sâmbătă, 16 august 2014

† Duminica a 20-a de peste an (A): Nimeni nu este exclus din inima lui Dumnezeu (omilie)

Cristos și femeia cananiancă - de Mattia Preti
 
Evanghelia – Matei 15,21-28: În acel timp, Isus s-a retras în ţinutul Tirului şi al Sidonului. Atunci o femeie canaaneană din acel ţinut a venit la el şi a început să strige: "Fie-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită îngrozitor de diavol". Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii au venit la el şi l-au rugat: "Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră!" Isus a răspuns: "Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel!" Dar ea a venit, s-a prosternat în faţa lui, zicând: "Doamne, ajută-mă!" El a răspuns: "Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor". Atunci ea a replicat: "Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor". Isus i-a răspuns: "Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!" Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat.
 
OMILIE
 
Fragmentul evanghelic din această duminică (Mt 15,21-28) reia încă o dată tema credinţei indicându-ne câteva din caracteristicile sale fundamentale. Este vorba, înainte de toate, de o credinţă pe care o putem indica mai bine cu termenul de încredere. Nu o credinţă intelectuală, teoretică, ce are ca obiect doctrina, dar o credinţă existenţială, care are ca obiect iubirea de Dumnezeu şi ajutorul său.
 
Într-o situaţie concretă, precisă, de neajuns, o femeie cananeană se îndreaptă spre Isus, sigură că este ajutată. Credinţa sa este insistentă, curajoasă, umilă, mai puternică decât refuzul aparent. Credinţa trebuie să fie în acelaşi timp sigură şi răbdătoare. Nu trebuie să se lase descurajată nici de tăcerea lui Dumnezeu: „nu i-a răspuns nici un cuvânt”. Dar episodul cananeencii nu dezvoltă numai tema credinţei, subliniindu-i umilinţa şi răbdarea, dar şi tema universalităţii. Aceasta este poate tema mai interesantă, pe care o subliniază Matei în faţa unei comunităţi tentate să se închidă şi să pună stăpânire pe prezenţa lui Dumnezeu: Dumnezeu este aici şi nu acolo, tot binele este aici şi tot răul acolo.
 
Femeia din Canaan este o străină, o păgână. Isus afirmă că a venit în primul rând pentru Israel, dar apoi salvează o străină: un gest prefigurativ. Evanghelia este deschisă şi păgânilor. Şi este mai mult: nu numai că este deschisă păgânilor, dar adesea se află mai multă credinţă în mijlocul lor decât în interiorul comunităţilor creştine. Este un gând acesta, care în evanghelia lui Matei revine cu o frecvenţă surpinzătoare: magii vin de departe să-l caute pe Isus, în timp ce Irod şi locuitorii Ierusalimului îl refuză; Dumnezeu poate face fii ai lui Abraham şi din pietre; centurionul păgân are mai multă credinţă decât israeliţii; locuitorii din Ninive şi regina din Sud sunt mai disponibili decât „această generaţie”.
 
Să ne întoarcem la acest episod. Jocul de întrebări şi de răspunsuri dintre Isus şi femeie arată locul pe care păgânii îl ocupă în planul lui Dumnezeu. Fiii sunt evreii, căţeii sunt păgânii. Isus justifică refuzul său făcând referinţă la planul lui Dumnezeu, ca şi cum acest plan i-ar cuprinde mai întâi pe iudei şi doar numai după aceea pe păgâni. Aşa se gândea în realitate. Dar femeia reia imaginea lui Isus şi o dezvoltă răsturnând-o. Nu refuză prioritatea Israelului, însă aminteşte că şi păgânii au un loc. Există moduri diferite de a înţelege prioritatea.
 
