sâmbătă, 12 octombrie 2013

XXVIII TPA (C): A ști să recunoști acțiunea lui Dumnezeu (omilie)

 

Isus și cel vindecat
de lepră

Evanghelia: Luca 17,11-19 - În acel timp, 11 îndreptându-se spre Ierusalim, Isus trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. 12 Intrând într-un sat, l-au întâmpinat zece leproşi, care s-au oprit 13 şi i-au strigat de departe: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" 14 Văzându-i, Isus le-a zis: "Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!" Pe când mergeau, au fost curăţaţi de lepră. 15 Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare; 16 s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Isus şi i-a mulţumit. Acesta era un samaritean. 17 Isus l-a întrebat: "Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? 18 Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin? 19 Şi i-a zis: ridică-te şi mergi. Credinţa ta te-a vindecat".
 
 
OMILIE
 
Contrar mentalității răspândite în timpul său, mentalitatea care își avea rădăcinile în legislația din Levitic, Isus nu consideră leprosul ca un blestemat, ca un necurat: leprosul este iubit de Dumnezeu și este atins de mântuirea sa. Este deja o primă învățătură aceasta.
 
Dar imediat vine a doua: leproșii sunt trimiși la preoți chiar înainte de a fi vindecați: ”Abia i-a văzut că Isus le-a zis: mergeți și prezentați-vă preoților. Și în timp ce ei mergeau au fost vindecați” (Lc 17,14). Cu acest verset evanghelistul vrea fără îndoială să sublinieze credința și abandonarea plină de încredere a acelor leproși: au ascultat la prima vedere, înainte de a constata. Vindecarea ar fi consecința acestei încrederi totale. Este o învățătură importantă: acțiunea lui Dumnezeu cere totdeauna un ambient de încredințare plină de încredere.

Dar nici aceasta nu este învățătura pe care vrea să ne o trasmită cel mai mult Luca. Mișcare povestirii pune în lumină un alt aspect: cei zece leproși au fost vindecați, dar numai unul s-a întors să mulțumească, și era un străin, un samaritean. Acesta este punctul pe care Luca vrea să-l scoată în evidență: un samaritean îi pune în umbră pe iudei.
 
Nu este singura dată când Luca subliniază o astfel de temă: prima dată Isus s-a minunat de credința unui păgân, o credință care, în zadar, s-ar căuta în Israel (Lc 7,9); a doua oară Isus a prezentat un samaritean ca model de caritate, care știe să se ocupe de un rănit necunoscut (Lc 10,30). În relatarea de astăzi samariteanul vindecat este prezentat ca cel care a înțeles realitatea profundă a mântuirii: o mântuire gratuită, dar, în fața căruia trebuie să se nască gratitudinea. În plus samariteanul nu a înțeles doar gratuitatea mântuirii, dar și că în Isus i-a venit în întâmpinare împărăția lui Dumnezeu. A înțeles ceva din misterul lui Isus. Spre deosebire de profeți, simple instrumente în mâinile lui Dumnezeu, lui Isus poate și trebuie să i se mulțumească. Aici stă diferența dintre episodul vindecării lui Naaman Sirianul (prima lectură) și vindecarea samariteanului: Naaman nu trebuie să-i mulțumească profetului, dar să-l recunoască pe unicul Dumnezeu adevărat. Isus în schimb acceptă mulțumirea: el este mai mult decât un profet.
 
În acest punct suntem în stare să descoperim semnificația conclusivă a relatării: ”Ridică-te și mergi: credința ta te-a salvat” (Lc 17,19). Samariteanul deja fusese atins mai înainte de puterea lui Dumnezeu și vindecat împreună cu ceilalți nouă: dar numai acum este declarat ”înviat” (ridică-te, adică anastas) și ”salvat”. Vindecarea de lepră nu era mântuirea, ci semnul că trebuia să-și deschidă inima la credință, adică la a înțelege gratuitatea acțiunii lui Dumnezeu, făcută prezentă pentru noi în Isus: această înțelegere (și nu doar speranța încrezătoare în miracolul propriei vindecări) este credința (pistis) care salvează.  (don Bruno Maggioni [14.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

