sâmbătă, 19 aprilie 2014

† Duminica Paştelui (A): Iubirea este aceea care dezvăluie Misterul (omilie)

Mormântul gol

Liturgia Cuvântului

Lectura I - Faptele Apostolilor 10,34a.37-43: În zilele acelea, 34a Petru a luat cuvântul şi a zis: 37 "Voi ştiţi ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul predicat de Ioan: 38 cum l-a consacrat Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi l-a întărit cu puterea sa pe Isus din Nazaret, care pe unde a trecut a făcut bine şi i-a vindecat pe toţi cei stăpâniţi de diavol, căci Dumnezeu era cu el. 39 Noi suntem martori la tot ceea ce a făcut el în ţara iudeilor şi în Ierusalim; ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. 40 Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să se arate, 41 nu la tot poporul, ci martorilor orânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el, după ce a înviat din morţi. 42 El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să dăm mărturie că el este acela care a fost pus de Dumnezeu, ca judecător al celor vii şi al celor morţi. 43 Despre el toţi profeţii dau mărturie: că oricine crede în el primeşte, în numele lui, iertarea păcatelor".

Lectura II - Coloseni 3,1-4: Fraţilor, 1 dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. 2 Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ. 3 Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu; 4 când Cristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de slavă.

Evanghelia - Ioan 20,1-9: 1 În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric. Ea a văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt. 2 Atunci a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus şi le-a zis: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". 3 Petru şi celălalt ucenic au plecat şi s-au dus la mormânt. 4 Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt. 5 Aplecându-se, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. 6 A ajuns şi Simon Petru care venea după el. 7 A intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, ca şi ştergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâşiile de pânză, ci era înfăşurat şi pus undeva deoparte. 8 Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut. 9 Căci ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi.

Omilie
 
Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei, şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă în jurul ei o reflecţie amplă, care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele apostolilor) şi la consecinţele morale care derivă de aici (fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni). Isus nu este viu aşa cum este viu un mesaj mereu actual, sau cum este viu un învăţător în inima ucenicilor. Isus a înviat cu adevărat. Întrucât mormântul a fost găsit gol (In 20,1-9) şi faşele şi ştergarul, împăturite în ordine: un indiciu care neagă un zvon a unui furt pripit a cadavrului. Amândoi ucenicii intră în mormânt și văd, dar numai ucenicul iubit de Isus spune că a văzut și a crezut. Cărui fapt se datorează capacitătea sa de intuiție? Nu vezi alt motiv decât aceasta: este ucenicul pe care-l iubea Isus. Înțelegerea învierii este un dar a lui Dumnezeu.
 
În pasajul din Faptele Apostolilor (10,34-43) se citește: „Ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Între judecata lui Dumnezeu și judecata oamenilor este un contrast puternic. Prețuirea lui Dumnezeu este dată peste cap în comparație cu ale noastre. Oamenii au condamnat pe Isus, dar Dumnezeu le-a aprobat și l-a înviat. Învierea este un eveniment care conține o judecată. Trebuie să se schimbe criteriile de evaluare, modul de gândire ca lui Dumnezeu.
 
În a doua lectură Paul rezumă cele două imperative în comportamentul nou pe care ucenicul este chemat să și-l asume: „Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Așadar, gândul și viața noastră, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile noastre să fie conforme cu cele de sus.


Care sunt lucrurile de sus pe care trebuie să le căutăm și care sunt lucrurile de jos pe care trebuie să le evităm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina de depus nu este partea corporală care trebuie mortificată pentru ca să se înfăcăreze Duhul, nici angajamentele lumii nu trebuie să fie abandonate pentru a se retage în singurătate. Haina cea veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care de atâtea ori se transformă în idolatrie (Col 3,05).Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, de bunătate, de umilință, de răbdare: „Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă!” (Col 3,13).
 
(Don Bruno Maggioni (26-03-2005); trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4006).

† Noaptea de Paști - O, noapte fericită (omilie)

Cristos a înviat!
 
Evanghelia - Matei 28,1-10: 1 După ce a trecut sâmbăta, în zorii zilei întâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie s-au dus ca să vadă mormântul lui Isus. 2 Şi iată, a avut loc un mare cutremur de pământ; îngerul Domnului a coborât din cer şi a răsturnat piatra şi s-a aşezat pe ea. 3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada. 4 Străjerii au fost zguduiţi de frică şi au rămas ca morţi. 5 Îngerul, adresându-se femeilor, le-a zis: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. 6 Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. 7 Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, vă spun acestea". 8 Ele, atunci, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. 9 Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a spus: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. 10 Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea".
 
