sâmbătă, 14 ianuarie 2012

II TPA (B): Au văzut unde locuia şi au rămas cu el (In 1,35-42)

"În acel timp Ioan stătea încă acolo”. S-au terminat epifaniile, manifestările Domnului, şi totuşi Ioan, omul aşteptării, al visului, al căutării unei noi, este încă acolo. Merge în profunzime, nu se resemnează, nu reduce Crăciunul la un sentiment vag care lasă viaţa aşa cum este. Ucenicul este omul pământului, căci se află acasă în toate ţările şi este familial cu toţi oamenii. Ucenicul, însă, este şi omul cerului: aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu pleacă, nu fuge departe, nu se resemnează. Ioan rămâne încă acolo. Nu pleacă în căutarea unor senzaţii noi sau a unei lumi virtuale. Nu priveşte lumea cu o inimă cinică, aşa cum sfârşeşte să facă cel care nu are speranţă. Continuă să se schimbe pe sine însuşi şi să aştepte. Îşi fixează privirea asupra lui Isus care trece. Îl arată din nou: „Iată mielul lui Dumnezeu”. Trebuie să-l recunoaştem, aşa confuzi şi nesiguri cum suntem. Iată-l pe cel mic, care cu omenitatea sa face concret chipul lui Dumnezeu. Iată mielul care se lasă dus la tăiere pentru a învinge răul. Iată răspunsul la aşteptările de fericire, de iubire, de vindecare, de pace, de punere capăt la diviziuni.

Pentru Andrei şi Ioan, Botezătorul este cel care îl arată pe Domnul, cel de care au într-adevăr nevoie şi care poate da sens vieţii lor. Îl urmează, deşi de la distanţă. Nu ştim dacă Isus şi-a dat seama imediat de cei doi; este sigur că la un moment dat se întoarce înapoi şi îi întreabă: „Ce căutaţi?” Şi aici iniţiativa pleacă de la Dumnezeu. Isus este cel care se întoarce şi-i „priveşte” pe cei doi ucenici. În stilul evanghelistului Ioan folosirea verbului „a vedea”, în jurul căruia pare să organizeze întreaga scenă, vrea să însemne că raporturile dintre diferitele personaje se realizează într-un contact direct, imediat: Ioan „fixează privirea asupra lui Isus”; apoi Isus este cel care „se întoarce şi vede” pe cei doi ucenici şi îi invită să „vină şi să vadă”; ei merg după el şi „văd unde locuieşte”; şi în cele din urmă Învăţătorul „fixează privirea” asupra lui Petru dându-i un nou nume, un nou destin. „A vedea” înseamnă a coborî în inima altuia şi în acelaşi timp a se lăsa pătruns în propria fiinţă; „a vedea” înseamnă a înţelege şi a fi înţeleşi. Este adevărat că iniţiativa vine de la Dumnezeu, dar în inima celor doi ucenici nu este golul, şi nici o linişte şi o mulţumire lacomă cu lucrurile dintotdeauna. Cei doi, în fond, nu au rămas în Galileea, în ţara lor sau în cetatea lor, să facă lucrurile dintotdeauna. Aveau în inimă dorinţa după o viaţă nouă pentru ei şi pentru alţii. Această dorinţă, această nevoie chiar neexprimată, întâlneşte întrebarea lui Isus: „Ce căutaţi?” Şi ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Nevoia după un „învăţător” pe care să-l urmeze şi o „casă” unde trăieşte este centrul căutării lor.

Dar mai este o întrebare care se ridică din inima oamenilor de astăzi într-un mod special. Rar se întâlnesc de fapt „învăţători” despre viaţă, este greu să găseşti o comunitate adevărată care să te primească şi să te însoţească. Localităţile noastre par construite pentru a face dacă nu imposibilă sigur grea o viaţă solidară şi comunitară. Mentalitatea utilitaristă şi consumistă, fuga după bunăstare individuală sau de grup, ne trag toate în jos, ne lasă singuri, orfani, şi în rivalitate unul cu altul. Există o absenţă de „taţi”, de „mame”, de „învăţători”, de puncte de referinţă, de modele de viaţă. În acest sens am devenit cu toţii mai săraci. La cine să mergem ca să învăţăm să trăim? Cine poate să ne arate, în cuvinte şi mai ales cu exemplul, pentru ce merită să trăim viaţa? Nu ne salvăm singur. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutor: Samuel a fost ajutat de preotul Eli, Andrei de Ioan Botezătorul iar Petru de fratele său Andrei. Şi noi avem nevoie de un preot, de un frate, de o soră, de cineva care să ne ajute şi să ne însoţească în drumul nostru religios şi uman.

La întrebarea celor doi, Isus răspunde: „Veniţi şi vedeţi”. Tânărul profet din Nazaret nu vrea să explice; nu are de fapt o doctrină de transmis, dar o viaţă de comunicat; de aceea propune imediat o experienţă concretă, am putea spune, o prietenie care poate fi atinsă şi văzută. Cei doi „au mers şi au văzut unde locuia şi în acea zi s-au oprit la el; era cu aproximaţie ora patru după amiază”.

