sâmbătă, 17 august 2013

XX TPA (C): Cu Isus în focul prezentului (omilie)




Luca 12,49-53 - În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 49 "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins! 50 Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui! 51 Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea. 52 Căci de acum încolo cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate: trei împotriva a două şi două împotriva a trei; 53 se vor dezbina tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei".
 
Omilie
 
În fragmentul evanghelic din Luca 12,49-57 sunt afirmaţii ale lui Isus care sunt în acelaşi timp şi importante şi neliniştitoare. Scopul lor este de a indica creştinului cum să trăiască „în timpul prezent”, adică în cadrul istoriei şi complexităţii sale.

Isus afirmă înainte de toate că a venit să aducă foc pe pământ (Lc 12,59): nu pacea, ci dezbinarea. Focul simbolizează tocmai dezbinarea dintre oameni, lupta pe care creştinul şi Biserica trebuie să o poarte. Venirea lui Isus se loveşte de tot ceea ce este duşman lui Dumnezeu şi-l obligă pe om să se pronunţe, pro sau contra. Lupta este atât de radicală încât pătrunde chiar în familii. Evanghelia nu poate fi subiect de compromis. Nu este neutrală. Tocmai propria pace trebuie să o pierzi ca să o slujeşti, nu invers.

Fidelitatea faţă de evanghelie nu cere doar curaj, ci şi capacitate de discernământ. Nu fără ironie Isus reproşează mulţimilor punându-le o întrebare: „Cum de ştiţi să interpretaţi cu exactitate semnele atmosferice (semnele timpului) şi nu ştiţi să interpretaţi acest timp, adică realităţile profunde şi decisive ale istoriei şi ale vieţii?” Este o întrebare serioasă, la care este necesar a răspunde. Conform lui Isus motivul acestei incongruenţe – capacitatea de a citi semnele atmosferice şi incapacitatea de a citi ceea ce este mai important – nu este ignoranţa, ci ipocrizia, adică o duplicitate interioară şi o distorsiune morală. Aceasta face omul orb chiar în faţa evenimentelor celor mai clare.

Care sunt atunci condiţiile pentru a şti să vezi? Luca foloseşte termenul dokimazein (”a discerne”), un verb care presupune în uzanţa neotestamentară câteva condiţii necesare: o referire la Cuvântul care luminează, luat drept criteriu de evaluare; o capacitate de actualizare, care depăşeşte referinţa literară şi mecanică la Cuvânt; în sfârşit, o curăţie interioară, o mare disponibilitate faţă de adevăr şi faţă de dreptate. În esenţă, Isus vrea să ne facă să înţelegem caracterul decisiv al prezentului, urgenţa deciziei şi imposibilitatea neutralităţii, prostia oricărei încercări de a amâna. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Şi precizează: există semne care se pot observa, semne clare pentru toţi, dar nu ajunge să le priveşti, este necesară coerenţa morală pentru a le înţelege. Isus vorbeşte despre „ipocrizie”, adică abilitatea de a nu privi semnele în simplitatea lor, fie că îţi plac fie că nu îţi plac, dar de a le complica citindu-le în lumina interesului tău sau a comodităţii tale. Isus adresează acest avertisment mulţimii, adică tuturor, creştini şi necreştini. Dar nu suntem în afara străzii dacă ne gândim în primul rând la ucenici şi la Biserică, ca să putem să ne distanţăm de tot ceea ce nu este a lui Cristos, să ne coste oricât ne-ar costa. (don Buno Maggioni [19/08/2007]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

joi, 15 august 2013

Magnificat (Sufletul meu îl preamărește pe Domnul)

 
 

Titre en écoute : Magnificat (Ton Parisien),
issu de l'album CREDO.
Traditionnel, XVIème siècle / 16th century.
Interprètes : Schola Regina, Philippe Nikolov
(chef de choeur).
(c) 2011 Decca / Universal Music Classics, France.
Le Magnificat désigne le cantique de la Vierge Marie dont il est question dans l'Évangile (Luc 1,46 -56 , visite de Marie à Elisabeth). Il fait partie des liturgies romaine (pour l'office du soir, les Vêpres) et byzantine.
Album disponible sur Amazon.fr : http://amzn.to/gq5Nik

Latin:

Magnificat anima mea Dominum,
et exsultavit spiritus meus in Deo salutari meo,
quia respexit humilitatem ancillae suae.
Ecce enim ex hoc beatam me dicent omnes generationes,
quia fecit mihi magna, qui potens est,
et sanctum nomen eius,
et misericordia eius in progenies et progenies
timentibus eum.
Fecit potentiam in brachio suo,
dispersit superbos mente cordis sui;
deposuit potentes de sede
et exaltavit humiles;
esurientes implevit bonis
et divites dimisit inanes.
Suscepit Israel puerum suum,
recordatus misericordiae,
sicut locutus est ad patres nostros,
Abraham et semini eius in saecula.