 
Omilie
 
O, noapte fericită, tu singură ai meritat să cunoşti timpul şi ora în care a înviat Cristos din morţi”. Domnul ne-a chemat în această „noapte fericită” să celebrăm misterul suprem care a avut loc în ea. Ce mister? Pentru a înţelege ceva dintr-însul trebuie să medităm despre alte două nopţi care o preced şi o prefigurează pe aceasta.
 
Prima noapte este descrisă de cuvântul lui Dumnezeu astfel: „Pământul era fără formă şi pustiu şi întunericul acoperea abisul şi duhul lui Dumnezeu plana peste ape”. Este noaptea care marchează trecerea de la pustiul lipsit de formă al unei creaţii încă haotice la creaţia locuită de viaţă şi plină de lumină. Această trecere este făcută de voinţa , de hotărârea lui Dumnezeu exprimată prin cuvântul său: „Dumnezeu a zis: să fie lumină. Şi lumina a fost”. Noapte plină de mister pentru că în ea răsună pentru prima dată cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu iese din tăcere şi se revelează în creaţia sa. Acest cuvânt o construieşte după o ordine şi măsură, ca şi casă în care pune persoana umană. „Dumnezeu a creat omul după imaginea sa; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat”. Omului îi este încredinţată această casă care este întreaga creaţie: „umpleţi pământul: supuneţi-l”.
 
A doua noapte este cu totul diferită. Ea este descrisă de lectura a doua, pe care am ascultat-o. Este noaptea în care vedem că un popor fuge din sclavie spre libertate, urmărit de un tiran. Condiţia umană este schimbată. Omul se află în sclavie; este sub puterea Satanei. Şi întreaga creaţie a fost desfigurată. Situaţie dramatică, întrucât omul se află în pericolul de a fi distrus de acel haos pe care el însuşi l-a produs cu păcatul său.
 
A treia noapte este aceea a cărei memorie o facem acum, noaptea care a meritat, aşa cum spune cântecul, să cunoască timpul şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi. Acesta este misterul celei de a treia nopţi: Cristos a înviat din morţi! Şi în învierea sa el a desăvârşit ceea ce a fost început în celelalte două nopţi, a dăruit ceea ce era aşteptat în celelalte nopţi. „Aceasta este noaptea în care – aşa cum am cântat la început – a învins întunericul cu strălucea luminii focului”. De fapt, aşa cum ne învaţă sfântul Paul „Dumnezeu care a zis: să apară lumina din întuneric, a strălucit în inimile noastre, ca să facă să strălucească cunoaşterea gloriei divine care străluceşte pe faţa lui Cristos”. Lumina sfintei umanităţi înviate a lui Cristos ne re-creează. Tatăl în această noapte a re-făcut creaţia sa, eliberând-o definitiv de putrezire. Omul este repus în demnitatea sa de la început, întrucât în faţa sa încă o dată este insuflat spiritul vieţii. Acel suflu care l-a trezit pe cel răstignit din morţi. „Şi dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,10-11). Ceea ce prefigura profetic noaptea egipteană, „noaptea în care i-a eliberat pe fiii lui Israel... din sclavia Egiptului” s-a împlinit acum. Cristos a „redus la neputinţă prin moarte pe acela care are puterea morţii, adică pe diavol, şi i-a eliberat astfel pe cei care din cauza fricii morţii erau supuşi sclaviei pentru toată viaţa” (Ev 2,14-15).
 
Astfel cele trei nopţi au condus pe fiecare dintre noi în această noapte în care se împlinesc în persoana noastră cele mai mari mistere: iertarea păcatelor, participarea la sfintele mistere, darul Duhului. (pr. Carlo Caffarra [6 aprilie 1996]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.caffarra.it/om060496.php).

Sâmbăta Sfântă - misterul „coborârii în iad”

 
S-a coborât în iad
A. „Descendit in inferna”
 
Ne întrebăm acum asupra destinului lui Isus Cristos din triduum mortis, adică din perioada de la moarte la învierea sa. Ce mister cuprinde sâmbăta tăcerii totale? Evanghelia lui Nicodim, (apocrifă din secolul al II-lea)[1], de origine iudeo-creştină, conţine o povestire pitorească despre intrarea victorioasă a lui Isus în împărăţia morţilor, despre dezintegrarea acestei împărăţii şi despre eliberarea morţilor: „Şi imediat, la acel cuvânt, porţile de bronz s-a sfărâmat şi gratiile de fier s-au rupt. Toţi morţii legaţi au fost dezlegaţi de lanţuri [...]. Regele gloriei a intrat ca un om. Toate locurile întunecate ale hadesului s-au luminat”[2]. Cu totul sugestivă este eliberarea lui Adam: „Regele gloriei, întinzând dreapta sa, l-a prins şi l-a ridicat pe primul părinte Adam. Apoi, îndreptându-se către ceilalţi, spuse: „Haideţi, veniţi cu mine voi toţi care aţi suferit moartea din cauza lemnului pe care l-a atins acesta. Iată eu vă fac să înviaţi toţi prin lemnul crucii”[3].
 
