar, Biserica se îngrijește de cei care nu cunosc evanghelia, pentru că dorește ca toți să fie mântuiți și să ajungă să trăiască experiența iubirii Domnului. Ea „are misiunea de a vesti milostivirea lui Dumnezeu, inimă pulsantă a evangheliei” (Bula Misericordiae vultus, 12) și să o proclame în fiecare colț al pământului, încât să ajungă la fiecare femeie, bărbat, bătrân, tânăr și copil.

Milostivirea procură bucurie intimă inimii Tatălui atunci când întâlnește fiecare creatură umană; încă de la început, el se adresează cu iubire și celor mai fragile, pentru că măreția sa și puterea sa se revelează tocmai în capacitatea de a se întruchipa în cei mici, cei rebutați, cei asupriți (cf. Dt 4,31; Ps 86,15; 103,8; 111,4). El este Dumnezeul binevoitor, atent, fidel; devine aproape pentru cel care este în nevoie pentru a fi aproape de toți, mai ales de cei săraci; se implică în realitatea umană cu duioșie exact cum ar face un tată și o mamă în viața copiilor lor (cf. Ier 31,20). La sânul matern face trimitere termenul folosit de Biblie pentru a exprima milostivirea: deci la iubirea unei mame față de copii, acei copii pe care ea îi va iubi întotdeauna, în orice împrejurare și orice s-ar întâmpla, pentru că sunt rod al sânului ei. Acesta este un aspect esențial și al iubirii pe care Dumnezeu o nutrește față de toții copiii săi, în mod deosebit față de membrii poporului pe care i-a născut și pe care vrea să-i crească și să-i educe: în fața fragilităților și infidelităților lor, interiorul său se înduioșează și freamătă de compasiune (cf. Os 11,8). Și totuși, el este milostiv față de toți, iubirea sa este pentru toate popoarele și duioșia sa se extinde asupra tuturor creaturilor (cf. Ps 145,8-9).

Milostivirea își are manifestarea cea mai înaltă și împlinită în Cuvântul întrupat. El revelează chipul Tatălui bogat în milostivire, „vorbește despre ea și o explică prin folosirea de asemănări și de parabole, dar mai ales el însuși o întrupează și o personifică” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dives in misericordia, 2). Primindu-l și urmându-l pe Isus prin evanghelie și sacramente, cu acțiunea Duhului Sfânt, noi putem deveni milostivi precum Tatăl nostru ceresc, învățând să iubim așa cum el ne iubește și făcând din viața noastră un dar gratuit, un semn al bunătății sale (cf. Bula Misericordiae vultus, 3). Biserica, în mijlocul omenirii, cea dintâi este comunitatea care trăiește din milostivirea lui Cristos: mereu se simte privită și aleasă de el cu iubire milostivă, și din această iubire scoate stilul mandatului său, trăiește din ea și o face cunoscută neamurilor într-un dialog respectuos cu orice cultură și convingere religioasă.

Pentru a mărturisi această iubire de milostivire, ca în primele timpuri ale experienței ecleziale, sunt atâția bărbați și femei de orice vârstă și condiție. Semn elocvent al iubirii materne a lui Dumnezeu este o considerabilă și crescândă prezență feminină în lumea misionară, alături de cea masculină. Femeile, laice sau consacrate, și astăzi chiar multe familii, realizează vocația lor misionară în cele mai diferite forme: de la vestirea directă a evangheliei la slujirea caritativă. Alături de opera evanghelizatoare și sacramentală a misionarilor, femeile și familiile înțeleg adesea mai adecvat problemele oamenilor și știu să le înfrunte în mod oportun și uneori inedit: în grija față de viață, cu o atenție deosebită mai mult față de persoane decât față de structuri și punând în joc orice resursă umană și spirituală în construirea armoniei, relațiilor, păcii, solidarității, dialogului, colaborării și fraternității, fie în cadrul raporturilor interpersonale fie în cadrul mai amplu al vieții sociale și culturale, și îndeosebi al îngrijirii săracilor.