Română:

Sufletul meu *
îl preamăreşte pe Domnul
şi duhul meu tresaltă de bucurie *
în Dumnezeu, mântuitorul meu,
căci a privit la smerenia slujitoarei sale. *
Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, *
şi numele lui e sfânt.
Milostivirea lui rămâne din neam în neam *
peste cei ce se tem de el.

A arătat puterea braţului său, *
i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i-a dat jos de pe tron pe cei puternici *
şi i-a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, *
iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.

L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, *
amintindu-şi de îndurarea sa,
după cum a promis părinţilor noştri, *
lui Abraham şi urmaşilor lui în veci.

Slavă Tatălui, şi Fiului, *
şi Sfântului Duh.
Precum era la început, şi acum, şi pururea, *
şi în vecii vecilor. Amin.

English:

My soul glorifies the Lord, *
my spirit rejoices in God, my Saviour.
He looks on his servant in her lowliness; *
henceforth all ages will call me blessed.
The Almighty works marvels for me. *
Holy his name!
His mercy is from age to age, *
on those who fear him.
He puts forth his arm in strength *
and scatters the proud-hearted.
He casts the mighty from their thrones *
and raises the lowly.
He fills the starving with good things, *
sends the rich away empty.
He protects Israel, his servant, *
remembering his mercy,
the mercy promised to our fathers, *
to Abraham and his sons for ever.

Greek:

Μεγαλύνει ἡ ψυχή μου τὸν Κύριον
καὶ ἠγαλλίασεν τὸ πνεῦμά μου ἐπὶ τῷ Θεῷ τῷ σωτῆρί μου,
ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αυτοῦ.
ἰδού γὰρ ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί,
ὅτι ἐποίησέν μοι μεγάλα ὁ δυνατός,
καὶ ἅγιον τὸ ὄνομα αὐτοῦ,
καὶ τὸ ἔλεος αὐτοῦ εἰς γενεὰς καὶ γενεὰς
τοῖς φοβουμένοῖς αυτόν.
Ἐποίησεν κράτος ἐν βραχίονι αὐτοῦ,
διεσκόρπισεν ὑπερηφάνους διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν·
καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων
καὶ ὕψωσεν ταπεινούς,
πεινῶντας ἐνέπλησεν ἀγαθῶν
καὶ πλουτοῦντας ἐξαπέστειλεν κενούς.
ἀντελάβετο Ἰσραὴλ παιδὸς αὐτοῦ,
μνησθῆναι ἐλέους,
καθὼς ἐλάλησεν πρὸς τοὺς πατέρας ἡμῶν
τῷ Αβραὰμ καὶ τῷ σπέρματι αὐτοῦ εἰς τὸν αἰῶνα.

Arabic:

النص بالعربية
تعظم نفسي الرب*
و تبتهج روحي بالله مخلصي*
لانه نظر إلى اتضاع امته فهوذا منذ الان جميع الاجيال تطوبني*
لان القدير صنع بي عظائم و اسمه قدوس*
و رحمته إلى جيل الاجيال للذين يتقونه*
صنع قوة بذراعه شتت المستكبرين بفكر قلوبهم*
انزل الاعزاء عن الكراسي و رفع المتضعين*
اشبع الجياع خيرات و صرف الاغنياء فارغين*
عضد إسرائيل فتاه ليذكر رحمة*
كما كلم اباءنا لابراهيم و نسله إلى الابد*

Francez:

Mon âme exalte le Seigneur,
exulte mon esprit en Dieu, mon Sauveur.
Il s'est penché sur son humble servante,
désormais tous les âges me diront bienheureuse.
Le Puissant fit pour moi des merveilles,
Saint est son nom.
Son amour s'étend d'âge en âge sur ceux qui le craignent.
Déployant la force de son bras,
Il disperse les superbes.
Il renverse les puissants de leurs trônes. Il élève les humbles.
Il comble de biens les affamés, renvoie les riches les mains vides.
Il relève Israël, son serviteur, il se souvient de son amour,
et de la promesse faite à nos pères, en faveur d'Abraham et de sa race, à jamais.
Gloire au Père, etc.



miercuri, 14 august 2013

Adormirea Maicii Domnului (omilie)


Nicolas Poussin (1594, Les Andelys - 1665, Roma),
“L’Assunzione della Vergine”, 1650.

