sâmbătă, 2 aprilie 2016

† Duminica a 2-a a Paştelui (C): Isus Cristos, fața milostivă a Tatălui [3 aprilie 2016]


Isus milostiv (1934) -
de Eugeniusz Kazimirowski
 
Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.


Omilie


„Duminica Milostivirii…” Să vorbim despre ea! Trăim într-o societate în care nu este nici o milă față de cei slabi – care la un moment dat – sunt în neputință. În ciuda eforturilor pe care le-a făcut să iasă la suprafață, se afundă neîncetat. Li se amintește trecutul lor, nu le este permisă nici o șansă. Continuă să fie considerați ca fiind incurabili. Fiecare dintre noi se poate gândi la toate aceste cuvintele și scrieri care pot cauza mult mai multe daune decât să le suprima. Este o viață care sfârșește prin a fi distrusă.
 
Ori, iată, că Evanghelia din această a doua duminică a Paștelui ne vorbește despre milostivire. Să ne amintim: Isus a fost trădat de cei mai apropiați dintre prieteni săi. Toți – în afară de Ioan – l-au părăsit. L-au lăsat singur în fața violenței și a morții. Le-a fost frică să nu fi arestați și condamnați împreună cu el. Pentru acest motiv, după moartea învățătorului lor, s-au ascuns și s-au închis într-un loc tainic. Pentru ei a fost o problemă de viață sau de moarte.
 
Apoi, Isus se bucură acolo unde sunt. Şi primele cuvintele sunt un mesaj de pace. El putea să le amintească de abandonarea lor, de lipsa lor de credinţă, infidelitate lor. Petru l-a renegat chiar pe Isus. De trei ori a spus că nu-l cunoaște pe omul acesta. Dar Isus Cel Înviat nu căută să-i pedepsească nici să le facă reproșuri. El nu le-a cerut să se scuze. Ba, dimpotrivă, preocuparea lui cea mai mare este de a liniști inimile lor. El poarta spre ei o privirea milostivă. Toată Evanghelia ne arată sub ce a căzut omul. Vrea să-l elibereze din acest rău în care s-a prăbușit. El însuşi a spus, într-o zi, că el a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut.
 
În al doilea rând, Isus le arătă ucenicilor săi, rănile de la mâinile, picioarele şi coasta sa. Nu le arătă ca un reproș, dar ca o dovada de iubire. Isus este „rănit din iubire”. Contemplând rănile, înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință iubirea” (Rom 5,20) – ne spune sfântul Paul în Romani. N-am terminat niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această iubire mereu nesfârșită.
 
Iată un mesaj de cea mai mare importanță pentru noi astăzi. Noi reproșăm altora rănile pe care ni le-au făcut. Uneori această ranchiună durează luni de zile și ani. Se spune că nimic nu va poate șterge răul la care noi am fost victime. Dar Isus înviat ne învață o iubire cu mult mai puternică decât toate urmele provocate. Cu el, aceste urme devin semnul unei iubiri care se lasă atinsă. Urmele ne arată cum Isus ne-a iubit: „Domnul ne-a iubit cum nu ne-a iubit niciodată... Iubirea sa este atât de puternică încât a murit pe cruce”.
 
Continuând lectura acestei Evanghelii, descoperim că Isus a făcut un lucru și mai incredibil: el îi trimite în misiune pe ucenicii săi. Ar fi putut spune: „Nu, nu pot conta pe voi... Sunteți prea slabi”. Or, iată că, în ciuda trădării lor, el le redă toată încrederea. El le dă Duhul său cel Sfânt. Și cel mai important lucru este să-i instituie ca miniștrii [slujitori] ai iertării. Ar putea să înceapă cu răzbunarea. Ar putea să verifice dacă au înțeles lecția. Nimic din toate acestea, dimpotrivă: el se adresează păcătoșilor pentru a le încredința bogățiile sale. Îi trimite pentru a da iertarea sa. Milostivirea nu cunoaște nici suspiciune nici prudență. Ea speră împotriva oricărei speranței.
 