În multe locuri evanghelizarea pornește de la activitatea educativă, căreia opera misionară îi dedică angajare și timp, ca viticultorul milostiv din evanghelie (cf. Lc 13,7-9; In 15,1), cu răbdarea de a aștepta roadele după ani de formare lentă; se generează astfel persoane capabile să evanghelizeze și să facă să ajungă Evanghelia acolo unde nu s-ar aștepta să se vadă realizată. Biserica poate să fie definită „mamă” și pentru cei care vor putea ajunge într-o zi la credința în Cristos. De aceea doresc ca poporul sfânt al lui Dumnezeu să exercite slujirea maternă a milostivirii, care ajută atât de mult să-l întâlnească și să-l iubească pe Domnul popoarele care încă nu-l cunosc. De fapt, credința este dar al lui Dumnezeu și nu rod al prozelitismului; însă crește grație credinței și carității evanghelizatorilor care sunt martori ai lui Cristos. Mergând pe căile lumii se cere discipolilor lui Isus acea iubire care nu măsoară, ci care mai degrabă tinde să aibă față de toți aceeași măsură a Domnului; să vestim darul cel frumos și cel mai mare pe care el ni l-a oferit: viața sa și iubirea sa.

Fiecare popor și cultură are dreptul să primească mesajul de mântuire care este dar al lui Dumnezeu pentru toți. Acest lucru este cu atât mai necesar dacă luăm în considerare câte nedreptăți, războaie, crize umanitare așteaptă astăzi o soluție. Misionarii știu din experiență că evanghelia iertării și a milostivirii poate aduce bucurie și reconciliere, dreptate și pace. Mandatul evangheliei: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20) nu s-a epuizat, dimpotrivă ne angajează pe toți, în scenariile prezente și în provocările actuale, să ne simțim chemați la o reînnoită „ieșire” misionară, cum indicam și în Exortația apostolică Evangelii gaudium: „Fiecare creștin și fiecare comunitate va discerne care este drumul pe care Domnul îl cere, însă toți suntem invitați să acceptăm această chemare: să ieșim din propria comoditate și să avem curajul de a ajunge la toate periferiile care au nevoie de lumina evangheliei” (20).

Chiar în acest An Jubiliar este a 90-a aniversare a Zilei Misionare Mondiale, promovată de Opera Pontificală a Răspândirii Credinței și aprobată de papa Pius al XI-lea în 1926. De aceea consider oportun să amintesc indicațiile înțelepte ale Predecesorilor mei, care au dispus că acestei Opere să fie destinate toate ofertele pe care fiecare dieceză, parohie, comunitate călugărească, asociație și mișcare eclezială, din orice parte a lumii, pot să le adune pentru a ajuta comunitățile creștine care au nevoie de ajutoare și pentru a da forță vestirii evangheliei până la marginile pământului. Și astăzi să nu ne sustragem de la acest gest de comuniune eclezială misionară. Să nu închidem inima în preocupările noastre particulare, ci să o lărgim la orizonturile întregii omeniri.

Maria Preasfântă, icoană sublimă a omenirii răscumpărate, model misionar pentru Biserică, să-i învețe pe toți, bărbați, femei și familii, să genereze și să păstreze pretutindeni prezența vie și misterioasă a Domnului Înviat, care reînnoiește și umple de milostivire bucuroasă relațiile dintre persoane, culturi și popoare.

Dat la Vatican la 15 mai 2016, Solemnitatea Duhului Sfânt.

                                Papa Francisc

(traducător: pr. Mihai Pătrașcu).

 

Sfântul Ioan al XXIII-lea (1881–1963) [Angelo Giuseppe Roncalli]

Sfântul Ioan al XXIII lea (1881–1963).

 

„Astăzi contemplăm în gloria Domnului un alt pontif, Ioan al XXIII-lea, papa care a impresionat lumea cu prietenia sa, ce iradia bunătatea remarcabilă a sufletului său”.

 

 „Cu toţii îşi amintesc faţa zâmbitoare a papei Ioan şi cele două braţe întinse pentru a îmbrăţişa lumea. Câţi oameni au fost cuceriţi de simplitatea inimii sale, combinată cu o largă experienţă cu oamenii şi cu lucrurile! Valul de prospeţime adus de el cu siguranţă nu a privit doctrina, ci mai degrabă modul de explicare a ei; stilul său de a vorbi şi de a acţiona era nou, după cum nou era şi stilul său prietenesc de a interacţiona cu oamenii simpli dar şi cu oamenii puternici ai acestei lumi. Cu acest spirit a convocat el Conciliul Vatican al II-lea, întorcând astfel o nouă pagină din istoria Bisericii: creştinii s-au auzit chemaţi să proclame Evanghelia cu un înnoit curaj şi cu o mai mare atenţie la ‘semnele’ timpurilor”.

