Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008)

 

Biblia și morala - rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (2008).pdf

Biblia și morala – rădăcinile biblice ale acțiunii creștine

Prefață

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a obține o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima umană. Realizarea acestei dorințe depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și adesea se ciocnește cu aceea a celorlalți. Cum se poate reuși să se determine acțiunea justă care conduce fiecare persoană, comunitățile, națiunile întregi spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire?

Pentru creștini, Sfânta Scriptură nu este numai izvorul revelației, baza credinței, ci și punctul de referință al moralei de care nu se poate face abstracție. Creștinii sunt convinși că în Biblie se pot găsi indicații și norme pentru a acționa corect și a ajunge la viața deplină.

Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2017/06/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-sfantului-parinte-francisc-2016-text1.pdf

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2017/06/27/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-papei-francisc-19-03-2016/

Unde eşti, Doamne? de Cristian Chivu

(Aparut in Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017).

Dialog între un credincios, drept cinstitor de Dumnezeu, Eusebiu, (eusebeia = dreapta cinstire) şi un ateu, un caracter puternic, Oreste (orestes = cel care mută munţii). Două minţi, două inimi, două voinţe, doi fii ai lui Dumnezeu.

Oreste: Dragă Eusebiu, îţi spun de la început că am acceptat cu greu să avem acest dialog, dintr-un motiv foarte simplu: se vorbeşte prea mult despre ceea ce nu există, adică despre Dumnezeu. Toate discuţiile tematice şi studiile aprofundate despre ateism nu fac decît să șubrezească poziţia noatră fermă că nu există Dumnezeu. În afara universului cu tot ce este în el nu există nimic altceva.

Eusebiu: Drept ai grăit, se vorbește mult despre subiect. Un filozof francez, Michel Onfray, a scris chiar și un tratat de ateologie, Traité d’athéologie: Physique de la métaphysique, o analiză care sună mai degrabă ca un tratat împotriva religiilor. Mai mult reiese de acolo că ateismul e un fel de credinţă în… inexistența lui Dumnezeu. E atât de mult zel acolo că îţi vine să te întrebi: de ce a­tâta efort împotriva a ceea ce nu există? Nu cumva aveţi îndoieli despre această nouă credinţă?

poți să citești:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/unde-esti-doamne

„Predestinarea” în viziunea sfântul Augustin

Sfântul Augustin 

de Giovanni Domenico Tiepolo.

Termenul praedestinatio este luat de sfântul Augustin din Sfânta Scriptură, mai concret de la sfântul Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.

Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. Primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).

2. Al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).

3. Al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte, dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citește în continuare:
http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2011/05/predestinarea-in-viziunea-sf-augustin.html

Recenzie – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale,

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993.

R E C E N Z I E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293. [student pr. Isidor Chinez].

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Citește în continuare →

Sfinţenia este una, dar trebuie cultivată după propria vocaţie...

În ceea ce priveşte unitatea sfinţeniei creştine şi a diversităţilor şi diferenţierilor sale, Lumen Gentium învaţă: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează în iubire” (Lumen Gentium – LG 41).

 

Ce înţelege Conciliul când afirmă că o sfinţenie este cultivată de toţi creştinii? Răspunsul la această întrebare nu este greu dacă ţinem cont de ce am spus mai sus şi deci că termenul „sfinţenie” înseamnă, în mintea conciliului, unirea credincioşilor cu Cristos pe care Duhul sfânt o împlineşte în Biserică.

 

A spune că sfinţenia creştină este „una” este echivalent cu a afirma că viaţa de unire cu Cristos este una. Acest adevăr este tocmai cel pe care a fost ilustrat de conciliu nu numai cu cuvintele sumare ale textului citat, dar că toată învăţătura lui LG despre existenţa noastră în sânul Bisericii. Toţi creştinii participă de fapt la viaţa unicului Domn şi sunt membre ale unicului său trup care este Biserica. Ceea ce conciliul a spus în acest context despre funcţia Duhului sfânt, despre natura şi efectele harului şi dinamismul său, despre botez, despre mir şi euharistie, despre cultul liturgic şi despre rugăciunea privată, despre credinţă, speranţă, iubire şi întregul complex organic al virtuţilor, ca şi despre dimensiunile escatologice şi ecleziale ale vieţii creştine; pe scurt tot ceea ce a propus ca esenţă a vieţii creştine ca atare sau ca proprietate, calitate şi caracteristici tipice celor care, purtaţi de Duhul sfânt, trăiesc unirea lor cu Cristos în Biserică, explică şi aprofundează sensul afirmaţiei că viaţa de unire cu Cristos, şi deci sfinţenia tuturor creştinilor, este una.