Apostolii au putut să anunţe vestea cea bună întâlnindu-l pe Isus. Marea mărturia de credinţă sunt păcătoșii iertați. Prima lectură ne arată mărturia unei comunități de creştini care au beneficiat de această milostivire a lui Isus. Cartea Apocalipsei (din lectura a doua) ne spune că acest lucru nu le-a fost uşor. Primii creştini au fost persecutați din cauza credinţei lor. Acesta s-a întâmplat zilnic în multe ţări. Dar Domnul este încă acolo: el ne-a regăsit în încercările și îndoielile noastre. Răul, ură şi violenţă – care îi copleșește pe mulți creştini – nu sunt ultimul cuvânt de spus. Şi dacă am ajuns să cădem, Domnul este întotdeauna acolo pentru a ne ridica şi pentru a ne relua drumul.
 
Noi toţi avem nevoie să reînvăţăm să trăim această iubire milostivă care este în Isus. Şi mai presus de toate, suntem trimiși pentru a fi martori şi mesageri în această lume în care este atâta nevoie cu adevărat de ea. Mulţi nu ştiu de milostivire. Vinovaţii sunt afundați în ruşine şi eşec. Noi, creştinii, suntem invitaţi să înțelegem – ca și Isus – care vrea cu orice preţ salvarea tuturor oamenilor, chiar şi acelora care au comis cele mai grave greșeli. Așa cum a făcut pentru ucenici săi: i-a trimis. Dar munca principală, el a făcut-o. La locul de muncă. Acționând.
 
Pentru a concluziona, iată, cuvântul papei Francisc: „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte... problema este că noi obosim, noi nu vrem să cerem iertare. Dumnezeu nu obosește iertându-ne... Numele lui Dumnezeu este Milostivirea”. „O, Doamne, trimite Duhul tău să reînnoiască fața pământului”. Să fie cu noi pentru a anunța lumii că iertarea este întotdeauna posibilă.

(pr. Jean Compazieu [23 martie 2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/5941-2eme-dimanche-de-paques-3/).

vineri, 1 aprilie 2016

Îmi voi consacra viața căutări sensului


The Resurrected Christ - de Walter Rane

Teologul rus, Nicolai Berdiaev,
în cartea sa Cunoaşterea de sine,
se confesează astfel:

„Odată, la hotarul dintre adolescenţă
şi prima tinereţe, m-a zguduit un gând:
nu cunosc sensul vieţii,
dar căutarea sensului conferă deja un sens vieţii,
de aceea îmi voi consacra viaţa acestei căutări a sensului.
A fost o adevărată cotitură interioară,
care mi-a schimbat toată viaţa.
Am trăit cu entuziasm această cotitură,
am şi descris-o, dar manuscrisul mi-a fost luat
când m-au arestat prima oară şi s-a pierdut.
Aş fi dorit să recitesc acum ceea ce am scris atunci,
să simt uriaşul elan pe care l-am trăit.
Aceasta a fost adevărata mea convertire,
cea mai puternică din viaţa mea,
convertirea spre căutarea Adevărului,
care a însemnat, de fapt, credinţa în existenţa Adevărului”.

(Nicolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine).

joi, 31 martie 2016

„Paște” sau „Paști”: cum este corect?

Triumful vieții - de Michael Dudash





Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică pesah – şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de „pască”). La plural, acest cuvânt face „paşti”: o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: „să pască, să paşti” sau a naşte: „să nască, să naşti” etc. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, când era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul „Paşte”, spunându-se, firesc, fie „sărbătorile de Paşti”, fie „sărbătoarea Paştelui”. Amândouă formele sunt la fel de corecte, şi alte subtilităţi pe această temă nu au substanţă, e o falsă problemă.
 
Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicţionarul limbii române al Academiei (dicţionarul tezaur), câteva atestări ale cuvântului în limba veche, unde le găsim în mod egal pe amândouă. La Coresi aflăm „Paştile(„Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”), ca şi la Varlaam („mieluşelul Paştilor”), dar în marea Biblie de la 1688 găsim „Paştele”  („Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”). Venind mai încoace, la Coşbuc găsim „Paşti” („Era după Paşti şi era un timp bun”), dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, „Paştele”: iată un citat din Hasdeu: „Ţara mai întâi de toate; Paştele mai pe urmă!”). Şi la scriitorii moderni găsim ambele forme, aşa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca singular, alta ca plural.
 
În aceeaşi ordine de idei, aş mai avea de adăugat că există şi un nume de persoană, destul de frecvent în multe ţări, inclusiv a noastră, legat de sărbătoarea Paştelui. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în această perioadă. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care înseamnă „pascal”, „de Paşti”, ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În documente româneşti, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.
 