Este vorba fără îndoială de a rămâne în casa lui Isus; dar ceea ce a contat cu adevărat a fost că cei doi ucenici s-au fixat cu rădăcinile în tovărăşia lui Isus: au intrat în comuniune cu el, şi au fost transformaţi. A rămâne cu Isus nu poartă la închidere, nu blochează, nu închide orizonturile; dimpotrivă, poartă la a ieşi afară din propriul individualism, a depăşi provincialismul şi propriile fleacuri pentru a le vestit tuturor descoperirea fascinantă a celui care este infinit mai mare decât noi, Mesia. Viaţa celor doi se schimbă. Întâlnirea cu Isus creează o nouă fraternitate între Andrei şi Petru. „L-am găsit pe Mesia”, spune cu bucurie. Începe şi el să vorbească asemenea lui Ioan, arătându-l prezent pe Isus. Cuvântul trebuie să fie comunicat, altfel se pierde. Lumina nu se aprinde ca să se pună sub obroc. Am găsit viitorul, sensul, speranţa, ceea ce căutam, mult mai mult decât doream!

Învaţă-ne, Doamne, să comunicăm şi noi cu pasiune speranţa ta celui care caută viitorul şi salvarea. Îţi mulţumim pentru că tu continui să ne faci să stăm cu tine. Învaţă-ne să ne oprim pentru a te cunoaşte ca unicul învăţător şi păstor al vieţii noastre. (mons. Vincenzo Paglia).

joi, 12 ianuarie 2012

Charles de Foucauld (1858-1916)

Rugăciunea de abandonare

Tatăl meu,
Mă abandonez ţie,
Fă din mine ceea ce-ţi va plăcea
Orice ai face din mine
îţi mulţumesc.
Sunt gata pentru orice, accept totul,
Pentru ca voia Ta să se facă
în mine, în toate făpturile,
Nu doresc nimic altceva Dumnezeul meu.



Îmi încrediţez sufletul în mâinile tale
Ţi-l dăruiesc, o Dumnezeul meu,
cu toată iubirea inimii mele,
pentru că Te iubesc,
şi pentru că aceasta îmi este o nevoie a iubirii
de a mă dărui,
de a mă încredinţa mâinilor Tale,
fără măsură,
cu o încredere infinită,
căci Tu eşti Tatăl meu.

BIOGRAFIE

Naşterea: 5 septembrie 1858 la Strasbourg (Franţa) într-o familie de nobili a căror deviză era: „niciodată înapoi”. Este botezat. Charles are o soră cu trei ani mai mică decât el.

Copilăria – tinereţea: 1858-1876

- Părinţii mor unul după altul în 1864. Charles va rămâne marcat pentru totdeauna de această rană foarte profundă.
- Orfanii sunt încredinţaţi bunicului din partea mamei, colonelul Morlet, bun dar slab de caracter.
- După războiul franco-german din 1870, Franţa pierde Alsacia şi Lorena. Familia părăseşte Strasbourgul pentru Nancy şi optează pentru naţionalitatea franceză.

„Eu, care am fost înconjurat încă din copilărie de atâtea haruri, fiul unei mame sfinte…”

- Studii secundare la Nancy şi la Paris la iezuiţi unde îşi ia bacalaureatul şi începe anul de pregătire la Saint Cyr (şcoală militară). Apreciat ca leneş şi indisciplinat este respins în cursul anului. Charles îşi situează pierderea credinţei la sfârşitul studiilor secundare, în jurul vârstei de  16 ani.

Viaţa militară: 1876 - 1881

- 1876 - intră la Saint Cyr.
- 1878: bunicul lui moare în martie; moşteneşte o avere foarte mare pe care o va risipi. Intră la Şcoala de cavalerie din Saumur în octombrie de unde va ieşi în 1879, al 87-lea din 87.
La şcoală duce o viaţă de petrecăreţ şi îşi înmulţeşte actele de indisciplină şi de excentricitate (santinelă fiind, îşi părăseşte postul, se deghizează în cerşetor…). Desenează şi se cultivă citind mult.
- 1879: în garnizoana din Pont-a-Mousson cheltuieşte din ce în ce mai mulţi bani, duce o viaţă pe picior mare şi se afişează cu o tânără femeie de o reputaţie îndoielnică: Mimi.
- 1880: regimentul lui este trimis în Algeria. O ia şi pe Mimi cu el, prezentând-o drept soţia lui. Când şmecheria este descoperită, Armata îl somează să o trimită înapoi. Charles refuză şi preferă să fie pus în non-activitate pentru „indisciplină dublată de conduită notorie”. Revine în Franţa la Evian.
- 1881: află că regimentul său este angajat într-o acţiune periculoasă în Algeria. O abandonează pe Mimi, îşi cere reintegrarea şi se alătură camarazilor săi.
Se dovedeşte pe parcursul a opt luni un bun ofiţer apreciat atât de şefi cât şi de soldaţi.
- 1882: sedus de Africa de Nord, demisionează din armată şi se instalează la Alger pentru a pregăti din punct de vedere ştiinţific o călătorie de recunoaştere în Maroc. Învaţă araba şi ebraica.