Şi iubirea lui Dumnezeu poate avea priorităţile sale, dar este vorba totdeauna de priorităţi care nu separă şi nu exclud. Dacă fiii sunt primii, aceasta nu e pentru a-i exclude pe alţii, dar pentru a face loc şi altora. Şi aşa prin cuvântul unei femei păgâne prioritatea, de care se mândrea Israelul, este lărgită şi purificată. Iar Isus recunoaşte şi actualizează, ca şi cum acea femeie păgână l-ar fi iluminat într-un anumit sens. Şi de la păgâni poate veni un cuvânt de adevăr.
 
(pr. Bruno Maggioni [14.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4760).

vineri, 15 august 2014

Santa Maria del cammino

 
 
 

SANTA MARIA DEL CAMMINO

Vieni o Madre in mezzo a noi
vieni Maria quaggiù
cammineremo insieme a te
verso la libertà


Mentre trascorre la vita tu solo
non sei mai
Santa Maria del cammino
sempre sarà con te.


Quando qualcuno ti dice:
"Nulla mai cambierà"
lotta per un mondo nuovo,
lotta per la verità!


Lungo la strada la gente chiusa
in se stessa va
offri per primo la mano
a chi è vicino a te.


Quando ti senti ormai stanco
e sembra inutile andar tu vai
tracciando un cammino:
un altro lo seguirà.


 

joi, 14 august 2014

† Adormirea Maicii Domnului – Soarta noastră ultimă (omilie)

 

Evanghelia – Luca 1,39-56: În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas tare: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul". Atunci Maria a spus: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci". Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.
 
Omilie
 
În mijlocul verii, în ziua de 15 august, Biserica ne cheamă să celebrăm sărbătoarea poate cea mai populară în cinstea Sfintei Fecioare Maria: Ridicarea Mariei din această lume la Tatăl. Încă din primele secole creştinii au perceput că în Maria era prefigurat punctul final pe care îl aşteaptă orice om de pe pământ: ridicarea a tot ceea ce este uman în Dumnezeu. Maria este icoana şi personalitatea corporativă a poporului celor credincioşi, pentru că este fiica Sionului, Israelul sfânt din care s-a născut Mesia, şi este şi Biserica, comunitatea creştină care dă naştere fiilor Domnului sub cruce. De aceea autorul Apocalipsului a contemplat-o ca pe femeia îmbrăcată în soare, încoronată cu ce douăsprezece stele ale triburilor lui Israel, născându-l pe Mesia, dar şi ca mamă a urmaşilor lui Isus, Biserica. Astfel, prima creatură care intră în întregime în spaţiul şi timpul Creatorului nu putea să fie decât aceea care a consimţit irumperii divinului în uman: spaţiu vital dăruit cerului de către pământ, Fecioara-Mamă, definită „fericită” deja de către Elisabeta în întâlnirea lor atât de umană, devine germen şi primiţie a întregii creaţii transfigurate.
 
Biserica crede că Maria este de acum dincolo de moarte şi de judecată, în acea altă dimensiune a existenţei pe care o numim „cer”. Iar în acest cuvânt nu există contrapunere, ci îmbrăţişare cu pământul: cine poate spune, de fapt, privind înăuntrul său şi în jurul său, sau scrutând orizontul, unde se termină pământul şi unde începe cerul? Este pământul doar brazda desţelenită sau nu este şi crusta care împietreşte inima noastră? Şi este cerul doar bolta înstelată şi nu este şi suflul vital care ne umple? La fel Maria, ridicată în Dumnezeu rămâne în mod infinit umană, Mamă pentru totdeauna, îndreptată spre pământ, atentă la suferinţele oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, prezentă în pelerinajul lor adesea nesigur. Pentru Orient ca şi pentru Occidentul creştin Adormirea Maicii Domnului este un semn al „realităţilor din urmă”, a ceea ce va avea loc la sfârşitul timpului, un semn al plinătăţii spre care aspiră omenirea: în ea intuim glorificarea pe care o aşteaptă universul întreg, atunci când în cele din urmă „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28). Maria este o porţiune din omenirea deja mântuită, figura acelei „ţări promise” în care suntem chemaţi cu toţii, bucata de pământ transplantată în cer: iată de ce un imn al Bisericii ortodoxe sârbe o cinsteşte numind-o „pământ al cerului”, pământ din care noi asemenea ei suntem scoşi, dar pământ răscumpărat, transfigurat datorită energiilor Duhului, pământ care se află de acum în Dumnezeu pentru totdeauna.
 