Cu ce să închei mai bine, decât cu un gând frumos şi nobil?: „Omul nu este decât o trestie, cea mai plăpândă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare”. Acest gând a fost pus pe hârtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise Pascal.
 
 
(de George Pruteanu [22.04.1998]; sursă: http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis402pasti.htm).

 

miercuri, 30 martie 2016

Miercurea din octava Paștelui


Cina în Emaus - de  Carl Heinrich Bloch.

Evanghelia Luca 24,13-35 În aceeaşi zi, prima a săptămânii, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.
 
Reflecție
 
 
„Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?
 
 
Astăzi, Evanghelia ne asigură că Isus este viu şi rămâne centrul pentru a edifica comunitatea discipolilor. Şi în acest context eclezial – în întâlnirea comunitară, într-un  dialog cu fraţii şi surorile noastre din aceeași credință, în ascultarea comunitară a Cuvântului lui Dumnezeu, în iubirea împărtășită de gesturi de fraternitate şi de slujire – ucenicii pot să aibă experienţa întâlnirii cu Isus cel înviat.
 
Discipolii cu gânduri triste, nu și-au imaginat niciodată că acel străin ar fost de fapt învățătorul, Cel Înviat. Dar simţea că le „arde” inima (cf. Lc 24,32), atunci când el le vorbea: „explicând” Scripturile. Lumina Cuvântului împrăștie duritatea inimii lor şi li „s-au deschis ochii”(Lc 24,31).
 
Icoana discipolilor din Emaus serveşte ca un ghid pentru drum lung al îndoielilor, al preocupărilor şi al dezamăgirile noastre uneori amare. Calatorul divin rămâne partenerul nostru pentru a ne introducă – cu interpretarea Scripturii – în înţelegerea tainelor lui Dumnezeu. Când întâlnirea devine deplină, lumina Cuvântului îi urmează lumina care răsare – „Pâinea Vieții” – cu care Cristos îndeplineşte în mod suprem promisiunea: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20).
 
(pr. Luis Peralta Hidalgo SDB [Lisboa, Portogallo]; trad. I.C.; sursa:
 
 
 
 

 

marți, 29 martie 2016

Marți din octava Paștelui (omilie)

Isus înviat o cheamă pe nume pe Maria Magdalena.

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” - care înseamnă „Învăţătorule!” Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.
 
Omilie
 
 
 
Relatarea întâlnirii Domnului înviat cu Maria Magdalena este o pagină de mare profunzime. Duhul Sfânt care-i este autorul să ne ajute să înţelegem ceva!
 
1. Trebuie notat că aceasta este prima apariţie a Domnului înviat. Prima persoană căreia Cel Înviat i se face văzut este aşadar o femeie; iar întâlnirea are loc într-o grădină. Aceasta nu a avut loc la întâmplare.
 
O grădină a fost aceea în care femeia a fost înşelată de Satana, introducând în universul creat păcatul şi moartea. Ascultarea noului Adam ne-a răscumpărat: venind în lume a spus „iată, vin să fac voia ta” (cf. Ev 10,5-10). La început stă o femeie, Maria, Fecioara Mamă, care ascultă. La sfârşit este o altă femeie, Maria Magdalena, care realizează prima întâlnire cu noul Adam. De ce tocmai ea?
 
Nu este greu de răspuns, dacă ţinem seama de o mare învăţătură a profeţilor. Cu moartea şi învierea Isus a răscumpărat omenirea căzută în păcat. Şi cine era această omenire reprezentată şi cuprinsă în comunitatea lui Israel? Era mireasa infidelă: era soţia adulteră. Maria din Magdala este exact „mireasa infidelă” care acum în sfârşit este chemată din nou la viaţa de intimitate cu Mirele său: se celebrează în această întâlnire nunta mesianică. Şi în aşa fel că scoate în evidenţă faptul că mireasa a fost răscumpărată, eliberată din condiţia sa de infidelitate. „Apariţia lui Isus Mariei Magdalena înseamnă răscumpărarea care a avut loc. Omenirea pe care ea o reprezintă este o omenire iertată, o omenire pe care Cristos o scoate din păcat şi o reuneşte cu sine. Maria Magdalena este simbolul soţiei infidele pe care Dumnezeu a readus-o la sine în iubire” (D. Barsotti, Meditazione sulle apparizioni del Risorto, Queriniana, Brescia 1989, 30).
 