vineri, 11 octombrie 2013

Gândul zilei


Copilul Samuel (1723)
de Joshua Reynolds
 
„Totul este bine.
Nu credeam că e posibilă resemnarea.
Şi nu este resemnarea care a venit de fapt.
Nu este în natura mea…
Nu sunt resemnată, sunt fericită.
Nu doresc nimic.
Speranţa!
O ţinusem moartă în braţele mele…
Iată că îmi este dată.
Nu-mi este împrumutată de data aceasta,
dar îmi este dată.
O speranţă vie, numai a mea,
care nu se aseamănă cu ceea ce
filozofii numesc astfel,
mai mult decât cuvântul iubire
seamănă cu persoana iubită.
O speranţă care este carne din carnea mea.
Este un lucru care nu se poate exprima.
Ar trebui cuvinte de copilaş”.
(Bernanos G., Oeuvres romanesques
suivies de Dialogues des carmélites,
Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961,
Journal d'un curé de campagne,  1165).

joi, 10 octombrie 2013

Noaptea întunecată a lui Eliot (de Tereza-Brînduşa Palade)


Thomas Stearns Eliot
(1888-1965)


Finalul operei poetice a lui T.S. Eliot, reprezentat de cele Patru quartete (Four Quartets), este scris într-o tonalitate meditativă şi religioasă: ironia şi atmosfera fin de siècle pe care le întâlnim în poemul Ţara pustie (The Waste Land) primesc aici o orientare sapienţială, deschisă către metafizică şi către spiritualitatea radicală a misticii apofatice. Thomas Howard, un comentator de limbă engleză al celor Patru quartete, este de părere că aceste poeme ar merita să stea alături de Catedrala din Chartres, Divina comedie a lui Dante, Adoraţia mielului mistic a lui van Eyck şi Requiem-ul lui Mozart, numărându-se printre marile capodopere ale creştinătăţii occidentale.
 
Întunericul divin este lumina lui Dumnezeu

 
East Coker, cel de-al doilea poem din seria celor Patru quartete, începe ca o călătorie conştientă a sufletului, cu versul „În început îmi ştiu sfârşitul“[1] (In my beginning is my end). Este de remarcat că, în această călătorie, Eliot străbate o noapte întunecată direct inspirată de teologia negativă a Sf. Ioan al Crucii. Eliot redă aici purificarea contemplativă a sufletului, prin care acesta „moare“ faţă de eul său ireal, construit într-o lume a convenţiilor superficiale şi a conversaţiei politicoase (lumea lui Eliot din Anglia primei jumătăţi a secolului al XX-lea).

miercuri, 9 octombrie 2013

Turmă blândă (de Costache Ioanid)


 

— Turmă blândă, turmă mică,
pradă lesne de-nghiţit,

două mii de ani cum oare

n-ai pierit?


Prin străvechile pustiuri,
leii cei cu coama-n vânt

cum de nu ţi-au şters şi urma

pe pământ?


Ai tu oare, turmă blândă,
corn de taur, dinţi de lup,

colţ de viperă sau gheare

care rup?


— Nu. N-avem nici colţi, nici gheare,
nici venin otrăvitor.

Dar avem cu noi o forţă:

un Păstor...


Prin străvechile pustiuri,
El, Păstorul înţelept,

şi-a purtat pe umeri mieii

şi la piept!


Astfel, chiar dacă ni-e frică,
nu pierim ca fulgu-n zbor.

Căci suntem o turmă mică,

dar o turmă

ş-un Păstor!