Această tradiţie apocrifă este atestată destul de mult de părinţi, atât orientali cât şi occidentale, care atribuie coborârii lui Isus în împărăţia morţilor o intenţionalitate salvifică precisă[4]. Chiar dacă este absent în simbolul niceno-constantinopolitan, descensus este mărturisit în simbolurile de credinţă deja începând cu secolul al IV-lea. Rufin din Aquileia (care a trăit în a doua parte a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea), în Expositio Symboli comentează de mai multe ori articolul care recită: „Crucifixus sub Pontio Pilato et sepultus descendit in inferna[5]. El ne informează că descendit in inferna nu este prezent în mod explicit nici în simbolul Bisericii Romane nici în cel al altor Biserici Orientale, chiar dacă există o aluzie făcută în menţiunea înmormântării[6]. Coborârea este interpretată de el ca victorie asupra împărăţiei morţii şi vestire a mântuirii pentru toţi cei răposaţi[7].
 
Descensus este apoi documentat mereu mai frecvent în simboluri, formule de credinţă, precizări doctrinale, pronunţări conciliare[8]. Şi în Crezul apostolic, care după simbolul niceno-constantinopolitan este cea mai importantă sinteză a credinţei creştinătăţii, se mărturiseşte: „passus sub Pontio Pilato, crucifixus, mortuus et sepultus, descendit ad inferna[9]. Se poate, deci, conclude afirmând că „doctrina că Cristos a petrecut în cele de jos timpul dintre moartea pe cruce şi învierea sa era în mod comun învăţată creştinilor din primele timpuri”[10]. Cu trecerea lui Isus în sheol teologia patristică intenţiona să scoată în evidenţă supunerea de către el a puterilor infernale şi a stăpânului de dincolo de mormânt; predicarea mântuirii către toţi morţii; eliberarea efectivă a celor drepţi morţi înainte de Cristos[11].

vineri, 18 aprilie 2014

† Vinerea Sfântă: Totul s-a împlinit (omilie)