Această „speranţă pentru toţi” este cântată mereu de liturgia din această sărbătoare, cu limbajul şi imaginile de care dispune: poate astăzi unele expresii liturgice şi reprezentări iconografice apar inadecvate, dar dorinţa arzătoare pe care voiau să o exprime rămâne aceeaşi şi în zilele noastre. Iubim acest pământ al nostru, chiar dacă ne strânge; avem grijă de trupul nostru, dar simţim că suntem mai mari decât fizicul nostru; luptăm în timp, şi totuşi percepem că adevărul nostru depăşeşte timpul; ne bucurăm de prietenie şi de iubire, dar suntem avertizaţi de limite şi de vremelnicie. Umila femeie din Nazaret, devenită, prin darul lui Dumnezeu, Mama Domnului, pământul cerului este zălog pentru noi despre această posibilitate de „a gând la mai mare”.
 
Da, trupul Mariei ridicat la Lumină, izvor şi ţintă a oricărei lumini, nu priveşte doar devoţiunea câtorva credincioşi, ci soarta ultimă a creaţiei ridicată în viaţa lui Dumnezeu: carnea pământului care, transfigurată, devine Euharistie, aducere de mulţumire – ceea ce Fecioara înălţa în rugăciunea ei Magnificat lui Dumnezeu, devine îmbrăţişare cu cerul.
 
(Pr. Enzo Bianchi [15.08.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

miercuri, 13 august 2014

Nu-i singur Iuda vinovat

 
Crucificarea - de Grechetto
(Giovanni Benedetto Castiglione)


Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cue l-au pătruns,
când el pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi l-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă și-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci l-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi el te-ntreabă : ”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…
 
Costache Ioanid

marți, 12 august 2014

Plăsmuirea femeii din coasta bărbatului


Plăsmuirea Evei - de Buonarroti Michelangelo
(Capela Sixtină - Muzeele Vaticane)
„Iubire sărbătorească, printr-un ecou Populezi universul exilat” (G. Ungaretti, Ecou).
 
Fragmentul biblic din Cartea Genezei ce descrie plăsmuirea divină a femeii din coasta bărbatului (Gen 2,21-22) nu trebuie izolat de contextul configurat în Gen 1,26-27, în care este descrisă crearea plurală a omului de către un Dumnezeu care vorbeşte la plural. Adam (omul originar) este creat dual ca bărbat şi femeie, după chipul lui Elohim. Dumnezeu se oferă astfel ca model pentru cuplul uman. În interpretarea rabinului Marc-Alain Ouaknin, fragmentul din Gen 1,26-27 pare să ateste şi o structură duală, sexuată, prezentă în Dumnezeu însuşi. Care este, aşadar, sensul mai profund al alcătuirii femeii din coasta bărbatului (Gen 2,21-22)? Şi în ce măsură trimite aceasta la menirea sau la vocaţia relaţională a omului? În primul rând, localizarea „coastei“ bărbatului în proximitatea inimii lui (Gen 2,21) implică o „escavare“ a lui profundă, pentru ca Dumnezeu să extragă „materia primă“ din care alcătuieşte femeia. Privarea bărbatului de o porţiune de lângă inima lui pare menită să-i indice un destin ex-tatic, pentru a-şi afla plenitudinea ieşind din sine, împreună cu femeia „extrasă“ de Dumnezeu din el. Această plenitudine nu e o simplă restaurare a omului (Adam) solipsist – cel de dinaintea plăsmuirii femeii. Bărbatul e descris ca solitar şi neîmplinit înainte de apariţia femeii („dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească“, Gen 2,20). Întâlnirea cu femeia plăsmuită din el şi adusă în faţa lui îl face, în schimb, pe Adam să se conştientizeze pe sine ca bărbat şi să exulte de bucurie („Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!“). Conştientizarea de sine îl face să realizeze că are un nume (bărbat, ) pe care îl primeşte din privirea femeii şi să îi dea femeii un nume derivat din numele lui (işa). Alcătuirea femeii din bărbat e astfel o precondiţie pentru ca cei doi să se potrivească şi să se poată regăsi unul în celălalt – pe de altă parte, din „coasta“ luată din bărbat Dumnezeu face o creatură diferită de el, întrucât numai din două fiinţe diferite şi complementare poate fi concepută o unitate (Gen 2,24), care rămâne totuşi duală – şi nu absorbită într-o entitate sferică androginală, ca în Banchetul lui Platon.

