XXVI TPA (C): Bogatul, orb înaintea săracului (omilie)

Bogatul și Lazăr cel sărac



Evanghelia: Luca 16,19-31 - În acel timp, Isus le-a spus fariseilor: ¹⁹ "Era un om bogat, care se îmbrăca în veşminte luxoase şi benchetuia în fiecare zi. ²⁰ Iar un sărac, cu numele de Lazăr, zăcea înaintea uşii lui, plin de bube. ²¹ El ar fi fost bucuros să se sature cu firimiturile care cădeau de pe masa bogatului, dar nimeni nu i le dădea. Doar câinii veneau şi-i lingeau bubele. ²² A murit săracul şi a fost dus de către îngeri în cer, lângă Abraham. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. ²³ Iar în iad, fiind în chinuri, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Abraham şi pe Lazăr la pieptul său. ²⁴ Atunci a strigat: «Părinte Abraham, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în văpaia aceasta». ²⁵ Dar Abraham i-a răspuns: «Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune în viaţă, pe când Lazăr cele rele; acum, dimpotrivă, el are parte de mângâiere, iar tu de suferinţă. ²⁶ Pe lângă aceasta, între noi şi voi a fost creată o prăpastie mare, încât cei care ar voi să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». ²⁷ Bogatul a zis: «Te rog, părinte, cel puţin să-l trimiţi pe Lazăr acasă la tatăl meu, ²⁸ căci am cinci fraţi, să le atragă atenţia, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin». ²⁹ Dar Abraham i-a zis: «Îi au pe Moise şi pe profeţi: să asculte de ei». ³⁰ «Nu, părinte Abraham, a zis bogatul, dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor întoarce». ³¹ I-a răspuns Abraham: «Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede, chiar dacă ar învia cineva din morţi»".

 

Omilie

 

Parabola bogatului petrecăreț și a săracului Lazăr se deschide cu două tablouri puternice în contrast între ele. Bogatul este unul care se bucură și principala sa ocupație pare să fie aceea de a se bucura: înoată în belșug și în plăceri. În schimb săracul Lazăr moare în nevoii: zace slăbit și bolnav, fără să poată să se miște, incapabil chiar să alunge câinii vagabonzi care nu-i dădeau pace. Cred însă că descrierea nu vrea doar să arate contrastul dintre omul sărac și cel bogat, ceea ce surprinde este că săracul și bogatul sunt vecini, dar cel bogat nu-și dă seama de cel sărac.

 

Descriind împărăția morților, Isus se adaptează mentalității și imaginației timpului. Nu aici se află forța parabolei. Sigur. Cred că Isus intenționa, cel puțin în parte, să polemizeze cu o mentalitate foarte răspândită pe atunci: fiecare are viața pe care și-o merită, bogatul bogăția și săracul sărăcia. Bogăția este semnul bunăvoinței divine. Isus contestă o astfel de opinie. Și încă cu o altă opinie. Mulți rabini se gândeau: marile merite ale lui Abraham aveau să fie în folosul tuturor urmașilor săi; Abraham poate să-i salveze pe fiii săi chiar și din Gheenă; toți israeliții cu excepția unei anumite clase de delincvenți în mod grav, aveau să fie într-o zi eliberați din Gheenă. Isus nu este de această părere. Nu ajunge să aparții unui popor ca să fii salvat. Contează modul în care ai trăit.

 

Trebuie notat că bogatul nu a fost condamnat pentru că a fost violent și asupritor, dar simplu pentru că trăiește ca bogat, ignorându-l pe cel sărac. Acest gând este completat de a doua parte a parabolei, unde apar pe scenă frații care continuă să trăiască fără nici o suspiciune în bogăția lor. Tocmai trăirea lor ca bogați îi face orbi în fața săracului (chiar dacă este atât de aproape) și orbi în fața Scripturilor (chiar dacă sunt atât de clare). Bogatul nu-l înjură pe Dumnezeu și nu-l asuprește pe sărac, simplu nu îl vede. Aici este marele pericol al bogăției, și aceasta este poate principala lecție a parabolei. Bogatul ar voi ca frații săi să fie avertizați. Dar la ce le-ar folosi avertizarea? Au deja profeții și pe Moise, nu au nevoie de un altul. Nu sunt vocile cele care lipsesc, nu sunt verificările, ci libertatea de a înțelege, luciditatea pentru a vedea. A trăi ca bogat te face orb. (don Bruno Maggioni [30.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sfântul Vincenţiu de Paul, preot