Problema răului... [2]

 

„Unde s-a înmulţit păcatul,

s-a revărsat cu prisosinţă harul

pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte,

la fel harul să domnească

prin justificarea ce duce la viaţa veşnică

prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5,20b-21).

Scrisoarea către Romanei scrisă în anii 58 de la Corint. Capitolul 5 face parte din secţiunea 5,1-11,36 unde Paul vorbeşte despre Evanghelie, iubirea lui Dumnezeu şi mântuire.

 

Evanghelia, revelarea iubirii lui Dumnezeu, este garanţia sigură a mântuirii pentru credincioşi; cu alte cuvinte: iubirea lui Dumnezeu, răspândită de Duhul Sfânt în inimile noastre s-a manifestat în moartea lui Cristos, este garanţia certă a mântuirii noastre.

 

În această secţiune găsim această structură: o schiţare a temei (5,1-11), o dezvoltare antitetică (5,12-7,25) în stilul specific lui Paul – cel midraşic, reluarea temei (8,1-39) şi o ilustrare biblică (capitolele 9-11).

 

Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat într-un dar dublu:

 

– darul Fiului (cf. 5,8; 8,32), după mărturia Scripturilor (Rom 6-11)

 

– darul Duhului, aşa cum dă mărturie experienţa credincioşilor (în inima cărora dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit, 5,5) care fiind justificaţi, sunt dominaţi de un sentiment de pace şi au forţă şi bucurie în mijlocul încercărilor, care produc şi experimentează în ei rodul Duhului (cf. Gal 5,22 ş.u.).

 

În dezvoltarea antitetică se iau în consideraţie obstacolele mântuirii (păcatul, moartea, legea) pentru a sublinia că au fost eliminate de Cristos prin faptele sale răscumpărătoare şi depăşite de credincioşi prin asocierea lor la misterul morţii şi învierii în botez.

 

În folosul celor care cred s-a împlinit o triplă eliberare:

 

a) Eliberarea, în linie de principiu, a întregii omeniri (5,12-21) de sclavia păcatului şi a morţii, prin opera răscumpărătoare a lui Cristos, mai ales prin moartea şi învierea sa; pe scurt: s-a realizat radicala victorie a lui Cristos, noul Adam, asupra păcatului şi asupra morţii prin gesturi răscumpărătoare.

 

b) Eliberearea, în linie de fapt, a credincioşilor (6,1-23) de sclavia celor două puteri duşmane ale neamului omenesc, păcatul şi moartea, prin botez, care este o participare la gesturile răscumpărătoare ale lui Cristos; pe scurt, s-a realizat actuala şi personala victorie a creştinilor asupra păcatului şi a morţii.

 

c) Eliberarea de jugul legii (7,1-25), bună şi spirituală, dar instrument involuntar al stăpânirii păcatului şi a morţii, din cauza infirmităţii cărnii.

 

Triumful harului, al dreptăţii, al vieţii

 

v.20b. „unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul”, în sensul că Dumnezeu, în mod gratuit, a desfăşurat o activitate mai puternică neutralizând efectele păcatului lui Adam, păcatul de origine şi păcatele fiecărui individ, şi conferind bunuri de inestimabilă valoare (cf. v. 16).

 

„Nu numai îl eliberă de pedeapsă, dar i-a iertat păcatele şi i-a dat viaţa şi multe alte bunuri, făcând la fel ca un om care nu numai vindecă doar de boala sa un individ chinuit de ebră, dar în acelaşi timp i-a dat frumuseţe, forţă şi onoruri. Sau asemenea celui care nu numai că îl hrăneşte pe cel înfometat, dar îi pune la dispoziţie mulţi bani şi îl investeşte cu puterea sa” (PG 60, 479).