Drumul Calvarului (1749) - G. B. Tiepolo
Evanghelia – Ioan 18,1-19,42. Arestarea lui Isus  1 Spunând acestea, Isus a ieșit împreună cu discipolii săi dincolo de torentul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el și discipolii lui. 2 Dar știa și Iuda, trădătorul, locul [acela] pentru că de multe ori Isus se aduna acolo împreună cu discipolii săi. 3 Așadar, Iuda, luând cohorta și servitori de la arhierei și farisei, a venit acolo cu felinare, torțe și arme. 4 Atunci Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieșit și le-a zis: „Pe cine căutați?” 5 I-au răspuns: „Pe Isus Nazarineanul”. El le-a zis: „Eu sunt”. Era acolo cu ei și Iuda, cel care l-a trădat. 6 Când le-a zis: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ. 7 Atunci, i-a întrebat a doua oară: „Pe cine căutați?”, iar ei au zis: „Pe Isus Nazarineanul”. 8 Isus le-a răspuns: „V-am spus că eu sunt. Așadar, dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. 9 Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul”. 10 Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o și l-a lovit pe servitorul arhiereului și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele servitorului era Malchus. 11 Dar Isus i-a zis lui Petru: „Pune-ți sabia în teacă. Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?” Isus înaintea marelui preot și renegarea lui Petru 12 Atunci, cohorta, comandantul și servitorii iudeilor, l-au luat pe Isus și l-au legat. 13 L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an.14 Caiafa era acela care dăduse iudeilor sfatul: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”. 15 Iar Simon Petru și celălalt discipol îl urmau pe Isus. Acel discipol era cunoscut marelui preot și a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot. 16 Petru stătea afară, lângă. Atunci celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieșit și a vorbit cu portăreasa și a intrat și Petru. 17 Servitoarea portăreasă i-a spus lui Petru: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii acelui om?” El i-a zis: „Nu sunt”. 18 Stăteau acolo slujitorii și servitorii; făcuseră un foc pentru că era frig și se încălzeau. Și Petru stătea cu ei și se încălzea. 19 Atunci, marele preot l-a întrebat pe Isus despre discipolii lui și despre învățătura sa. 20 Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe față. Întotdeauna am învățat în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. N-am vorbit nimic pe ascuns. 21 De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit: iată, ei știu ce am spus”. 22 Îndată ce a spus acestea, unul dintre servitori, care stătea în preajmă, i-a dat o palmă lui Isus, spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?” 23 Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, dă mărturie despre rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?” 24 Atunci Anna l-a trimis legat la Caiafa, marele preot. 25 Iar Simon Petru stătea și se încălzea. Atunci ei i-au spus: „Nu cumva ești și tu dintre discipolii lui?” El a negat și a zis: „Nu sunt”. 26 Unul dintre servitorii marelui preot, o rudă a celui căruia Petru i-a tăiat urechea, i-a zis: „Nu te-am văzut eu în grădină împreună cu el?” 27 Dar Petru a negat din nou și îndată a cântat cocoșul. Isus înaintea lui Pilat 28 Atunci l-au adus pe Isus de la Caiafa la pretoriu. Era dimineață. Dar ei nu au intrat în pretoriu ca să nu se profaneze și să poată mânca paștele. 29 Pilat a ieșit deci la ei și a spus: „Ce acuzație aduceți împotriva acestui om?” 30 Au răspuns și i-au zis: „Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta”. 31 Atunci, Pilat le-a zis: „Luați-l voi și judecați-l voi după Legea voastră!” Iudeii i-au spus: „Nouă nu ne este permis să ucidem pe nimeni”. 32 Astfel trebuia să se împlinească cuvântul pe care îl spusese el, arătând de ce fel de moarte avea să moară. 33 Pilat a intrat din nou în pretoriu, l-a chemat pe Isus și i-a zis: „Tu ești regele iudeilor?” 34 Isus a răspuns: „De la tine însuți spui aceasta sau ți-au spus alții despre mine?” 35 Pilat a răspuns: „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău și arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” 36 Isus a răspuns: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici”. 37 Atunci Pilat i-a zis: „Așadar, ești rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. 38 Pilat i-a zis: „Ce este adevărul?”. După ce a spus aceasta, a ieșit din nou la iudei și le-a zis: „Eu nu găsesc în el nici o vină. 39 Dar este un obicei la voi ca de Paști să vă eliberez pe cineva; așadar, vreți să vi-l eliberez pe regele iudeilor?” 40 Atunci au strigat din nou, spunând: „Nu pe acesta, ci pe Baraba!” Iar Baraba era un tâlhar. 19,1 Atunci Pilat l-a luat pe Isus și l-a dat să fie biciuit. 2 Soldații au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap și l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, 3 apoi veneau la el și spuneau: „Bucură-te, regele Iudeilor!” Și-i dădeau palme. 4 Pilat a ieșit din nou și le-a zis: „Iată, vi-l aduc afară ca să știți că nu găsesc în el nici o vină”. 5 Așadar, Isus a ieșit afară, purtând coroana de spini și haina de purpură. Iar Pilat le-a zis: „Iată omul!” 6 Când l-au văzut, arhiereii și servitorii au strigat: „Răstignește-l! Răstignește-l!” Pilat le-a zis: „Luați-l voi și răstigniți-l pentru că eu nu găsesc în el nici o vină!” 7 Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege și după această Lege trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. 8 Când a auzit Pilat cuvintele acestea, s-a înspăimântat și mai mult. 9 A intrat iarăși în pretoriu și i-a zis: „De unde ești tu?” Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns. 10 Atunci Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că eu am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?” 11 Isus i-a răspuns: „Nu ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cel care m-a dat în mâinile tale are un păcat mai mare”. 12 De aceea, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă-l eliberezi pe acesta, nu ești prietenul Cezarului. Oricine se face pe sine rege se împotrivește împăratului”. 13 Când a auzit Pilat cuvintele acestea, l-a dus pe Isus afară și s-a așezat pe un tron în locul numit „Lithostrotos” – iar în ebraică, „Gabbata”. 14 Era ziua Pregătirii Paștelui, pe la ceasul al șaselea. Și le-a spus iudeilor: „Iată-l pe regele vostru!” 15 Atunci ei au strigat: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”! Pilat le-a spus: „Să-l răstignesc pe regele vostru?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem alt rege decât pe Cezar”. 16 Atunci l-a predat lor ca să fie răstignit. Răstignirea lui Isus. Așadar, l-au luat pe Isus. 17 Purtându-și singur crucea, a ieșit spre locul numit „al Craniului”, care, în ebraică, este numit „Golgota”, 18 unde l-au răstignit pe el și împreună cu el alți doi, de o parte și de alta, iar Isus în mijloc. 19 Pilat a scris și o inscripție și a pus-o pe cruce. Era scris: „Isus Nazarineanul, regele iudeilor”. 20 Mulți dintre iudei au citit această inscripție, pentru că locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate și era scris în ebraică, latină și greacă. 21 Arhiereii iudeilor i-au spus lui Pilat: „Nu scrie: «Regele iudeilor», ci acela a zis: «Eu sunt regele iudeilor»”. 22 Pilat a răspuns: „Ce-am scris, am scris”. 23 După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus până jos; 24 așadar, au zis unii către alții: „Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie”. Aceasta ca să se împlinească Scriptura: „Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri”. Soldații au făcut acestea. 25 Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. 26 Așadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” 27 Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!” Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el. Moartea lui Isus. 28 După aceasta, văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”. 29 Era acolo un vas plin cu oțet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oțet și i l-au apropiat de gură. 30 După ce a luat oțetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Și, plecându-și capul, și-a dat duhul. Coasta străpunsă a lui Isus. 31 Întrucât era ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta – pentru că acea sâmbătă era zi mare – iudeii i-au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ia de acolo. 32 Atunci, au venit soldații, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit cu el. 33 Dar când au venit la Isus și au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, 34 ci unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă. 35 Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul ca să credeți și voi. 36 Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: Nu i se va zdrobi nici un os. 37 Iar în altă parte Scriptura mai spune: Vor privi la cel pe care l-au străpuns. Înmormântarea lui Isus. 38 După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, i-a cerut lui Pilat să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit și a luat trupul lui Isus. 39 A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de smirnă și aloe, cam de o sută de litre. 40 Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfășurat în giulgiuri, cu uleiurile aromate, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. 41 În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. 42 Așadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.
 