 

Sfântul Vincenţiu de Paul

Numai simpla enumerare a operelor caritative cărora le-a dat viaţă "Monsieur Vincent" (aşa era numit sfântul Vincenţiu de Paoli sau de Paul, născut la Pouy în Gascogne la 24 aprilie 1581) ar avea nevoie mai mult de o pagină. Hirotonit preot la 19 ani, înainte de a se stabili la Paris, în calitate de capelan al reginei Margareta de Valois, timp de doi ani a fost prizonier al mahomedanilor. A fost eliberat de însuşi "stăpânul" său pe care el l-a convertit. Fiind perceptor în familia de Gondi, a dedicat puţin timp cărţilor şi foarte mult ajutorării materiale şi spirituale a ocnaşilor, adică a oamenilor luaţi din închisori şi condamnaţi să vâslească pe galere. Este extraordinar prestigiul pe care l-a avut fostul porcar (fiind băiat păzea porcii) asupra societăţii timpului său, de la cardinalul Richelieu, la regenta Ana de Austria, la însuşi regele Ludovic al XIII-lea care pe patul de moarte l-a voit alături.

Temutului Richelieu, Monsieur Vincent îndrăznea să-i pună în faţă mizeria poporului: "Monseniore, aveţi milă de noi, daţi-ne pace!". Mai târziu, în timpul zilelor obscure ale frondei, când Parisul a ridicat baricade şi drept represalii Mazarin a încercat să-l pedepsească prin foame, Vincenţiu a organizat la sfântul Lazăr o masă populară pentru a da de mâncare la 2000 de înfometaţi în fiecare zi. Apoi a încălecat pe cal şi a alergat spre St-Germain pentru a-i spune lui Mazarin: "Monseniore, plecaţi, sacrificaţi-vă pentru binele Franţei". Om practic, solid, înzestrat cu simţul umorului, simplu ca un ţăran şi mai ales activ, realist, spunea preoţilor de la sfântul Lazăr: "Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe contul nostru, prin oboseala mâinilor noastre, prin sudoarea feţei noastre".

Ştiind foarte bine că adesea săracii suferă mai mult din lipsa de ordine în a folosi ajutorul decât din lipsa de persoane caritabile, a obţinut sarcina regenţei ministrului carităţii şi a organizat ajutoarele destinate săracilor la scară naţională. Se spune că prin mâinile sale treceau mai mulţi bani decât prin cele ale ministrului de finanţe. Dar în banca sa de caritate capitalurile nu stagnau. Patru sunt principalele instituţii înfiinţate de el: confraternitatea "Doamnelor Carităţii", "Slujitorii Săracilor", "Congregaţia Preoţilor Misiunii" (sau "Lazariştii", cărora le-a încredinţat dubla misiune de a contribui la formarea viitorilor preoţi şi de a organiza predici adecvate - tocmai "misiunile" - mai ales pentru oamenii de la ţară) şi mai ales "Fiicele Carităţii". A murit la Paris, la 27 septembrie 1660 şi a fost canonizat în anul 1737.

(Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; http://www.ercis.ro/).

 

Gândul zilei

 

Cristos este cea mai uluitoare descoperire,

descoperirea sfinţeniei lui Dumnezeu în firea umană,

el este însăşi taina vieţii dumnezeieşti

pusă în arhetipul alcătuirii fiinţei umane” 

 

(P. EVDOKIMOV, La femme et le salut

du monde,Desclée de Brouwer, Paris 1978,

tr. rom. Femeia şi mântuirea lumii,

Christiana, Bucureşti 2004², 224).

Zdruncinat de furtună

Credinciosul meditează despre ceea ce percepe ca tăcere a lui Dumnezeu

Medicul Rieus în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: "Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi". În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este situată într-un cuptor aprins de încercare. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: "Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în neruşinarea ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară... Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă la iad".

Vorbeşte, Doamne... (de Costache Ioanid)

Vorbeşte, Doamne, căci sunt rob
şi robul tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grâul tău un bob
şi dragoste mai multă!

Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept.
Dar eu cu mai mult dor te-astept
în vremea de zăbavă...

Vorbeşte, Doamne, căci sunt gol
şi-mi bate-n suflet vântul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de când pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat Cuvântul.

Mai dă-mi din pâinea ta un drob
şi flacără mai multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sunt rob
şi robul tău: ascultă...

Costache Ioanid

 

Omul în căutarea sensului vieţii - Efemeritatea vieții (13)

 

Lucrurile care par să despoaie de sens viaţa omului includ nu numai suferinţa, ci şi moartea. Nu încetez să repet că singurele aspecte ale vieţii cu adevărat efemere sunt potenţialităţile; dar, de îndată ce sunt actualizate, ele devin realitate în chiar acel moment; sunt salvate şi livrate trecutului, unde sunt în siguranţă şi ferite de efemeritate. Căci în trecut nimic nu este pierdut definitiv, ci totul este depozitat în mod irevocabil.

Astfel, efemeritatea existenţei noastre cu niciun chip nu o face să fie fără sens. Dimpotrivă, ea întemeiază responsabilitatea noastră, căci totul pivotează în jurul faptului de a deveni conştienţi că posibilităţile sunt în mod esenţial tranzitorii. Omul alege permanent din mulţimea de potenţialităţi prezente; pe care dintre acestea le va condamna la nefiinţă şi pe care le va actualiza? Ce alegere va deveni realitate o dată pentru totdeauna, o nemuritoare „urmă în nisipul timpului”? În fiecare clipă, omul trebuie să decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi monumentul existenţei sale.

De obicei, fireşte că omul ia în considerare numai miriştea efemerităţii şi trece cu vederea grânarele pline ale trecutului în care şi-a salvat o dată pentru totdeauna faptele, bucuriile, dar şi suferinţele. Nimic nu mai poate fi nimicit; nimic nu mai poate fi destrămat. Aş spune că a fi fost este cel mai sigur mod de a fi.

Logoterapia, ţinând cont de efemeritatea fundamentală a existenţei umane, nu este pesimistă, ci activistă[1]. Ca să exprimăm în mod plastic asta, am putea spune că pesimistul se aseamănă cu un om care se uită cu teamă şi tristeţe cum calendarul său de perete, din care rupe în fiecare zi câte o pagină, devine tot mai subţire cu fiecare zi. Pe de altă parte, persoana care atacă problemele vieţii în mod activ este asemenea unui om care dă la o parte următoarea filă a calendarului şi o aşază frumos, cu grijă, dimpreună cu cele rupte mai înainte, după ce a aşternut pe spatele ei câteva note despre ziua respectivă. El poate reflecta plin de mândrie şi satisfacţie la întreaga bogăţie cuprinsă în aceste note, la întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o la maximum. Ceva mai conta pentru el dacă observă că îmbătrâneşte, are el vreun motiv să-i invidieze pe tinerii pe care-i vede sau să se gândească plin de nostalgie la tinereţea sa pierdută? Pentru ce să invidieze o persoană tânără? Pentru posibilităţile pe care aceasta le are, pentru viitorul care îi stă înainte? „Nu, mulţumesc” îşi va zice el. „În locul posibilităţilor, eu am realitatea trecutului meu, nu numai realitatea muncii depuse şi a iubirii trăite, ci şi a suferinţelor suportate cu curaj. Aceste suferinţe sunt chiar lucrurile de care mă simt cel mai mândru, deşi nu sunt de invidiat”[2]. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 133-134).

---

[1] Un mod de a fi energic, viguros, o atitudine optimistă şi pro-activă faţă de viaţă (n. trad.).

[2] Evident, aici Frankl vorbeşte despre sine însuşi, acestea sunt punctul său de vedere şi mărturisirea sa de credinţă la 79 de ani; ceea ce nu înseamnă că această atitudine nu ar fi de găsit şi în viaţa altora sau că posibilitatea unei astfel de atitudini nu rămâne deschisă multor altora. Frankl chiar face, prin mărturisirea sa, o invitaţie către cititor de a îmbrăţişa acelaşi punct de vedere (n. trad.).

"Chemarea lui Matei" (de Caravaggio)