Călătoriile de explorare: 1882-1886

- Iunie 1883 – mai 1884: străbate în mod clandestin Marocul deghizat în rabin şi condus de rabinul Mardocheu. Îşi riscă viaţa în mai multe rânduri. Este puternic impresionat de credinţa şi de rugăciunea musulmanilor.

”Islamul a produs în mine o tulburare profundă.”

- 1884: Charles se logodeşte la Alger dar rupe logodna pentru că familia lui se opune acestui mariaj.
- Primeşte medalia de aur a Societăţii Franceze de geografie pentru primul raport pe care l-a făcut despre recunoaşterea în Maroc.
- 1885-1886: călătorie în oazele din sudul algerian şi Tunisia.

Convertirea: 1886 – 1889.

- 1886: se întoarce în Franţa, îşi regăseşte familia, în special pe verişoara sa Marie de Bondy. Redactează „Recunoaştere în Maroc”. Trăieşte foarte sobru ca ascet. Îşi pune întrebări cu privire la viaţa interioară, spiritualitate. Intră în biserici – fără credinţă – şi repetă această stranie rugăciune:

„Dumnezeul meu, dacă exişti, fă să Te cunosc”.

- Sfârşitul lui octombrie 1886: Se întoarce în biserica Saint Augustin la Paris pentru a-i cere abatelui Huvelin (care i-a făcut cunoştinţă cu Marie de Bondy) lecţii despre religie.
- Abatele Huvelin îi cere să se confeseze şi să se împărtăşească imediat.
- 1887-1888: rămâne în familie, în provincie, la sora sa Marie şi începe să se gândească la viaţa religioasă.
- Decembrie 1888 – ianuarie 1889: Charles este în Ţara Sfântă.
Nazaretul îl marchează profund.

”Imediat ce am crezut că exista un Dumnezeu, am înţeles că
nu puteam face altfel decât să trăiesc numai pentru el…”

Întors în Franţa îşi dăruieşte toate bunurile surorii sale. Caută un ordin unde ar putea să intre. Se simte chemat să trăiască „viaţa ascunsă a umilului şi săracului lucrător din Nazaret”.

Vocaţia religioasă: 1889 – 1897

"Vocaţia mea religioasă datează din acelaşi ceas ca şi credinţa mea: Dumnezeu este atât de mare! atât de departe de ceea ce nu este El”.

Atras de această dorinţă se decide să devină călugăr trapist.
- 1890 (16 ianuarie): intră în mănăstirea Notre Dame des Neiges în Franţa.
- 6 luni mai târziu pleacă la o mănăstire mult mai lipsită la Akbes, în Siria. Nu se simte mulţumit. Genul de viaţă nu pare a-i favoriza imitarea lui Isus din Nazaret.

Nazaret: 1897 – 1900

”Pentru a semăna şi mai mult cu Isus…
Face un prim proiect de congregaţie religioasă „în felul lui”. „Suspin după Nazaret”… scrie el.
Cere să fie dispensat de voturi. În octombrie 1896 este trimis la Roma pentru studii.
- Ianuarie 1897: abatele general îl lasă liber să-şi urmeze vocaţia.
Din martie 1897 este la… Nazaret unde se angajează ca servitor al Clariselor şi trăieşte într-o cabană aproape de mănăstirea lor.

”Am obţinut permisiunea de a merge singur la Nazaret şi de a trăi necunoscut, ca muncitor, din munca mea zilnică. Singurătate – rugăciune – adoraţie – meditaţie a evangheliei – muncă umilă”.

Rămâne aici timp de 4 ani. Luându-şi ca deviză Iesus Caritas (Isus Iubire) şi ca emblemă o inimă din care se înalţă o cruce, dorinţa lui de a-l imita pe Isus în iubirea sa universală îl fac să accepte perspectiva sacerdoţiului.
Se întoarce în Franţa, la Notre Dame de Nuages pentru a se pregăti.

”Prin simplul fapt că voi celebra Liturghia…, îi voi aduce lui Dumnezeu cea mai mare slavă şi le voi face oamenilor cel mai mare bine”.

- 9 iunie 1901: este hirotonit ca preot al diocezei de Viviers; (de aceea va fi beatificat cu calificarea de „preot diecezan").

Beni-Abbes şi turneele la Tuaregi: 1901 – 1906

”A continua în Sahara viaţa ascunsă a lui Isus din Nazaret, nu pentru a predica ci pentru a trăi în singurătate, sărăcie, lucrarea umilă a lui Isus”.