 
Omilie
 
Nu mai avem cuvinte. Ce cuvinte am putea inventa noi, simpli muritori, atunci când Cuvântul făcut trup se schimbă în „strigăt puternic” şi apoi se stinge în tăcerea întunecată şi de gheaţă a morţii? Nu ne rămâne atunci decât „să tăcem şi să adorăm”; nu ne rămâne decât „să adorăm şi să aderăm”..
 
În rest, nu ni se cere să vorbim, dar să contemplăm, „să privim la Acela pe care l-am străpuns”. Pentru că tentaţia acum este aceea de a nu mai ţine fixă privirea asupra lui Isus răstignit, de a nu rezista să stăm înaintea Aceluia care nu mai are nici aparenţă, nici frumuseţe ca să atragă privirile noastre. Tentaţia noastră este aceea de a lăsa ochii în jos în faţa Aceluia care a luat asupra sa suferinţele noastre, de a ne acoperi faţa înaintea Aceluia care s-a împovărat cu durerile noastre, care a fost străpuns de fărădelegile noastre, biciuit pentru nelegiuirile noastre.
 
Dar dacă nu reuşim să ţinem deschişi ochii credinţei asupra Răstignitului, să cerem cel puţin să nu ne închidem urechile inimii la ultimele sale cuvinte. Din cele şapte cuvinte pe care le-a spus Isus pe cruce, am ascultat ultimul, după evanghelia pe care tocmai am proclamat-o: „După ce a luat oţetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul”.
 
Iată, vrem să ne apropiem în mod spiritual de Răstignit şi să-l rugăm: Doamne, spune numai un cuvânt; repetă-ne cel puţin cel din urmă cuvânt: „Totul s-a împlinit!”
 
Ce înseamnă: „S-a împlinit?” Ar putea să însemne simplu: s-a sfârşit; istoria este de acum încheiată definitiv; nu mai există nimic de spus, nimic de făcut, nimic altceva de adăugat. Dar atunci ar fi numai declararea amară a ultimului act dintr-o viaţă obiectiv falimentară – cel puţin după logica lumii – sau cel mult ar fi vorba despre a lua act de sfârşitul unei drame de acum consumate. Dar nu acesta poate fi sensul înţeles de Isus şi surprins de Ioan, dacă Muribundul pronunţă acele cuvinte cu atâta solemnitate iar evanghelistul le reportează cu mare atenţie.
 
S-ar putea înţelege atunci expresia „s-a împlinit” ca o împlinire a Scripturilor, şi aşa pare să le fi înţeles Ioan atunci când scrie câteva rânduri despre aceleaşi cuvinte: „Isus, ştiind că de acum totul s-a împlinit, a spus ca să se împlinească Scriptura: Mi-e sete”. A afirmat deci in extremis că totul s-a împlinit, ar putea însemna că totul s-a desfăşurat, până la detalii, conform planului tainic al iubirii, stabilit de Tatăl.
 