 

v. 21. Toate acestea au fost făcute pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte, făcându-i supuşi morţii, la fel harul să domnească, adică deplina sa manifestare şi explicitare prin dreptatea, care este oferită oamenilor şi să-i conducă la viaţa veşnică prin medierea lui Isus Cristos, Domnul nostru: posedarea tuturor acestor bunuri este condiţionată de adeziunea la Isus Cristos prin credinţă.

 

Ajuns la culmea dezvoltării, Paul se opreşte să rezume gândirea sa într-o sinteză clară, unde intră conceptele: păcatului, care se exprimă în încălcări şi provoacă condamnarea, este opus harul, care se concretizează în justificare; morţii, viaţa.

 

Acest triumf al harului, al dreptăţii şi al vieţii a fost deja realizat pe deplin de omenitatea asumată de Cristos; acest triumf este realizat de fiecare individ prin angajarea de a retrăi în mod personale, în diferite etape (sacramentală, existenţială, escatologică: cf. Rom 6,3-11; 6,12-23 şi 8,9 ş. u.), misterul morţii şi învierii lui Isus.

 

Aici deja se sugerează ceea ce va fi expliciatat în Rom 9,32: Dumnezeu ştie să tragă binele din rău: i-a lăsat pe oameni, abuzând de libertatea lor, să cadă sub stăpânirea puterii răului, pentru că prevedea să depăşească şi să învingă păcatul explicând cu libertate suverană, în Fiul său, milostivirea sa divină.

 

În raport cu acţiunea umană, Dumnezeu prevede răul, dar, în acelaşi timp, un bine care a mers cu mult înaintea răului (cf. v. 14b: Cristos – antitipul lui Adam).

 

 [cf. Ramazzotti B., „La lettera ai Romani” în Il messaggio della salvezza, 7, Elle Di Ci, Torino-Leumann 1976, 499-500].

 

(Chinez I., Problema răului).

Problema răului... [1]

 

Teologia tradiţională a rezolvat problema definind răul ca un defect, într-un anumit sens ca o lacună în fiinţă, ca lipsă de plinătate de existenţă, ne voită de Dumnezeu, doar permisă.  („Malum non est pars universi, quia neque habet naturam substantiae neque accidentis, se privationis tantum” [Toma de Aquino, Summa theologiae, I, sent. Dist. 46, q. 1, a. 2; cf. Summa theologiae,  I, q. 19., a. 9, ad 3]).

 

Răul există, dar nu în sensul în care fiinţa există. Fiinţa există ca realitate pozitivă, răul există ca privare. Atunci când spun că viaţa, vederea este sau există, sau când spun: moartea, orbirea există, termenii a fi şi a exista nu au aceeaşi semnificaţie în cele două expresii.

 

Multe minţi au greşit în acest punct. Cuvântul „a fi” – ne explică sfântul Toma – are două sensuri:

 

a) poate indica natura, consistenţa, pozitivitatea („quid est”) fiinţei care se afirmă şi care se divide în zece categorii cunoscute: substanţa, calitatea, cantitatea...; acestea sunt, sunt ceva: dar în acest sens nu există nici răul, nici privarea.

 

b) poate indica doar adevărul unei enunţări, răspunde doar la întrebarea: este sau nu este? Acel ochi este sau nu este orb? („an est”): în acest caz răul este, orbirea este, fără a constitui o realitate pozitivă.

 

Unii – continuă sfântul Toma – nefăcând această distincţie, auzind vorbindu-se despre lucruri rele sau despre răul care este în lucruri, au crezut că răul este ceva. „Răul desigur este în lucruri, dar ca privare, nu ca ceva real”  („Malum quidem est in rebus, sed ut privatio, non autem ut aliquid reale” [I Sent. q. 1, a. 1, ad. 20]).

 

Paradoxul răului constă în faptul că „este” dar fără „a fi”. El „este” ca privare; „nu este” ca realitate pozitivă”.

 

Henri de Lubac: „Afirmaţia că răul nu este o realitate pozitivă nu spune că el nu este nimic, sau că este un bine minor sau o umbră fără substanţă, proiectată de realitatea binelui. [...] Dimpotrivă, el este în întregime realitatea cutremurătoare şi obscură a lui Nu. Nu simplă absenţă, dar antiteză al lui Da. Forţă antagonistă, pură potenţă a negaţiei, a rezistenţei, a revoltei” (H. DE LUBAC, Glaubensparadoxe, Einsideln 1972, 87).