 

 

„Conciliul a fost cu adevărat o viziune profetică a acestui bătrân pontif care, chiar şi în mijlocul numeroaselor dificultăţi, a deschis un timp al speranţei pentru creştini şi pentru omenire. […] În ultimele momente ale vieţii sale pământeşti şi-a încredinţat testamentul Bisericii: ‘Ce contează mai mult în viaţă este binecuvântatul Isus Cristos, Biserica sa sfântă, Evanghelia sa, adevărul şi bunătatea’. Şi noi dorim să primim acest testament, dându-i mărire lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit un astfel de Păstor”.

 

(Ioan Paul al II-lea, Predica din 3 septembrie 2000 când a fost beatificat papa Ioan al XXIII-lea împreună cu papa Pius al IX-lea).

 Papa Giovanni XXIII:

„Quando tornate a casa, date una carezza ai vostri bambini e dite che...”

Vizita sfântului părinte papa Francisc la Assisi (20 septembrie 2016)

Întâlnirea de acum are loc la 30 de ani de la Întâlnirea interreligioasă pentru pace, convocată la Assisi de către sfântul papă Ioan Paul al II-lea, la 27 septembrie 1986.

Vizita Sfântului Părinte papa Francisc la Assisi

pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru pace

„Sete de pace. Religii și culturi în dialog”

20 septembrie 2016

În data de 20 septembrie 2016, Sfântul Părinte Papa Francisc va participa la Assisi la încheierea întâlnirii interreligioase intitulate „Sete de pace. Religii și culturi în dialog”. Această întâlnire, promovată de Comunitatea „Sant’Egidio” în colaborare cu comunitățile franciscane din Assisi, va culmina cu o Zi Mondială de Rugăciune Pentru Pace. La această Zi de rugăciune vor lua parte Sanctitatea Sa Bartolomeu I - Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, un reprezentant musulman, Excelența Sa Justin Welby - Arhiepiscop de Canterbury, Sanctitatea Sa Efrem al II-lea - Patriarhul siro-ortodox al Antiohiei, un reprezentant al comunităţii ebraice, precum și Capul suprem al şcolii Tendai (Japonia).

 

Evenimentul „Sete de pace. Religii și culturi în dialog”, care se va desfășura la Assisi în perioada 18-20 septembrie a.c., va reuni peste 400 de lideri religioși și politici, precum și oameni de cultură din lumea întreagă. Din România vor lua cuvântul: PS Virgil Bercea - Episcop al Eparhiei de Oradea Mare, reprezentant al Bisericii Catolice din România, ÎPS Serafim - Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, și ÎPS Ioan - Mitropolitul Banatului, reprezentanți ai Patriarhiei Ortodoxe Române. De asemenea, vor interveni și șase deținători ai Premiului Nobel pentru Pace: Mairead Maguire - Premiul Nobel pentru pace în 1976; Lech Walesa - Premiul Nobel pentru pace în 1983; Jody Williams - Premiul Nobel pentru pace în 1997; Tawakkul Karman - Premiul Nobel pentru pace în 2011; Hassine Abassi și Amer Meherzi - Premiul Nobel pentru pace în 2015.

 

Întâlnirea de acum are loc la 30 de ani de la Întâlnirea interreligioasă pentru pace, convocată la Assisi de către Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, la 27 septembrie 1986.

 

Spune pr. Francisc Ungureanu – Secretar general al Conferinței Episcopilor din România în scrisoarea sa din București, nr. 126/16,09.2016.

 

Programul este următorul:



11.30 – Papa Francisc sosește la Conventul franciscan din Assisi

Sfântul Părinte este primit de:

– Pr. Mauro Gambetti, Custodele Conventului franciscan din Assisi

– Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului

– un reprezentant musulman

– Excelența Sa Justin Welby, arhiepiscop de Canterbury

–  Sanctitatea Sa Efrem al II-lea, Patriarhul siro-ortodox al Antiohiei

– un reprezentant al comunităţii ebraice

– Capul suprem al Tendai (Japonia)

Toţi împreună merg la Chiostro Sixt al IV-lea, unde sunt reuniţi reprezentanţii Bisericilor şi religiilor lumii, precum şi episcopii catolici din regiunea italiană Umbria.