- Septembrie 1901: Charles de Foucauld este la Alger. Se va stabili la Beni-Abbes unde construieşte un adăpost pentru a fonda o fraternitate de călugări, o casă deschisă tuturor: creştini, musulmani, evrei… Vrea să fie un frate şi un prieten pentru fiecare. Pe peretele capelei, în spatele altarului, desenează o mare Inimă Sfântă „întinzându-şi braţele pentru a îmbrăţişa, strânge, chema toţi oamenii şi a se da pentru toţi”.
- 1902: alertează prietenii şi autorităţile cu privire la drama sclaviei…
Răscumpără mai mulţi sclavi.
- 1905: face mai multe călătorii la Tuaregi.
Învaţă limba lor.
Nici un preot n-a ajuns la ei până la el.
Pentru ei, face un catehism şi începe să traducă evanghelia.
- 1906: Un tovarăş i se alătură în sfârşit. Dar foarte repede fratele Michel cade bolnav şi pleacă de acolo.

Tamanrasset, trei călătorii în Franţa: 1907 – 1916

- Iulie 1907: Charles se instalează la Tamanrasset. Întreprinde o uriaşă muncă ştiinţifică cu privire la limba Tuaregilor, cântecele şi poeziile lor. Este ajutat de un localnic.
Este singur creştin. Îi este interzis să celebreze Euharistia. Dar alege să rămână… pentru oameni. Aceasta va dura şase luni.
Va primi autorizaţia de a celebra singur dau nu de a păstra Sfântul Sacrament.
- Ianuarie 1908: epuizat, cade bolnav, aproape de moarte. Tuaregii îl salvează şi împart cu el puţinul lapte de capră care le rămâne în această vreme de secetă. Charles este neputincios, dependent de vecinii lui… Realizează că prietenia, iubirea fraţilor se exprimă prin schimb, prin reciprocitate.
- 1909 – 1911 - 1913: efectuează trei călătorii în Franţa pentru a-şi prezenta proiectul său „de uniune a fraţilor şi surorilor Sfintei Inimi”, asociaţie de laici pentru convertirea necredincioşilor.

„Creştini fervenţi, de toate condiţiile, capabili să facă de cunoscut prin exemplul lor ce este religia creştină şi să facă „văzută” Evanghelia în viaţa lor”.

- 1914: izbucneşte războiul în Franţa. Charles de Foucauld rămâne la Tamanrasset la sfaturile lui Laperine, un militar dintre prietenii săi.
- 1915: deşertul este agitat: rebeli din toate părţile ameninţă.

Ultimul an. Moartea: 1916

”Dispariţia noastră este mijlocul cel mai puternic pe care-l avem de a ne uni cu Isus şi de a face bine sufletelor” (1 dec.1916, scrisoare către Marie de Bondy).

Pentru a proteja populaţia, la Tamanrasset se construieşte un fort. Charles de Foucauld se instalează acolo aşteptând să adăpostească oamenii din jur în caz de pericol.
Continuă să lucreze la poeziile şi proverbele tuaregilor.

”Când grăuntele de grâu care cade pe pământ nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă; eu nu sunt mort, de asemenea sunt singur. (...) Rugaţi-vă pentru convertirea mea pentru ca murind, să aduc roadă” (scrisoare către Suzanne Perret).

1 decembrie 1916: nişte rebeli îl atrag în afara fortului, îl prind şi îl leagă. În timpul jafului, militarii sunt anunţaţi într-un mod neaşteptat. Este nebunie… Un glonţ se descarcă. Charles de Foucauld este ucis. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înmormântate în şanţul care înconjoară fortul.

La moartea sa, Charles de Foucauld este singur… sau aproape. În Franţa există 49 de înscrişi în asociaţia fraţilor şi surorilor Sfintei Inimi a lui Isus pentru care a reuşit să obţină aprobarea autorităţilor religioase.

În 2005: 19 fraternităţi diferite de laici, preoţi, călugări sau călugăriţe trăiesc evanghelia în toată lumea, urmând intuiţiile lui Charles de Foucauld.

BEATIFICARE -  13 noiembrie 2005

Mărturia lui Charles de Foucauld, mesaj pentru astăzi.

Fragmente din textul prezentat cu ocazia beatificării lui Charles de Foucauld la 13 noiembrie 2005:

Acest mesaj spiritual lăsat de Charles de Foucauld, mesaj care atestă şi beatificarea şi posteritatea sa spirituală, este de o profundă bogăţie pentru vremea noastră. Pentru a-l propune astăzi, se pot lua câteva aspecte ale mărturiei sale care par să corespundă mai mult sensibilităţii actuale şi pe care le putem ilustra prin alte citate din aceleaşi scrisori către Henry de Castries:

Dumnezeu este atât de mare! Există aşa o diferenţă între Dumnezeu şi tot ceea ce nu este El! (14 august 1901).