 

(Chinez I., Problema răului).

Declarație a rabinilor ortodocși cu privire la creștinism (Ierusalim, 3 Decembrie 2015)

Rabinii hasidici ortodocși poartă caftane lungi şi negre şi pălării cu borurile largi, bărbaţi cu bărbi şi perciuni răsuciţi după urechi.
Doi mari rabini Teitelbaum din New York în vizită la Cimitirul evreiesc din Sighet [5 iulie 2015]. (sigheteanul.ro.).

 

Ierusalim, 3 Decembrie 2015

Pentru a face voia Tatălui nostru din ceruri: spre un parteneriat între evrei și creștini

După aproape două milenii de ostilitate reciprocă și înstrăinare, noi, rabini ortodocși, care conducem comunități, instituții și seminarii în Israel, Statele Unite ale Americii și Europa, recunoaștem oportunitatea istorică ce ne stă înainte. Căutăm să facem voia Tatălui nostru din ceruri acceptând mâna oferită nouă de surorile și frații noștri creștini. Evreii și creștinii trebuie să lucreze împreună ca parteneri pentru a răspunde provocărilor morale ale epocii noastre:

1. Shoah s-a încheiat acum 70 de ani. A fost punctul culminant al secularei lipse de respect față de evrei, al oprimării și respingerii lor, precum și al dușmăniei dintre evrei și creștini care a decurs de aici. Privind retrospectiv, este clar faptul că neputința de a depăși acest dispreț și de a ne angaja într-un dialog constructiv pentru binele omenirii a slăbit rezistența față de forțele rele ale antisemitismului, care au cufundat lumea în crimă și genocid.
2. Recunoaștem că, de la Conciliul Vatican II, învățăturile oficiale ale Bisericii Catolice s-au schimbat fundamental și irevocabil. Promulgarea documentului Nostra Aetate acum 50 de ani a demarat procesul de reconciliere între comunitățile noastre. Nostra Aetate și documentele bisericești oficiale pe care le-a inspirat ulterior resping fără echivoc orice formă de antisemitism, afirmă legământul etern dintre Dumnezeu¹ și poporul evreu, resping acuzația de „deicid” și subliniază relația unică dintre creștini și evrei, pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-a numit „frații noștri mai mari”, iar Papa Benedict al XVI-lea i-a considerat „părinții noștri în credință”. Pe această bază, catolicii și alte oficialități creștine au început un dialog onest cu evreii, care s-a dezvoltat în ultimele cinci decenii. Noi apreciem afirmația Bisericii legată de unicitatea locului lui Israel în istoria sacră și despre răscumpărarea lumii la eshaton. Astăzi, evreii au simțit dragoste sinceră și respect din partea multor creștini, exprimate în multe inițiative de dialog, întâlniri și conferințe în toată lumea.
3. Așa cum au făcut Maimonides și Yehuda Halevi², noi recunoaștem că creștinismul nu este o eroare sau un accident, ci un rezultat al voii divine și un dar pentru popoare. Prin separarea între Iudaism și Creștinism Dumnezeu a vrut o separare între parteneri cu diferențe teologice semnificative, însă nu o separare între dușmani. Rabbi Jacob Emden a scris că „Iisus a adus lumii un dublu bine: El a întărit Tora lui Moise într-un mod maiestuos... și nici unul din înțelepții noștri nu a vorbit mai explicit despre imuabilitatea Torei. Pe de altă parte, El a făcut popoarele să renunțe la idolatrie și le-a obligat să țină cele șapte porunci ale lui Noe, ca să nu se comporte ca fiarele câmpului, și le-a insuflat ferm trăsături morale... Creștinii sunt comunități care lucrează de dragul cerului, care sunt menite să reziste, intenția lor este și ea de dragul cerului, iar ei nu vor rămâne fără răsplată.”