          

12.00 – Sfântul Părinte salută pe fiecare reprezentant în parte        

13.00 – Prânzul comun în sufrageria Conventului franciscan, la care participă şi câteva victime ale războiului;

– Domnul Marco Impagliazzo, preşedintele Comunităţii Sant’Egidio, aminteşte cea de a XXV-a aniversare a Sanctităţii Sale Bartolomeu I ca Patriarh Ecumenic;    

15.15 – Sfântul Părinte întâlneşte în particular pe:

– Sanctitatea Sa Bartolomeu I

– un reprezentant musulman

– Excelenţa Sa Arhiepiscopul Justin Welby

– Sanctitatea Sa Patriarhul Efrem al II-lea

– un reprezentant al comunităţii ebraice           
 

16.00 – În diferite locuri din localitate au loc momente de rugăciune pentru pace

 

La Bazilica inferioară a Sfântului Francisc

Rugăciune ecumenică a creştinilor

      

17.00 – După rugăciune, toţi participanţii ies din Bazilica inferioară şi se întâlnesc în Piaţa Sfântul Francisc cu reprezentanţii celorlalte religii, care s-au rugat în diferite locuri din localitate  

17.15 – Piața Sfântul Francisc

Ceremonia de încheiere

• Salutul Excelenței Sale mons. Domenico Sorrentino, arhiepiscop de Assisi

• Mesaje:

– o mărturie a unei victime de război

– Patriarhul Bartolomeu I

– un reprezentant musulman

– un reprezentant al comunităţii ebraice

– călugărul budist japonez

– prof. Andrea Riccardi, fondator al Comunității Sant’Egidio

• Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc

• Citirea Apelului la pace, care va fi încredințat copiilor din diferite națiuni

• Moment de tăcere pentru victimele de război

• Semnarea Apelului la pace și aprinderea a două candelabre.

Să ne încredem în milostivirea lui Dumnezeu

 

„Ce adevăr minunat al credinţei pentru vieţile noastre:

milostivirea lui Dumnezeu!
Iubirea lui Dumnezeu este atât de mare,
atât de profundă;
este o iubire statornică,
una care ne ia mereu de mână
şi ne sprijină, ne ridică şi ne conduce”,
a spus papa Francisc.

Lectura evanghelică ni-l prezintă pe sfântul Toma,

care îl vede pe Isus după învierea sa
şi cum atunci când a auzit prima oară vestea învierii din morţi nu a crezut.

„Şi Isus cum reacţionează?

Cu răbdare:
Isus nu îl abandonează pe Toma în necredinţa lui încăpăţânată;
îi dă timp o săptămână;
nu închide uşa, ci aşteaptă.
Iar Toma îşi recunoaşte propria sa micime,
credinţa mică pe care o are.
«Domnul meu şi Dumnezeu meu!»
– cu această invocare simplă dar plină de credinţă,
el răspunde răbdării lui Isus”.

Toma „se lasă învăluit de milostivirea divină;
o vede în faţa ochilor săi,
în rănile din mâinile şi picioarele lui Cristos
şi în rana deschisă din coapsă,
şi descoperă adevărul:
este acum un om nou,
nu un necredincios ci un credincios”.

(sursă: http://www.catholica.ro/papa-francisc-sa-ne-incredem-in-milostivirea-lui-dumnezeu/).

Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri...

Să ieșim în lume,
să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Cristos.
Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori
preoților și laicilor din Buenos Aires:

prefer o Biserică lovită, rănită și murdară

pentru că a ieșit pe drumuri,

decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși
și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe.

Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției
și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri.

Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt
și să preocupe conștiința noastră
este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța,
lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos,
fără o comunitate de credință care să-i primească,
fără un orizont de sens și de viață.
Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște
frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă,
în normele care ne transformă în judecători implacabili,
în obișnuințele în care ne simțim liniștiți,
în timp ce afară e o mulțime înfometată,
iar Isus ne repetă fără încetare:
„Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37).

 

(Papa Francisc, Evangelii gaudium [2013] – exortația apostolică [EG nr. 46]).

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2016)

 

La 17 aprilie 2016, Duminica a IV-a a Paştelui, se celebrează a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii cu tema: Biserica, mamă a vocaţiilor. Publicăm în continuare mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a pregătit pentru această zi.