Charles de Foucauld este un om care a căutat mereu să iasă de pe căile bătătorite, cu veritabilă creativitate, având, mai ales în tinereţe, un anume gust pentru provocare. Ori în evenimentul decisiv care a fost convertirea lui, se poate spune că Dumnezeu a venit să-l provoace, apărând pe drumul lui. Călătoria sa în Maroc a fost ca o provocare pe care aventurierul şi-a lansat-o lui însuşi şi celor care îl cunoşteau; şi Dumnezeu l-a luat pe cuvânt permiţându-i să fie atins de şocul credincioşilor Islamului:

„Islamul a produs în mine o puternică bulversare… vederea acestei credinţe, a acestor suflete trăind în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, m-a făcut să întrevăd ceva mult mai măreţ şi mai adevărat decât ocupaţiile lumeşti: „ad majora nati sumus” (suntem născuţi pentru lucruri mai înalte)…”

O tensiune misterioasă între aceşti doi „parteneri”, el şi Dumnezeu, trebuia să marcheze tot itinerariul său spiritual. Esenţialul sfinţeniei lui Charles de Foucauld nu constă tocmai în această dificila învăţare a confruntării cu Altul şi a abandonării lui continue în mâinile Lui? Nu aceasta este istoria oricărei libertăţi umane faţă cu Dumnezeul lui Isus Cristos?

Cu limitele sale personale, cu tatonările şi evoluţiile sale, care arată că sfinţenia este o ascensiune neîncetată spre Perfecţiunea care este în Dumnezeu numai, Charles de Foucauld este foarte aproape de modul nostru de a fi: schimbările, reînnoirile, reînceperile sunt trăsături dominante ale culturii contemporane.

Aici eu sunt confidentul şi adesea consilierul vecinilor mei. (8 ianuarie 1913).

O altă caracteristică a sfinţeniei lui este concretul şi realismul angajamentului său de om, reluat, transformat şi susţinut de suflul şi focul Duhului. Charles de Foucauld este mereu foarte angajat şi foarte „prezent” în situaţiile în care trăieşte. Este cineva care intră din plin în ceea ce vede sau ascultă, în ceea ce decide şi întreprinde. Se inserează în astăzi–ul lui cu o intensitate excepţională. O face cu toate competenţele sale intelectuale, cu toate capacităţile sale tehnice, cu aprecierea justă a situaţiilor şi a nevoilor; astfel, de exemplu,  le învaţă pe femei să tricoteze, aduce seminţe pentru grădinile din Tamanrasset… O face cu temperamentul său propriu, adesea cu excesul datorat naturii sale, trecutului său, formaţiei sale, dar întotdeauna cu convingere, bunăvoinţă, înflăcărare şi curaj. Cu aceste predispoziţii interioare nu e de mirare să fii atras de viaţa din Nazaret: Isus a semnalat-o acolo prin luarea în seamă, totală şi lucidă, a ordinarului, a cotidianului, a omenescului, a realului.

Chiar înainte de a se converti, tânărul Charles a manifestat această orientare în viaţă; harul convertirii nu i-a distrus natura dar i-a înălţat tendinţele. Maniera lui de a deveni un sfânt a fost de a împinge foarte departe acest realism al vocaţiei umane dinamizat de Iubire; sfinţenia lui poartă în ea însemne de simplitate, de adevăr, de autenticitate; ea este o dovadă de ceea ce poate face Iubirea divină în cineva care vrea să trăiască în fond experienţa existenţei umane comune.

Să te simţi în mâinile Celui Preaiubit, şi ce fel de Preaiubit, ce pace, ce blândeţe, ce adânc de pace şi de încredere! (27 februarie 1904).

Charles utilizează un limbaj afectiv dar plin de savoare evanghelică, despre Isus, despre Sacramentul Euharistiei, despre Sfânta Inimă, despre Biserică. El vede în Biserică soţia lui Isus care de acum înainte vorbeşte în numele lui; reia adesea aceste cuvinte ale lui Isus adresate apostolilor şi urmaşilor lor: „Cine vă ascultă, pe Mine Mă ascultă!” Charles de Foucauld propune astfel o faţă, prietenoasă şi apropiată, a Dumnezeului lui Isus. El aminteşte umilitatea semnelor prin care Dumnezeu ni se dăruieşte, fără triumfalism, ci în bunătatea şi frumuseţea lui Isus care merge până la capătul Iubirii: moartea lui pe cruce şi coasta lui deschisă confirmă că „nu există mai mare iubire decât aceea de a-ţi da viaţa pentru cei pe care îi iubeşti”.

Dar nu numai prin discursul său ni-l arată Charles de Foucauld pe Dumnezeu întrupat în Isus din Nazaret şi ne ajută să revizităm evanghelia, ci şi prin exemplul vieţii sale.

Deşi îl adoră pe Isus prezent în Euharistie, el îl contemplă şi în sărmanii cu care Dumnezeu, prin Isus din Nazaret, s-a identificat. Fratern, se pune în slujba acestor „micuţi” de care vorbeşte Isus şi ne trimite astfel din nou la calitatea relaţiilor noastre şi a raporturilor cu ceilalţi. El ne aminteşte că „tot ceea ce am făcut unuia dintre aceşti neînsemnaţi, lui Isus i-am făcut şi tot ceea ce omitem să facem aproapelui, lui Isus îi refuzăm”.