³ Rabi Samson Raphael Hirsch ne-a învățat că „creștinii au acceptat Biblia Ebraică a Vechiului Testament ca pe o carte a revelației divine. Ei mărturisesc credința în Dumnezeul cerului și al pământului așa cum este proclamată în Biblie și recunosc suveranitatea providenței divine.”⁴ Acum când Biserica Catolică a recunoscut Legământul veșnic dintre Dumnezeu și Israel, noi, evreii, putem recunoaște validitatea continuă și constructivă a Creștinismului ca partener în răscumpărarea lumii, fără vreo teamă că această deschidere va fi exploatată în scopuri misionare. Așa cum s-a afirmat de către rabinatul Comisiei bilaterale a Israelului în dialog cu Sfântul Scaun, sub conducerea Rabinului Shear Yashuv Cohen, „Noi nu mai suntem dușmani, ci parteneri siguri în articularea valorilor morale esențiale pentru supraviețuirea și bunăstarea omenirii.”⁵ Nici unii nici alții nu putem împlini voia lui Dumnezeu în această lume de unii singuri.
4. Atât evreii cât și creștinii au în comun misiunea dată prin Legământ de a desăvârși lumea sub suveranitatea Atotputernicului, așa încât toată omenirea să cheme numele Lui și toate urâciunile să fie îndepărtate de pe pământ. Noi înțelegem ezitarea de a afirma acest adevăr, prezentă de amândouă părțile, și facem apel la comunitățile noastre să depășească aceste temeri pentru a putea stabili o relație de încredere și respect. Rabi Hirsch a învățat, de asemenea, că Talmudul îi situează pe creștini, „în ce privește îndatoririle interumane, pe exact același nivel cu evreii. Căci ei au dreptul să se bucure de tot ce li se datorează, nu doar în termeni de dreptate, ci și de o activă iubire frățească umană.” În trecut raporturile dintre creștini și evrei erau înțelese adesea prin relația de adversitate dintre Esau și Iacob. Cu privire la aceasta, Rabi Naftali Zvi Berliner (Netziv) înțelesese deja la sfârșitul sec. al XIX-lea că evreii și creștinii sunt destinați de Dumnezeu să fie parteneri într-o relație de iubire: „În viitor, când copiii lui Esau vor fi îndemnați de un spirit pur să-i recunoască pe fiii lui Israel și virtuțile lor, atunci și noi vom fi îndemnați să recunoaștem că Esau este fratele nostru.”⁶
5. Noi, evreii și creștinii, avem mai mult în comun decât ceea ce ne desparte: monoteismul etic al lui Avraam; relația cu Unicul Creator al cerului și al pământului, care ne iubește și are grijă de noi toți; Sfintele Scripturi iudaice; credința într-o tradiție normativă; valorile vieții, familiei, integrității pline de compasiune, dreptății, libertății inalienabile, dragostei universale și păcii la care trebuie să ajungă în cele din urmă lumea. Rabi Moses Rivkis (Be’er Hagoleh) confirmă aceasta atunci când scrie că „Înțelepții s-au referit numai la idolatrii din zilele lor, care nu credeau în crearea lumii, în Exod, în faptele minunate ale lui Dumnezeu și în Legea divină. Dimpotrivă, oamenii în mijlocul cărora suntem răspândiți cred în toate aceste elemente esențiale ale religiei.”⁷
6. Parteneriatul nostru nu diminuează în niciun fel diferențele existente între cele două comunități și religii. Noi credem că Dumnezeu se folosește de mulți mesageri pentru a-și dezvălui adevărul și în același timp afirmăm obligațiile etice fundamentale pe care toți oamenii le au înaintea lui Dumnezeu și pe care Iudaismul le-a susținut întotdeauna prin legământul noahitic universal.
7. Imitându-l pe Dumnezeu, evreii și creștinii trebuie să ofere modele de slujire, de dragoste necondiționată și de sfințenie. Noi toți suntem creați după Chipul Sfânt al lui Dumnezeu, iar evreii și creștinii vor rămâne dăruiți Legământului, jucând laolaltă un rol activ în răscumpărarea lumii.