Liturgia bizantină afirmă că Maria Magdalena este superioară apostolilor. Este adevărat. Cel care are mireasa este mirele. Apostolii, păstorii sunt miniştri, slujitori; mireasa este „regină”. Cea care se uneşte cu Isus este mireasa. Tot ministerul nostru pastoral este o slujire făcută persoanei ca aceasta să se unească cu Cristos. La sfârşit totul va dispare: va dispare Scriptura; vor dispare Sacramentele; nu va mai fi ierarhie sacră. Va rămâne Cristos şi persoana umană în unire cu el.
 
2. Dar pagina evanghelică poate fi citită şi meditată şi dintr-un alt punct de vedere, strâns legat de cel precedent. Ea descrie exact drumul miresei spre unirea cu Mirele său.
 
Comentând această pagină evanghelică tocmai în această perspectivă, sfântul Grigore cel Mare sublinia cu mare forţă că drumul este susţinut de intensitatea dorinţei „indiferente mai întâi (prius frigida) din cauza vinovăţiilor sale, devine apoi plină de ardoare prin intensitatea afectului (amando fortiter ardebat) (Homiliae in Evangelia, XXV,1). Notaţi contrapunerea dintre cele două condiţii spirituale descrise de doi termeni „tehnici” în vocabularul spiritualităţii creştine: frigida – ardebat. Multe sunt semnele care indică intensitatea dorinţei Mariei care la început are formă de căutare; ea îl caută pe Domnul. Este dorinţa de a-l găsi. Ne gândim la toată această mare tematică ce pătrunde întreaga Sfântă Scriptură. căutarea Domnului. Ea se apleacă încă să facă ce este în mormânt, deşi văzuse că este gol. „Se ştie că pentru cel care iubeşte este suficient să privească doar o dată, ca intensitatea iubirii să umple de curaj angajarea în căutare (vis amoris intentionem multiplicat inquisitionis) (ibidem). Maria este logodnica din Cântarea Cântărilor: „l-am căutat pe iubitul inimii mele, l-am căuta, dar nu l-am găsit. Mă voi scula şi voi face înconjurul cetăţii” (3,1-2).
 
Această dorinţă are două caracteristici. Prima este aceea de a nu se opri decât atunci când s-a atins unirea cu Cristos: Maria nu se opreşte în contemplarea îngerilor. A doua este că cel care este stăpânit de această dorinţă, nu are în inimă nimic altceva, aşa încât „intensitatea afectului face ca sufletul să creadă că nimeni nu ignoră persoana spre care îi este îndreptat gândul în mod continuu” (ibidem).
 
Şi în sfârşit are loc întâlnirea. Cum? Orice detaliu este de mare însemnătate. Întâlnirea este făcută posibilă pentru că Domnul o cheamă pe Maria pe nume. În Sfânta Scriptură chemarea pe nume înseamnă luarea în posesie. Cel Înviat ia în posesie umanitatea păcătoasă a Mariei Magdalena. „Maria!: această chemare creează Paradisul pentru că admite din nou omenirea la alianţa de căsătorie cu Cristos. Fiecare persoană este chemată cu propriu nume. Maria răspunde chemării. L-a recunoscut pe Domnul său („Rabbuni”) şi de acum este orientată total spre dânsul („îndreptându-se spre el”). Şi are loc îmbrăţişarea, unirea.
 
Dar în acest moment se întâmplă ceva dramatic. Mirele pare să refuze îmbrăţişarea: „Nu mă atinge”. În realitate Cristos cheamă sufletul la o unire în întregime adevărată. „Nu m-am urcat încă la Tatăl meu” şi deci Duhul Sfânt încă nu a fost dăruit. Înseamnă – aşa cum ne învaţă sfântul Paul – numai cel care are Duhul lui Cristos este una cu el.
 
Dar mai este ceva care are o semnificaţie aparte. Sunt cuvintele: „dar mergi la fraţii mei”. Nu ne este dat să ne odihnim în unirea cu Domnul; ne este cerut să mergem să le vestim fraţilor noştri că Isus este Domnul şi că în el suntem fiii Tatălui său. Participarea la ospăţul de nuntă nu ne este încă dată pentru că istoria nu s-a sfârşit. Suntem în timpul mărturiei şi al misiunii.
 