Plin de o înflăcărare misionară care îmbrăţişează totul, maturizat de o voinţă de fraternitate şi de slujire, el îşi simte, în faţa acestor sarcini, propriile slăbiciuni. Mereu plănuind ceva nou, cunoaşte eşecurile, cum cunoaşte şi dificultăţile rugăciunii şi cele ale nopţii spirituale. Şi el care, încă din copilăria sa, a încercat suferinţe mari şi răni vii, va muri dureros, în singurătate şi aparent fără rezultat.

Aceste două experienţe, aceea a unei vieţi fraterne de împărtăşit cu atâţia bărbaţi şi femei cu destin dificil şi cea a unei vieţi de încercări de primit ca şi Crucea „în care îl îmbrăţişăm pe Isus care este ataşat de ea” sunt mereu pe drumurile noastre şi pe drumul Bisericii. Ele fac parte din planul de viaţă al oricărui creştin chemat să fie „o evanghelie vie”.

Este lucrarea pregătitoare evanghelizării, câştigarea încrederii, prieteniei, obişnuirea, fraternizarea… (17 iunie 1904).

Charles de Foucauld a ales un teren dificil pentru a fi misionar, contrar aşteptărilor de reuşită, de eficacitate, de fecunditate. Această fecunditate, el ştie, este în Crucea lui Isus, în slăbiciunea mijloacelor omeneşti. Îşi trăieşte misiunea ca pe o pasiune, în ambele sensuri ale acestui cuvânt („passion” în franceză înseamnă şi pasiune şi patimă, nota trad.): acceptă să-şi dea viaţa până la moarte ca şi grăuntele pus în pământ şi îl iubeşte cu pasiune pe Isus, pentru care ar vrea „să strige evanghelia de pe toate acoperişurile”, şi oamenii fraţii lui, pentru care ar vrea să fie salvator cu Isus.

Misterul evangheliei de unde se adapă adesea este cel al Vizitării. Îi place să contemple această scenă: Maria, de cum l-a primit pe Isus în ea, îl va duce la ruda sa, Elisabeta, şi Isus, încă din pântecele mamei sale, îl sfinţeşte pe Ioan Botezătorul înainte de naşterea lui. Charles vrea şi el să meargă „în mare grabă” spre cei cărora vrea să le facă cunoscută Iubirea, „aşa cum Isus s-a dus la ei întrupându-se”. El crede în strălucirea ascunsă a Euharistiei unde Isus se dă pentru viaţa lumii; devine el însuşi, prin angajamentul lui, ca o prezenţă vie a acestei pâini împărţită pentru hrana celor săraci şi neînsemnaţi. Cultivă dialogul, respectul pentru celălalt şi pentru patrimoniul lui cultural şi religios. Imaginează chiar o reţea fraternă a tuturor celor botezaţi: preoţi, călugări, călugăriţe, laici care să fie voluntari pentru o viaţă simplă după evanghelie şi pentru luarea în grijă responsabilă a celor „mai neglijaţi”. El doreşte fiecăreia şi fiecăruia dintre aceşti voluntari ai Iubirii să aibă o inimă de „frate universal”, ca şi Isus, în înrădăcinarea şi angajamentul concret al „Nazaretului” lor.

Toate aceste priorităţi pe care le aplică spontan pe terenul misiunii sale sahariene pot furniza un nou elan vocaţiei misionare de astăzi. Noi nu ne mai găsim în contextul istoric în care Charles de Foucauld voia să trăiască ca „frate universal” dar ne putem inspira din intuiţiile sale la ceasul dialogului interreligios, al mondializării, al parteneriatului: şi astăzi, pentru a apăra drepturile omului, nu este nemaiauzit să se moară pentru dreptate; şi astăzi unii acceptă să rămână acolo unde sunt fracturi sociale, etnice, religioase, iar alţii optează să împărtăşească mizeria victimelor decalajelor economice, … inclusiv în aceste ţări cu vechime creştină care sunt totuşi „ţări de misiune”. (Sursa: http://www.charlesdefoucauld.org/).

(Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Charles%20de%20Foucauld.htm).

miercuri, 11 ianuarie 2012

Audienţa generală - Rugăciunea lui Isus la Ultima Cină (11.01.2012)

Iubiţi fraţi şi surori,
în drumul nostru de reflecţie despre rugăciunea lui Isus, prezentată în Evanghelii, aş vrea să meditez astăzi asupra momentului, deosebit de solemn, al rugăciunii sale la Ultima Cină.