Dar probabil în această expresie este mult mai mult. Dacă ne amintim, drama pătimirii a fost introdusă de evanghelist cu acele fraze ample: „Înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus, ştiind că a sosit ceasul de a trece din această lume la Tatăl, după ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”. Ca să spună „sfârşit”, evanghelistul foloseşte un cuvânt care se află la rădăcina verbului grecesc: „s-a împlinit”: ori,  acel cuvânt poate însemna fie „sfârşit” înţeles în sens cronologic, fie „culme”, punctul cel mai înalt care se poate atinge pe un vârf înalt. Şi este tocmai sensul traducerii latine, consummatum est, totul a ajuns la punctul cel mai înalt, pe culmea maximă.
 
Iată semnificaţia profundă a ultimului cuvânt al lui Isus: totul a ajuns la culme. Iubirea a ajuns la perfecţiunea sa. Răstignitul a atins vârful cel mai înalt al sfântului munte al iubirii: s-a dăruit Tatălui, fără rezerve şi fără regrete („Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac”); a deschis porţile paradisului tâlharului căit. Pe scurt Isus pe cruce a schimbat cea mai mare durere – suferită pe nedrept de singurul om cu adevărat inocent din întreaga istorie – în cea mai mare iubire; a transformat o violenţă cu totul nejustificată într-o dăruire totală necondiţionată. Numai oamenii cu adevărat demni de acest nume ne ajută să înţelegem măcar puţin din această iubire plină, perfectă, necontaminată.
 
Dostoievski, comentând strigătul de bătaie de joc a celor care îl sfidau pe Isus să coboare de pe cruce, scria: „Dar tu nu ai coborât de pe cruce pentru că, o dată în plus, nu voiai să slujeşti omul cu o minune şi îţi era sete de credinţa liberă, nu bazată pe un miracol. Iţi era sete de o iubire liberă, şi nu de entuziasmele servile ale sclavului în faţa puterii care a umplut mereu de teroare”.
 
Bonhoeffer, înainte de spânzurarea sa, în dimineaţa duminicii de 8 aprilie 1945, pronunţa aceste ultime cuvinte: „Este sfârşitul. Pentru mine este începutul vieţii” şi cu puţin mai înainte a scris: „Când iubirea lui Dumnezeu nu se limitează simplu să fie acolo unde omul este în păcat şi în mizerie, dar când ia asupra sa şi destinul care apasă fiecare viaţă, moartea; adică, atunci când Isus – care este iubirea lui Dumnezeu – moare în mod real, atunci omul poate deveni sigur că iubirea lui Dumnezeu îl însoţeşte şi în moarte... Dumnezeu iubeşte oamenii până la punctul de a-şi însuşi moartea cu ei şi pentru ei... Şi numai pentru că Isus pe cruce, în umilire, arată iubirea sa şi a lui Dumnezeu faţă de lume, morţii îi urmează învierea. Moartea nu poate rezista iubirii: „iubirea este mai puternică decât moartea” (cf. Cc 8,6)”.
 
Iar don Andrea Santoro, câteva zile înainte de a fi asasinat la Trebisonda, scria: „Sunt aici pentru a locui în mijlocul acestor oameni şi a-i permite lui Isus să locuiască în mijlocul lor punându-i la dispoziţie trupul meu... Devenim capabili de mântuire doar oferind propriul trup. Răul lumii va fi purtat şi durerea va fi împărtăşită, absorbindu-l în propria carne până la fund, aşa cum a făcut Isus”.
 
Papa, la prima sa Liturghie a Crismei celebrată în Sf. Ioan din Lateran, comenta: „Isus a luat trupul nostru. Să i-l dăm noi pe al nostru; în acest mod el poate veni în lume şi să transforme lumea”.
 