Luca 1,39-56 - În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. 40 Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. 41 Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt 42 şi a strigat cu glas tare: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. 43 Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? 44 Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. 45 Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul". 46 Atunci Maria a spus: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul 47 şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, 48 căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, 49 căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. 50 Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. 51 El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. 52 Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. 53 Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. 54 A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, 55 după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci". 56 Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.
 
 
 
Omilie
 
1. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos”. Aceste cuvinte îndepărtează enigma existenţei umane: existenţă pentru moarte şi destinată morţii, sau existenţă (= om) pentru viaţă şi destinată vieţii? Desigur, „instinctul inimii sale îl face (pe om) să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă” (GS 18). Numai în lumina învierii lui Cristos omul atinge certitudinea că „Dumnezeu... l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare” (GS 18). Apostolul ne-a zis: „toţi vor primi viaţa în Cristos” din moment ce „Cristos a înviat din morţi, fiind dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat”.
 
Cel dintâi: primul dintr-o serie, începutul unui har care va fi dăruit oricărui om care crede.
 
Celebrând astăzi ridicarea persoanei Mariei în gloria veşnică, în toată realitatea sa, trup şi suflet, noi celebrăm puterea învierii lui Cristos. Acesta nu a voit ca Aceea care l-a născut să fie victima putrezirii din mormânt atunci când şi-a terminat zilele pe acest pământ. Maria a fost făcută cu trupul şi sufletul să posede viaţa divină veşnică. În ea victoria lui Cristos asupra morţii a fost deja atestată în toată splendoarea sa. Preamărind-o astăzi pe Maria, noi mărturisim credinţa noastră în învierea lui Cristos ca şi cauză exemplară a victoriei noastre asupra morţii.
 
2. Meditând prima lectură, suntem instruiţi de cuvântul lui Dumnezeu că victoria lui Cristos asupra morţii are loc în cadrul istoriei acolo unde încă mai lucrează puterea morţii. Există o luptă continuă cu forţele răului, care traversează lumea şi marchează inima oamenilor, împotrivindu-se lui Cristos: „în el era Viaţa şi viaţa era lumina oamenilor: lumina străluceşte în întuneric, dar întunericul n-a cuprins-o” (In 1,4-5).
 
Istoria noastră, istoria de astăzi se configurează deci ca o luptă între două civilizaţii: civilizaţia vieţii, civilizaţia morţii. „Balaurul stătea în faţa femeii care trebuia să nască, gata să-i înghită copilul, după ce îl va naşte”. Stana caută să elimine din istoria umană şi din viaţa fiecărui om relaţia cu Cristos, autorul vieţii, pentru a impune împărăţia morţii.
 
Unde are loc această confruntare dintre cele două civilizaţii: a morţii şi a vieţii? În primul rând în conştiinţa morală a oricărei persoane. „Eu am pus înaintea ta viaţa şi moartea” spune Domnul fiecăruia dintre noi, „binecuvântare şi blestem; alege aşadar viaţa... iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul lui şi ţinându-te unit de el” (Dt 30,19-20). Construirea uneia sau a alteia dintre civilizaţii îşi află originea în judecăţile conştiinţei noastre şi ale calităţii morale a alegerilor care decurg de aici. Nu este nici o îndoială că conştiinţa multor oameni este întunecată astăzi de o profundă criză de adevăr din care se naşte în primul rând civilizaţia morţii: reducerea distincţiei bine-rău şi util-periculos; negaţia că există o ordine morală independentă de opiniile noastre.
 
Dar confruntarea are loc şi la nivelul instituţiilor publice. „Balaurul vrea să înghită copilul, după ce îl va naşte”. Este figura lui Cristos pe care Maria îl naşte la „plinătatea timpului” (Gal 4,4) şi pe care Biserica trebuie în continuu să-l ofere oamenilor în diferitele epoci ale istoriei. Dar într-un fel este şi figura oricărui om, a oricărui copil, a oricărei creaturi slabe şi ameninţate, pentru că – aşa cum ne aminteşte Conciliul – „cu întruparea sa fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit mod cu fiecare om”. Tocmai în „trupul” fiecărui om, Cristos continuă să se reveleze şi să intre în comuniune cu noi, aşa că refuzarea vieţii omului, în diferitele sale forme, este cu adevărat refuzarea lui Cristos” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Evangelium Vitae, 104). Refuzarea vieţii omului este astăzi instituţionalizată prin legea care legitimează avortul, în cererea de a legitima eutanasia, în organizarea economică incapabilă să asigure cele două drepturi fundamentale ale omului chiar sărac: dreptul la viaţă şi la sănătate.
 