Fundalul temporal şi emoţional al banchetului în care Isus îşi ia rămas bun de la prieteni este iminenţa morţii sale pe care El o simte de acum aproape. De mult timp Isus începuse să vorbească despre pătimirea sa, încercând chiar să implici tot mai mult pe discipolii săi în această perspectivă. Evanghelia lui Marcu relatează că încă de la plecarea în călătoria spre Ierusalim, în satele din îndepărtata Cezareea lui Filip, Isus a început „să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Mc 8,31). În afară de asta, chiar în zilele în care se pregătea să se retragă din mijlocul discipolilor, viaţa poporului era marcată de apropierea Paştelui, adică a memorialului eliberării lui Israel din Egipt. Această eliberare, experimentată în trecut şi aşteptată din nou în prezent şi pentru viitor, era retrăită în celebrările familiare ale Paştelui. Ultima Cină se inserează în acest context, dar cu o noutate de fond. Isus priveşte la Pătimirea, Moartea şi Învierea sa, fiind pe deplin conştient de ele. El vrea să trăiască această Cină cu discipolii săi, cu un caracter cu totul special şi diferit de celelalte banchete; este Cina sa, în care dăruieşte Ceva complet nou: pe Sine însuşi. În felul acesta, Isus celebrează Paştele său, anticipă Crucea sa şi Învierea sa.

Această noutate ne este evidenţiată de cronologia Ultimei Cine în Evanghelia lui Ioan, care nu o descrie ca pe o cină pascală, tocmai pentru că Isus intenţionează să inaugureze ceva nou, să celebreze Paştele său, legat desigur de evenimentele din Exod. Şi pentru Ioan, Isus a murit pe cruce chiar în momentul în care, în templul din Ierusalim, erau jertfiţi mieii pascali.

Care este aşadar nucleul acestei Cine? Sunt gesturile frângerii pâinii, al împărţirii sale discipolilor şi al împărtăşirii potirului cu vin cu cuvintele care le însoţesc şi în contextul de rugăciune în care se situează: este instituirea Euharistiei, este marea rugăciune a lui Isus şi a Bisericii. Dar să privim mai îndeaproape acest moment.

Înainte de toate, tradiţiile neotestamentare ale instituirii Euharistiei (cf. 1Cor 11,23-25; Lc 22,14-20; Mc 14,22-25; Mt 26,26-29), indicând rugăciunea care introduce gesturile şi cuvintele lui Isus asupra pâinii şi asupra vinului, folosesc două verbe paralele şi complementare. Paul şi Luca vorbesc despre euharistie / mulţumire: „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o” (Lc 22,19). În schimb, Marcu şi Matei subliniază aspectul de eulogia / binecuvântare: „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o” (Mc 14,22). Ambii termeni greceşti eucharistein şi eulogein fac trimitere la berakha ebraică, adică la marea rugăciune de mulţumire şi de binecuvântare din tradiţia lui Israel care inaugura marile banchete. Cele două cuvinte greceşti diferite indică cele două direcţii intrinsece şi complementare din această rugăciune. De fapt, berakha este înainte de toate mulţumire şi laudă care se înalţă către Dumnezeu pentru darul primit: la Ultima Cină a lui Isus este vorba de pâine – făcută din grâul pe care Dumnezeu îl face să încolţească şi să crească din pământ – şi de vinul produs din rodul copt al viţei de vie. Această rugăciune de laudă şi mulţumire, care se înalţă către Dumnezeu, revine ca binecuvântare, care coboară de la Dumnezeu asupra darului şi îl îmbogăţeşte. Mulţumirea, lauda adusă lui Dumnezeu devine astfel binecuvântare, şi ofranda dăruită lui Dumnezeu se întoarce la om binecuvântată de Cel Atotputernic. Cuvintele instituirii Euharistiei se situează în acest context de rugăciune; în ele lauda şi binecuvântarea din berakha devin binecuvântare şi transformare a pâinii şi a vinului în Trupul şi în Sângele lui Isus.

Înainte de cuvintele instituirii vin gesturile: acela al frângerii pâinii şi acela al oferirii vinului. Cel care frânge pâine şi transmite potirul este înainte de toate capul familiei, care primeşte la masa sa pe cei din familie, dar aceste gesturi sunt şi cele ale ospitalităţii, al primirii străinului, care nu face parte din casă, la comuniunea de la masă. Tocmai aceste gesturi, la cina cu care Isus îşi ia rămas bun de la ai săi, capătă o profunzime complet nouă: El dă un semn vizibil al primirii la masa în care Dumnezeu se dăruieşte. Isus în pâine şi în vin se oferă şi se comunică pe Sine însuşi.

Dar cum se pot realiza toate acestea? Cum poate Isus să se dea, în acel moment, pe Sine însuşi? Isus ştie că viaţa urmează să-i fie luată prin supliciul crucii, pedeapsa capitală a oamenilor sclavi, ceea ce definea Cicero mors turpissima crucis. Cu darul pâinii şi vinului pe care-l oferă la Ultima Cină, Isus anticipă moartea sa şi învierea sa realizând ceea ce a spus în discursul despre Bunul Păstor: „Eu îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,17-18). Deci El oferă cu anticipaţie viaţa care îi va fi luată şi în felul acesta transformă moartea sa violentă într-un act liber de dăruire de sine pentru alţii şi altora. Violenţa îndurată se transformă într-o jertfă activă, liberă şi răscumpărătoare.