(Francesco Lambiasi, Il pane della Domenica. Meditazioni sui vangeli festivi
Ave, Roma 2007; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=12236; trad. pr. Isidor Chinez).

joi, 17 aprilie 2014

† Joia Sfântă – Cina Domnului: S-a despuiat pe sine, luând condiţia de sclav (omilie)



Cina cea de Taina - de Jouvenet

Evanghelia - Ioan 13,1-15:1 Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit. 2 În timpul Cinei, diavolul îi pusese deja în gând lui Iuda, fiul lui Simon Iscariot, ca să-l vândă. 3 Isus, ştiind că Tatăl i-a dat lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu merge, 4 s-a sculat de la masă, şi-a dezbrăcat haina şi a luat un ştergar şi s-a încins cu el. 5 După aceea, a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. 6 Astfel a ajuns la Simon Petru. Acesta i-a zis: "Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?" 7 Isus i-a răspuns: "Ceea ce fac eu, tu nu înţelegi acum, dar vei înţelege mai târziu". 8 Petru i-a zis: "Nu-mi vei spăla picioarele în veci!" Isus i-a răspuns: "Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine". 9 Simon Petru i-a zis: "Doamne, în cazul acesta, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul". 10 Isus i-a spus: "Cel care a făcut baie, n-are nevoie să fie spălat, căci este curat tot. Voi sunteţi curaţi, însă nu toţi". 11 Căci îl ştia pe cel care avea să-l vândă; de aceea a zis: "Nu toţi sunt curaţi". 12 După ce le-a spălat picioarele şi-a luat haina, s-a aşezat iar la masă şi le-a spus: "Înţelegeţi ce am făcut eu? 13 Voi mă numiţi pe mine: Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, căci sunt. 14 Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să vă spălaţi picioarele unii altora. 15 V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă".
 
Omilie
 
 
Cu Paştele nu putem să ne obişnuim. Dacă l-am celebrat o primă dată cu deplină conştiinţă şi chiar numai cu o fărâmă de credinţă, celebrările din anii următori nu vor fi cu siguranţă sub semnul obişnuinţei. Paştele este totdeauna acelaşi şi totdeauna nou. Poate însă, la distanţă de ani, anumite lucruri care prima dată ne uimeau sau ne puneau întrebări, au sfârşit prin a se depozita înăuntru, în adâncul sufletul, şi nu ne mai surprind. De exemplu, cât priveşte liturgia cuvântului pe care o celebrăm, ştim aproape pe de rost fragmentele proclamate, şi ne amintim foarte bine că prima lectură, luată din Exod, ne povesteşte originile cinei pascale a evreilor; a doua, luată din epistolarul paulin, ne vorbeşte despre cina euharistică a creştinilor; evanghelia ne poartă în faţa spălării picioarelor. Dar întrucât, tocmai astăzi,m liturgia cinei Domnului, nu este proclamat un fragment evanghelic unde se relatează instituirea euharistici? S-ar putea răspunde că, despre această instituire, am ascultat deja relatarea lui Paul, şi este adevărat, dar poate acum, ne vine în minte amintirea a tot ceea ce am descoperit prima dată că a patra evanghelie – care cu toate că dedică mai bine de cinci capitole la ceea ce Isus a făcut şi a spus în acea seară în cenacol – nu scrie nici un rând ca să ne vorbească despre euharistie. Atunci când am pus această întrebare, am auzit răspunzându-se că a patra evanghelie, fiind scrisă după şi integrându-le pe primele trei – numite Sinoptice – relatează ceea ce alţii nu au relatat şi invers. În acest sens Ioan dedică un întreg capitol – al şaselea – relatării înmulţirii pâinilor – miracol prezentat şi de Matei, Marcu şi Luca – ba este singurul care ne redă cuvintele cu care Isus promite instituirea euharistică, dar apoi, când am ajuns la momentul cinei, pare că evanghelistul a uitat acea promisiune şi – ciudat – în locul povestirii despre pâine şi potir – el este singurul care ne relatează spălarea picioarelor.
 
Ioan Paul II, în ultima sa enciclică despre euharistie, ne ajustă să găsim răspunsul: „Semnificativ, evanghelia lui Ioan, acolo unde Sinopticii povestesc instituirea euharistiei, propune, ilustrându-ne astfel semnificaţia profundă, relatarea spălării picioarelor, în care Isus se face învăţător de comuniune şi de slujire” (n. 20). Aşadar relatarea spălării picioarelor nu spune altceva cu privire la euharistie, dar ne spune despre aceeaşi „semnificaţie profundă” în alt mod. Care semnificaţie? Care mod?
 
Gestul lui Isus care se apleacă să spele picioarele lui Simon Petru şi a celorlalţi unsprezece discipoli intră în genul acţiunilor simbolice a profeţilor: aşa cum un profet face un gest enigmatic sau paradoxal şi apoi îl explică, la fel face şi Isus: se ridică de la masă, îşi dă jos haina, se încinge cu un ştergar şi începe să spele picioarele celor doisprezece şi la sfârşit interpretează gestul său: „Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora”.
 