Semnatarii inițiali, în ordine alfabetică (lista semnatarilor este deschisă, pentru versiunea actualizata vedeti www.cjcuc.com):

Rabbi Jehoshua Ahrens (Germany)

Rabbi Marc Angel (United States)
Rabbi Isak Asiel (Chief Rabbi of Serbia)
Rabbi David Bigman (Israel)
Rabbi David Bollag (Switzerland)
Rabbi David Brodman (Israel)
Rabbi Natan Lopez Cardozo (Israel)
Rav Yehudah Gilad (Israel)
Rabbi Alon Goshen-Gottstein (Israel)
Rabbi Irving Greenberg (United States)
Rabbi Marc Raphael Guedj (Switzerland)
Rabbi Eugene Korn (Israel)
Rabbi Daniel Landes (Israel)
Rabbi Steven Langnas (Germany)
Rabbi Benjamin Lau (Israel)
Rabbi Simon Livson (Chief Rabbi of Finland)
Rabbi Asher Lopatin (United States)
Rabbi Shlomo Riskin (Israel)
Rabbi David Rosen (Israel)
Rabbi Naftali Rothenberg (Israel)
Rabbi Hanan Schlesinger (Israel)
Rabbi Shmuel Sirat (France)
Rabbi Daniel Sperber (Israel)
Rabbi Jeremiah Wohlberg (United States)
Rabbi Alan Yuter (Israel)

Semnături adăugate:

Rabbi Herzl Hefter (Israel)

Rabbi David Jaffe (USA)
Rabbi David Kalb (USA)
Rabbi Shaya Kilimnick (USA)
Rabbi Yehoshua Looks (Israel)
Rabbi Ariel Mayse (USA)
Rabbi David Rose (UK)
Rabbi Zvi Solomons (UK)
Rabbi Yair Silverman (Israel)
Rabbi Daniel Raphael Silverstein (USA)
Rabbi Lawrence Zierler (USA)

Notă:

1 Grafia Dumnezeu caută să echivaleze grafia G-d din documentul original englez, care manifestă reticența Iudaismului de a rosti numele divine.

2 Mishneh Torah, Laws of Kings 11,4 (ediția necenzurată); Kuzari, secțiunea 4:22.

3 Seder Olam Rabbah 35-37; Sefer ha-Shimush 15-17.

4 Principles of Education, “Talmudic Judaism and Society”, 225-227.

5 A patra întâlnire a Commission of the Chief Rabbinate of Israel and the Holy See’s Commission for Religious Relations with Jewry, Grottaferrata, Italy (19 October 2004). 

6 Comentariu la Geneză 33,4.

7 Glosă la Shulhan Arukh, Hoshen Mishpat, Section 425:5.

Traducere de Alexandru Ioniță

Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
alexandru.ionita@ulbsibiu.ro

Iubirea nebună a lui Dumnezeu (de Paul Evdokimov)

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/05/iubirea-nebuna-a-lui-dumnezeu-de-paul-evdokimov/

Iubirea nebună a lui Dumnezeu

de Paul Evdokimov

–  prezentare –

 

Ultima lucrare pe care o prezentăm, intitulată Iubirea nebună a lui Dumnezeu, poartă amprenta întregii vieţi a marelui teolog şi se bazează pe ideea iubirii nesfârşite, iubire care este însăşi viaţa intra-trinitară. Pentru Evdokimov, Evanghelia nu mai este inventarul soporific al unor obligaţii „pioase”: ea devine „explozivă”. Nu avem în faţă vreo lectură ilicită, cu o fantezie abuzivă sau cu o inovaţie scoasă din haosul impietăţii, ci cu un punct de vedere perfect ortodox, validat – sub cauţiunea Sfântului Duh – de cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii: „Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de «marea spaimă a secolului al XX-lea»: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea şi de a-l urma pe Domnul până la pogorârea lui la iad.

 

Dumnezeu lasă de o parte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei sale. A fi alt om înseamnă a-l anunţa toată viaţa pe Cel ce vine, aflându-se deja în sinea vestitorului său. Înseamnă să fii, aşa cum spune sfântul Grigore de Nyssa, plin de «beţia sobră» care te îndeamnă să spui oricărui trecător «Vino şi bea». Omul înnoit este cel care cântă împreună cu sfântul Ioan Scărarul: «Dragostea ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-te…». „Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În Împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 70). (sursa: http://oglindanet.ro/paul-evdokimov-si-evanghelia-exploziva-a-iubirii/).

 

 (Aflați mai multe... 

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/05/iubirea-nebuna-a-lui-dumnezeu-de-paul-evdokimov/).