Încă o dată în rugăciune, începută după formele rituale ale tradiţiei biblice, Isus arată identitatea sa şi determinarea de a îndeplini până la capăt misiunea sa de iubire totală, de oferire din ascultare faţă de voinţa Tatălui. Originalitatea profundă a dăruirii de Sine pentru ai săi, prin memorialul euharistic, este culmea rugăciunii care distinge cina de rămas bun cu ai săi. Contemplând gesturile şi cuvintele lui Isus din noaptea aceea, vedem clar că raportul intim şi constant cu Tatăl este locul în care El realizează gestul de a lăsa discipolilor săi, şi fiecăruia dintre noi, Sacramentul iubirii, „Sacramentum caritatis”. De două ori în cenacol răsună cuvintele: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24.25). Cu dăruirea de Sine, El celebrează Paştele său, devenind adevăratul Miel care duce la împlinire tot cultul antic. Pentru aceasta sfântul Paul vorbind creştinilor din Corint afirmă: „Cristos, Paştele nostru [Mielul nostru pascal!], a fost jertfit. Să sărbătorim, aşadar, … cu azimele sincerităţii şi ale adevărului” (1Cor 5,7-8).

Evanghelistul Luca a păstrat un ulterior element preţios al evenimentelor de la Ultima Cină, care ne permite să vedem profunzimea emoţionantă a rugăciunii lui Isus pentru ai săi în noaptea aceea, atenţia faţă de fiecare. Pornind de la rugăciunea de mulţumire şi de binecuvântare, Isus ajunge la darul euharistic, la dăruirea de Sine însuşi, şi, în timp ce dăruieşte realitatea sacramentală decisivă, se adresează lui Petru. Pe la sfârşitul cinei îi spune: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31-32). Rugăciunea lui Isus, atunci când se apropie încercarea şi pentru discipolii săi, susţine slăbiciunea lor, truda lor de a înţelege că drumul lui Dumnezeu trece prin Misterul pascal al morţii şi învierii, anticipat în oferirea pâinii şi vinului. Euharistia este hrană a pelerinilor care devine forţă şi pentru cel care este obosit, epuizat şi dezorientat. Şi rugăciunea este îndeosebi pentru Petru, pentru ca, odată convertit, să-i întărească pe fraţi în credinţă. Evanghelistul Luca aminteşte că tocmai privirea lui Isus a căutat faţa lui Petru în momentul în care acesta tocmai consumase tripla sa tăgăduire, pentru a-i da forţa de a relua drumul în urma Sa: „Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului care îi spusese” (Lc 22,60-61).

Iubiţi fraţi şi surori, participând la Euharistie, trăim în mod extraordinar rugăciunea pe care Isus a făcut-o şi o face încontinuu pentru fiecare aşa încât răul, pe care cu toţii îl întâlnim în viaţă, să nu învingă şi să acţioneze în noi forţa transformatoare a morţii şi învierii lui Cristos. În Euharistie, Biserica răspunde la porunca lui Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24-26); repetă rugăciunea de mulţumire şi de binecuvântare şi, cu ea, cuvintele transsubstanţierii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului. Euharistiile noastre sunt o atragere a noastră în acel moment de rugăciune, o unire a noastră mereu din nou cu rugăciunea lui Isus. Încă de la început, Biserica a înţeles cuvintele de consacrare ca parte a rugăciunii făcută împreună cu Isus; ca parte centrală a laudei pline de recunoştinţă, prin care rodul pământului şi al muncii omului ne este din nou dăruit ca trup şi sânge al lui Cristos, ca auto-dăruire a lui Dumnezeu însuşi în iubirea primitoare a Fiului (cf. Gesù di Nazaret, II, pag. 146). Participând la Euharistie, hrănindu-ne cu Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, noi unim rugăciunea noastră cu aceea a Mielului pascal în noaptea sa supremă, pentru ca viaţa noastră să nu se piardă, în pofida slăbiciunii noastre şi a infidelităţilor noastre, ci să fie transformată.

Dragi prieteni, să-i cerem Domnului ca, după ce ne-am pregătit cum se cuvine, şi cu Sacramentul Pocăinţei, participarea noastră la Euharistia sa, indispensabilă pentru viaţa creştină, să fie mereu punctul cel mai înalt al întregii noastre rugăciuni. Să cerem ca, uniţi profund în însăşi oferirea Sa Tatălui, să putem şi noi să transformăm crucile noastre în jertfă, liberă şi responsabilă, de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Mulţumesc.

                                                                 Papa Benedict al XVI-lea

(traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu).

luni, 9 ianuarie 2012

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?

Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!


* - Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.”
[1] Mustafa Paşa era imbrohor
[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.
[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.
[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.