luni, 11 august 2014

Sfânta Clara din Assisi (1193-1253)


“Nobilă din naştere, dar mai nobilă în spirit; fecioară în trup, foarte curată la minte; tânără cât priveşte vârsta, iscusită în judecată; statornică în bine; logodită pentru totdeauna cu iubirea divină; înţeleaptă şi, în acelaşi timp, umilă; Clara cu numele, mai clară prin viaţă, foarte clară prin trăire” (Toma de Celano, Vita prima, I, cap. 8, Analecta Franciscana, X, pag. 17).



O altă Marie


Scrisoarea de prezentare a scrierii Leggenda, despre viaţa sfintei Clara fecioară (în latină, leggenda înseamnă lucruri importante şi, deci, care merită să fie citite), scrisă din însărcinarea papei Alexandru al IV-lea, îndată după canonizare, începe cu această introducere: “Aşa cum lumea care a trecut a fost apăsată de greutatea anilor, la fel s-a întunecat viziunea credinţei, a devenit incertă şi oscilantă conduita vieţii şi a slăbit fervoarea oricărei activităţi vrednice”. Şi iată, Dumnezeu, care iubeşte oamenii, din taina milostivirii sale, prevede şi ridică în Biserică noi ordine religioase, aducând prin ele întărire în credinţă şi, de asemenea, modele de reformare a moravurilor. Nu aş ezita să-i numesc pe noii fondatori, împreună cu diferiţii lor ucenici, lumină a lumii, indicatoare de drum, maeştri ai vieţii. Să-i urmeze, deci, bărbaţii pe noii discipoli ai Cuvântului întrupat; şi femeile să o imite pe Clara, imaginea Mamei lui Dumnezeu, noua călăuză a femeilor” (Leggenda, Lettera di introduzione, in: Fonti Francescane II, Assisi 1977, p. 2391-2393).
 
Acesta a fost impactul pe care l-au produs Francisc şi Clara, în care mulţi au văzut un alter Christus şi o altera Maria, aşa cum apare deja din primele mărturii ale procesului de canonizare a sfintei şi din această Laudă din secolul al XIV-lea: “Dumnezeu cel preaînalt, bunătatea infinită, voind să-l readucă pe Fiul său în zilele noastre, l-a trimis pe Francisc şi, în locul Mamei sale, a trimis-o pe Clara, fecioara fericită. Tu ai făcut-o prezentă, o, Clara, pe Fecioara Maria, Mama lui Isus Cristos cel atotputernic!” (cf. Fonti Francescane II, p. 239, nota 4).



Întâlnirile cu Francisc


Clara s-a născut la Assisi, la 16 iulie 1194, într-o familie creştină care se bucura de o bună poziţie socială. Tatăl ei se numea Favarone di Offreduccio şi mama sa, Ortolana. Foarte curând, copila şi-a dat seama că în oraşul ei nu mai era hrană şi îmbrăcăminte şi a început să dea ceea ce putea pentru uşurarea suferinţelor celor săraci, lipsindu-se, în ascuns, chiar şi de mâncărurile mai deosebite pe care le dăruia.