Costache Ioanid

 

marți, 8 octombrie 2013

Gândul zilei



 
”Lumea Răului scapă astfel, în fond,
înţelegerii spiritului nostru!
De altfel nu reuşesc totdeauna
să mi-o închipui ca o lume, ca un univers.
Este, nu va fi niciodată altceva
decât numai o schiţă,
schiţa unei creaţii hidoase, avortate,
la limita extremă a fiinţei.
Mă gândesc la acele pungi fleşcăite
şi translucide ale mării.
Ce-i pasă monstrului de un criminal
mai mult sau mai puţin!
El îşi consumă repede crima,
şi-o încorporează înspăimântătoarei
sale substanţe,
o digeră fără a ieşi o clipă din înfricoşata,
din veşnica sa imobilitate.
Dar istoricul, moralistul,
chiar filosoful,
nu vor să vadă decât criminalul,
ei reconstituie răul după chipul
şi asemănarea omului.
Ei nu-şi fac nici o idee despre răul însuşi,
această enormă aspiraţie a vidului,
a neantului”
(Bernanos G., Oeuvres romanesques
suivies de Dialogues des carmélites,
Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961,  
Journal d'un curé de campagne, 1143).

luni, 7 octombrie 2013

Sfânta Fecioară Maria a Rozariului

 
 
Rozariul s-a născut din iubirea creştinilor faţă de Maria în epoca medievală, probabil în timpul cruciadelor în Ţara Sfântă. Obiectul care se foloseşte la recitarea acestei rugăciuni, respectiv coroana, este de origine foarte veche. Anahoreţii orientali foloseau pietricele pentru a calcula numărul rugăciunilor vocale. În conventele medievale fraţii laici, scutiţi de recitarea psalmilor datorită lipsei de familiaritate cu limba latină, completau practicile lor de pietate prin recitarea de mai multe ori a rugăciunii "Pater noster", pentru numărarea cărora sfântul Beda Venerabilul sugerase adoptarea unui şirag de boabe înşirate pe o sfoară. Apoi, povesteşte o legendă, însăşi sfânta Fecioară, apărând sfântului Dominic, i-a indicat în recitarea Rozariului o armă eficace pentru a lupta împotriva ereziei albigenze.




S-a născut astfel devoţiunea faţă de coroana rozariului, care are semnificaţia unei ghirlande de trandafiri oferite sfintei Fecioare. Promotori ai acestei devoţiuni au fost într-adevăr dominicanii, cărora le aparţine şi paternitatea confraternităţilor Rozariului. Un papă dominican, sfântul Pius al V-lea, a fost primul care a încurajat şi a recomandat în mod oficial recitarea Rozariului, care în scurt timp a devenit rugăciunea populară prin excelenţă, un fel de "breviar al poporului", de recitat seara, în familie, pentru că este foarte oportun pentru a da o orientare spirituală liturgiei familiare.



Acele "Bucură-te Marie" recitate în familie sunt animate de un autentic spirit de rugăciune: "Şi în timp ce se propagă cadenţa dulce şi monotonă a acelor "Ave Maria", tatăl sau mama familiei se gândesc la preocupările familiare, la copilul pe care îl aşteaptă, la problemele pe care le pun deja fiii mai mari. Acest ansamblu de aspecte ale vieţii familiare primeşte atunci lumina misterului salvific al lui Cristos şi este încredinţat în mod spontan cu simplitate mamei minunii de la Cana şi a întregii răscumpărări" (Schillebeeckx).

Celebrarea sărbătorii de astăzi, instituite de sfântul Pius al V-lea pentru a comemora victoria repurtată în anul 1571 la Lepanto împotriva flotei turceşti (la început se spunea "Sfânta Maria a Victoriei"), în ziua de 7 octombrie, care în acel an cădea duminica, a fost extinsă în 1716 la Biserica universală şi fixată în mod definitiv la 7 octombrie de către sfântul Pius al X-lea în anul 1913. "Sărbătoarea preasfântului Rozariu", cum era numită înainte de reforma calendarului din anul 1960, rezumă într-un anumit sens toate sărbătorile sfintei Fecioare şi totodată misterele lui Isus, la care Maria a fost asociată, prin meditarea celor cincisprezece momente ale vieţii Mariei şi a lui Isus. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).