 

Biserica, mamă a vocaţiilor

Iubiţi fraţi şi surori!

Cât aş vrea ca, în cursul Jubileului Extraordinar al Milostivirii, toţi cei botezaţi să poată experimenta bucuria că aparţin Bisericii! Şi să poată redescoperi că vocaţia creştină, aşa precum toate vocaţiile speciale, se nasc în sânul poporului lui Dumnezeu şi sunt daruri ale milostivirii divine. Biserica este casa milostivirii şi este „pământul” unde vocaţia încolţeşte, creşte şi aduce rod.

Pentru aceasta vă invit pe voi toţi, cu ocazia acestei a 53-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii, să contemplăm comunitatea apostolică şi să mulţumim pentru rolul comunităţii pe drumul vocaţional al fiecăruia. În bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii am amintit cuvintele sfântului Beda Venerabilul, referite la chemarea sfântului Matei: „Miserando atque eligendo” (Misericordiae vultus, 8). Acţiunea milostivă a Domnului iartă păcatele noastre şi ne deschide la viaţa nouă care se concretizează în chemarea la urmare şi la misiune. Fiecare vocaţie în Biserică îşi are originea în privirea miloasă a lui Isus. Convertirea şi vocaţia sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii şi se amintesc încontinuu în toată viaţa discipolului misionar.

Fericitul Paul al VI-lea, în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, a descris paşii procesului evanghelizării. Unul dintre ei este aderarea la comunitatea creştină (cf. nr. 23), acea comunitate de la care a primit mărturia credinţei şi proclamarea explicită a milostivirii Domnului. Această încorporare comunitară cuprinde întreaga bogăţie a vieţii ecleziale, îndeosebi Sacramentele. Şi Biserica nu este numai un loc în care se crede, ci este şi obiectul credinţei noastre; pentru aceasta în Crez spunem: „Cred în Biserică”.

Chemarea lui Dumnezeu are loc prin medierea comunitară. Dumnezeu ne cheamă să facem parte din Biserică şi, după o anumită maturizare în ea, ne dăruieşte o vocaţie specifică. Drumul vocaţional se face împreună cu fraţii şi cu surorile pe care Domnul ni-i dăruieşte: este o con-vocaţie. Dinamismul eclezial al chemării este un antidot pentru indiferenţă şi pentru individualism. Stabileşte acea comuniune în care indiferenţa a fost învinsă de iubire, deoarece cere ca noi să ieşim din noi înşine punând existenţa noastră în slujba planului lui Dumnezeu şi însuşindu-ne situaţia istorică a poporului său sfânt.

În această Zi, dedicată rugăciunii pentru vocaţii, doresc să-i îndemn pe toţi credincioşii să-şi asume responsabilităţile lor în îngrijirea şi în discernământul vocaţional. Când apostolii căutau pe unul care să ia locul lui Iuda Iscarioteanul, sfântul Petru a adunat o sută douăzeci de fraţi (cf. Fap 1,15); şi pentru alegerea celor şapte diaconi, a fost convocat grupul discipolilor (cf. Fap 6,2). Sfântul Paul îi dă lui Tit criterii specifice pentru alegerea preoţilor (Tit 1,5-9). Şi astăzi, comunitatea creştină este mereu prezentă în răsărirea vocaţiilor, în formarea lor şi în perseverenţa lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 107).

Vocaţia se naşte în Biserică. Încă de la apariţia unei vocaţii este necesar un adecvat "simţ" al Bisericii. Nimeni nu este chemat exclusiv pentru o regiune determinată, nici pentru un grup sau mişcare eclezială, ci pentru Biserică şi pentru lume. „Un semn clar al autenticităţii unei carisme este eclezialitatea sa, capacitatea sa de a se integra armonios în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor” (ibid., 130). Răspunzând la chemarea lui Dumnezeu, tânărul vede cum se extinde propriul orizont eclezial, poate să ia în considerare multiplele carisme şi astfel să facă un discernământ mai obiectiv. Comunitatea devine, în acest mod, casa şi familia unde se naşte vocaţia. Candidatul contemplă recunoscător această mediere comunitară ca element la care nu se poate renunţa pentru viitorul său. Învaţă să cunoască şi să iubească pe fraţii şi surorile care parcurg drumuri diferite de drumul său; şi aceste legături întăresc în toţi comuniunea.