Să revenim la primele gesturi de acţiune simbolică a lui Isus. „Şi-a dat jos haina” şi „s-a încins cu un ştergar”: aceste două gesturi fac trimitere, într-un paralelism perfect, la cuvintele din imnul lui Cristos, Slujitor şi Domn, redate de sfântul Paul Filipenilor: „s-a despuiat pe sine însuşi” şi „a luat condiţia de servitor”. La cină Isus rezumă toată viaţa sa ca o „slujire” adusă lui Dumnezeu şi fraţilor: „Nu am venit ca să fiu slujit, dar ca să slujesc” (cf. Mc 10,45); „Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care slujeşte” (Lc 22,27). La cina sa de adio, Isus „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit”: „s-a despuiat pe sine însuşi” de condiţia sa de Învăţător şi Domn, şi s-a „îmbrăcat” cu condiţia de slujitor.
 
Acest gest face pentru totdeauna în mod simbolic idealul şi esenţialul vieţii şi pătimirii sale. Aceasta a avut loc şi la botezul nostru, când am fost despuiaţi de omul cel vechi şi am fost îmbrăcaţi cu Cristos (cf. Col 3,10). Aceasta are loc de fiecare dată când facem memorialul Domnului la sfânta Euharistie: facem comuniune cu Cristos slujitor din ascultare faţă de porunca sa de a ne iubi aşa cum ne-a iubit el, şi de a ne spăla picioarele unii altora aşa cum el ne-a spălat picioarele noastre.
 
Dacă nu recunoaştem în pâinea frântă trupul Domnului în forma de slujitor care se oferă din iubire; dacă ne apropiem de comuniune fără a fi sincer dispuşi să spălăm picioarele unii altor, noi nu recunoaştem trupul Domnului. Şi atunci merităm cuvintele severe ale sfântului Paul: „Cine mănâncă şi bea fără să recunoască trupul Domnului, mănâncă şi bea propria condamnare” (1Cor 11,29).
 
Cu această celebrare intrăm în triduum-ul sacru: să ne rugăm ca în aceste zile să nu ne limităm să amintim sau să comemorăm patima Domnului, dar să-i retrăim sentimentele şi atitudinile, aşa cum ne invită apostolul: „Să aveţi în voi aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus” (Fil 2,6), sau cum citim în 1Pt 4,1: „Deoarece Cristos a suferit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi mod de gândire”. (F. Lambiasi [20-03-2008]; trad. de pr. Isidor Chinez).

marți, 15 aprilie 2014

luni, 14 aprilie 2014

Gândul zilei

 
Sfântul Isidor, episcop de Sevilia,
învățător al Biseriici
și patron al internetului
(4 aprilie)
 
Un om uimitor de înțelept,
uneori a fost numit «Institutorul al Evul Mediu»,
pentru că a scris o enciclopedia care
s-a folosit ca manual timp de nouă secole,  
a scris o Regulă pentru ordine religioase
și a fondat școli
care predau în fiecare ramură de învățare.
Isidor a scris numeroase cărți,
inclusiv un dicționar, o enciclopedie,
o istorie a Goților
și o istorie a lumii începând cu creația.
El a terminat Liturgia Mozarabică,
care este încă în uz în Toledo, Spania.
Pentru toate aceste motive,
Isidor a fost sugerat ca patron al internetului”.
 

duminică, 13 aprilie 2014

Baraba


 


Baraba

de Costache Ioanid


Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
Pe când în largul lumii, cutreierai semeț,
Pe când cu lănci și scuturi, cohortele străine,
Te căutau să-ți ceară
Al vieții tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
Când floarea tinereții își scutură podoaba,
Ca să te scap de lanțuri,
De moarte și rușine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău,
Baraba!

Eu răsădisem pacea, tu semanai furtuna,
Și pe-amândoi mulțimea
Ne-a pus pe un cântar...
Minciuna cea din umbră
Alese atunci minciuna,
Tâlharii cei cu vază
Cerura pe-un tâlhar.

Puteam să zbor din lume,
Satul de-a ei urgie,
Și-atunci mulțimea oarbă,
Te-ar fi cerut degeaba;
Dar m-am gândit la tine,
Privind spre veșnicie,
Și am murit pe cruce, în locul tău,
Baraba!  

Te chem și astăzi, vino,
Și vom străbate norii!
Te-am cautat cu lacrimi,
Prin spini și bolovani...
Dar vremea e trezie,
Mijesc pe dealuri zorii
Și ceru-ntreg te-așteaptă, de doua mii de ani!

De-ai știi ce neagra noapte
Și ce adanc fierbinte
Va fi când suferința
Nu va cunoaște graba!
Vei plânge întotdeauna
Și-ți vei aduce aminte
Ca am murit pe cruce, în locul tău,
Baraba!