Maria înălţată la cer este „semn de mângâiere şi de speranţă sigură” că puterile morţii au fost deja înfrânte. În timp ce noi suntem încă în această confruntare, prin Euharistie suntem făcuţi părtaşi la viaţa lui Cristos, suntem siguri că ajungem cu Maria în gloria învierii.
 
(Sursa: Carlo Caffarra [15.08.2001]; trad. pr. Isidor Chinez).


Sfântul Maximilian Kolbe, preot, martir


Sfântul Maximilian Kolbe
În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de Al II-lea Război Mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria. Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz), un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.
 
Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care, în ziua de 14 august 1941, după două săptămâni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol, a murit în „celula morţii" din lagărul de exterminare de tristă amintire. Spre deosebire de alte victime, aruncate în celula groaznică de o sentinţă teribilă şi irevocabilă, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor. Durerile şi insultele, însă, nu i-au stins curajul şi dragostea faţă de suflete; mulţi deţinuţi şi-au recăpătat liniştea şi tăria sufletească în faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, ascultându-l pe umilul preot şi primind de la el dezlegarea în sfânta mărturisire.
 
Sfântul Maximilian Kolbe
în lagăr
O lege diabolică a lagărului prevedea că, dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin înfometare. La sfârşitul lunii iulie, evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Între aceştia, unul începe a plânge, strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al Părintelui Maximilian. „Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez". „Ce vrei?" „Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N". Era o cerere nemaiauzită, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă: „Cine eşti?" „Sunt un preot catolic". O clipă de gândire, apoi răspunsul: „Sunt de acord". Preotul Maximilian se îndreaptă spre grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei şi intră în rândurile brigăzii; el va supravieţui războiului, se va întoarce la copiii lui, va da mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştine.
 
Francis Gajowniczek în locul
căruia s-a oferit să moară
sf. Maximlian Kolbe

Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă, se îndreptară spre buncărul morţii, căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum, după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi, glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai puţine, până la 14 august, când doar Părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient; o injecţie cu formol a oprit inima care timp de 47 de ani a bătut neîncetat pentru Fecioara Neprihănită şi pentru mântuirea sufletelor.

 
Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894, dintr-o familie de ţesători săraci. La botez, i s-a pus numele Raimond. Copil fiind, pe când se ruga în faţa unei statui a Maicii Domnului, Fecioara Maria i-a arătat două coroane, una de trandafiri albi, alta de trandafiri roşii, şi i-a propus să aleagă. Raimond le-a luat pe amândouă: ele sunt simbolul vieţii sale de curăţenie sufletească şi de jertfă. După multe frământări, s-a hotărât să intre în Ordinul Călugărilor Minori Conventuali. Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adânci ale prezentului. Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense cruciade de rugăciuni şi într-ajutorare în trăirea vieţii creştine sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite. În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită „Militia Imaculatae", „Oastea Neprihănitei". Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă, să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Neprihănite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii. După ce a fost sfinţit preot, s-a întors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lângă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei" - „Niepokalanow". Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare. După ce consolidează fundaţia de lângă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la „Niepokalanow", se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. Ajung în luna martie, iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei „Cavalerul Neprihănitei". Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care, în 1945, va avea peste o sută de fraţi. La întoarcerea în ţară, străbate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele Maria; la fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunând „Ave Maria". Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Maria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar îndeosebi în încercarea grea a războiului. Când armatele germane au ocupat Varşovia, una dintre primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow şi confiscarea maşinilor. În luna februarie 1941, Părintele Maximilian este arestat pentru a doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai, este transferat la Oswiecim (Auschwitz), unde va primi şi coroana de trandafiri roşii a morţii de martir. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor", iar în anul 1982,10 octombrie, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat sfânt.

marți, 13 august 2013

Târziu te-am iubit (Sf. Augustin)


 
 
Târziu te-am iubit
frumusețe atât de veche și atât de noua,
târziu te-am iubit.
Tu erai înlauntrul meu
și eu eram în afara
și acolo te cautam
și ma aruncam eu
– cel ce și-a pierdut frumusețea –
asupra acestor lucruri frumoase
pe care tu le-ai facut.
Tu erai cu mine,
dar eu nu eram cu tine.
Mă țineau departe de tine
frumoasele lucruri care,
dacă nu ar fi în tine,
nu ar exista.
M-ai chemat –
și m-ai strigat
și ai rupt surzenia mea.
Ai strălucit
și ai alungat iubirea mea.
Ai răspândit o mireasma
și am respirat-o
și acum suspin dupa tine.
Te-am gustat
și mi-e foame și sete.
M-ai atins
și am luat foc,
arzând dupa pacea ta.
 
Sfântul Augustin (354-430)