Vocaţia creşte în Biserică. În timpul procesului de formare, candidaţii la diferitele vocaţii au nevoie să cunoască tot mai bine comunitatea eclezială, depăşind viziunea limitată pe care cu toţii o avem la început. În acest scop este oportun să se trăiască vreo experienţă apostolică împreună cu alţi membri ai comunităţii, de exemplu: alături de un bun catehet să se comunice mesajul creştin; să se experimenteze evanghelizarea din periferii împreună cu o comunitate călugărească; să se descopere comoara contemplaţiei împărtăşind viaţa de claustrare; să se cunoască mai bine misiunea ad gentes în contact cu misionarii; şi cu preoţii diecezani să se aprofundeze experienţa pastoraţiei în parohie şi în dieceză. Pentru cei care sunt deja în formare, comunitatea eclezială rămâne mereu locul educativ fundamental, faţă de care se simte recunoştinţă.

Vocaţia este susţinută de Biserică. După angajamentul definitiv, drumul vocaţional în Biserică nu se termină, ci continuă în disponibilitatea la slujire, în perseverenţă, în formarea permanentă. Cel care şi-a consacrat propria viaţă Domnului este dispus să slujească Biserica unde ea are nevoie. Misiunea lui Paul şi Barnaba este un exemplu al acestei disponibilităţi ecleziale. Trimişi în misiune de Duhul Sfânt şi de comunitatea din Antiohia (cf. Fap 13,1-4), s-au întors la aceeaşi comunitate şi au povestit ceea ce Domnul a făcut prin intermediul lor (cf. Fap 14,27). Misionarii sunt însoţiţi şi susţinuţi de comunitatea creştină care rămâne o referinţă vitală, ca patria vizibilă care oferă siguranţă celor care fac pelerinajul spre viaţa veşnică.

Printre lucrătorii pastorali au o importanţă deosebită preoţii. Prin slujirea lor se face prezent cuvântul lui Isus, care a spus: „Eu sunt poarta oilor [...] Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,7.11). Îngrijirea pastorală a vocaţiilor este o parte fundamentală a slujirii lor pastorale. Preoţii îi însoţesc pe cei care sunt în căutarea propriei vocaţii, precum şi pe cei care deja şi-au oferit viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a comunităţii.

Toţi credincioşii sunt chemaţi să devină conştienţi de dinamismul eclezial al vocaţiei, pentru ca, după exemplul Fecioarei Maria, comunităţile de credinţă să poată deveni sân matern care primeşte darul Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-38). Maternitatea Bisericii se exprimă prin rugăciunea perseverentă pentru vocaţii şi cu acţiunea educativă şi de însoţire pentru cei care percep chemarea lui Dumnezeu. Face asta şi printr-o atentă selecţionare a candidaţilor la slujirea primită prin hirotonire şi la viaţa consacrată. În sfârşit, este mamă a vocaţiilor în susţinerea continuă a celor care şi-au consacrat viaţa în slujba celorlalţi.

Să cerem Domnului să dea tuturor persoanelor care parcurg un drum vocaţional o profundă adeziune la Biserică; şi Duhul Sfânt să întărească în păstori şi în toţi credincioşii comuniunea, discernământul şi paternitatea şi maternitatea spirituală.

Tată al milostivire, care l-ai dăruit pe Fiul tău pentru mântuirea noastră şi ne susţii mereu cu darurile Duhului tău, dă-ne comunităţi creştine vii, fervente şi bucuroase, care să fie izvoare de viaţă fraternă şi să trezească printre tineri dorinţa de a se consacra Ţie şi evanghelizării. Susţine-le în angajarea lor de a propune o cateheză vocaţională adecvată şi drumuri de consacrare specială. Dăruieşte înţelepciune pentru necesarul discernământ vocaţional, aşa încât în toate să strălucească măreţia iubirii tale milostive. Maria, Mama şi educatoarea lui Isus, să mijlocească pentru fiecare comunitate creştină, pentru ca, făcută rodnică de Duhul Sfânt, să fie izvor de vocaţii genuine în slujba poporului sfânt al lui Dumnezeu.

Din Vatican, 29 noiembrie 2015. Duminica I din Advent.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20151244).

 

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).