Misiunea noastră îşi are originea în întâlnirea de credinţă. Ca şi Magdalena: „l-am văzut pe Domnul”; ca şi Paul care l-a văzut pe Domnul. Conţinutul misiunii noastre este să spunem omului mesajul care ne-a fost încredinţat: „şi mi-a spus aceste lucruri”. Viaţa noastră nu este odihnă în contemplarea Adevărului, dar este viaţă plină de oboseală în exercitarea carităţii pastorale. Nu putem spune Mirelui: „mi-am spălat picioarele, acum să mi le murdăresc?” (Ct 5,3). A le murdări pe căile omului, pentru că omul este calea Bisericii.
 
„Maria a mers imediat şi le-a spus...” „Vina neamului omenesc este îndepărtată exact acolo unde şi-a avut începutul. Şi cum în paradis femeia i-a adus bărbatului moartea, de la mormânt o femeie le vesteşte oamenilor viaţa şi spune cuvintele aceluia care este Autorul lor, în timp ce altă femeie a repetat cuvintele şarpelui de la care a venit moartea” (Grigore cel Mare, Homiliae in Evanghelium XI,6).
 
(mons. Carlo Caffarra [19.04.2003]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.caffarra.it/om220403.php).

 

duminică, 27 martie 2016

Luni din octava Paștelui (omilie)

Mironosițele...
Evanghelia Matei 28,8-15: În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!” După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate.  Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam!» Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.


 Omilie

 
 
Isus este viu: să nu-l mai căutăm printre amintiri, să încetăm de a-l căuta printre morţii din trecut, el este viu, este aici, se poate ajunge la el. Această veste am celebrat-o după 40 de zile de deşert iar acum timp de 50 de zile o repetăm şi o celebrăm. Isus este viu, dar ucenicii, fac eforturi ca să-l recunoască, sunt încă cu toţii legaţi de propria durere. Bucuria creştină este o tristeţe de depăşit şi nu există decât un mod de a depăşi durerea: de a nu o mai iubi, de a nu ne lega de ea. Vedem că apariţiile lui Isus înviat urmează totdeauna o schemă precisă: o durere în punctul de plecare, o întâlnire cu Domnul care însă nu este recunoscut şi – în sfârşit – un semn: un gest, un cuvânt care deschid inima şi ochii.
 
Astăzi, în lunea îngerului, vedem femeile care fug de la mormânt pline de teamă şi tulburate; pe drumul de întoarcere îl întâlnesc pe Isus care le dă o misiune: trebuie să-i convingă pe ucenici să se întoarcă în Galileea, unde îl vor afla. Şi aşa se întâmplă, numai că – aşa cum ne spune evanghelistul Luca – inima închisă şi împietrită a apostolilor se va deschide ca să le dea dreptate acestor femei. În Galileea: acolo, în preajma lacului, toţi au fost chemaţi, acolo a început totul. Acum apostolii sunt invitaţi, într-un anume mod, să se întoarcă la izvor, să redescopere şi să relege istoria lor în lumina învierii.
 
Şi noi, lâncezi, asemenea ucenicilor, suntem invitaţi să ne întoarcem la începuturi, la originile credinţei noastre, la acea experienţă regeneratoare şi tulburătoare care – pentru prima dată – ne-a făcut să-l întâlnim pe Învăţător ca Domnul vieţii noastre. Să facem acest drum de trecere, să ne lăsăm întâlniţi de Cel Înviat, să nu opunem necredinţa noastră luminii sale!
 
Tu eşti viu în mijlocul nostru, Doamne, şi ne aştepţi în Galileea, la originile credinţei noastre. Ţie să-ţi fie cinste şi glorie, Doamne Isuse care trăieşti în veci!

 
(Paolo Curtaz [21.04.2003]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

Regina coeli


 


Regina coeli, laetare, alleluia.
Quia quem meruisti portare, alleluia.
Resurrexit, sicut dixit, alleluia.
Ora pro nobis Deum, alleluia.

V. Gaude et laetare, Virgo Maria, alleluia.
R. Quia surrexit Dominus vere, alleluia.

Oremus:

Deus, qui per resurrectionem Filii tui Domini nostri Iesu Christi mundum laetificare dignatus es, praesta, quaesumus, ut per eius Genetricem Virginem Mariam perpetuae capiamus gaudia vitae. Per eundem Christum Dominum nostrum. Amen.
 
Regina coeli (gregorian)