sâmbătă, 29 decembrie 2012

† Sf. Familie (C): Necesitatea de a asculta de Tatăl

Regăsirea copilului Isus în templu ar putea să pară un simplu episod din viaţa familiară. Însă semnificaţia sa este mult mai profundă. Sensul său este cuprins în întrebarea mamei şi în răspunsul Fiului (Lc 2,48-49). Aici găsim primul cuvânt al lui Isus, unicul în relatarea copilăriei. Un cuvânt al cărui sens nu l-au înţeles părinţii. Este deci un cuvânt neaşteptat şi cu o semnificaţie mai profundă.
         
De multe ori se subliniază că cu gestul şi cuvintele sale Isus a voit să prefigureze viitoarea rupere de familie şi să afirme propria libertate şi primatul misiunii sale. Da, este o interpretare care are multă parte de adevăr. Însă rămâne încă slabă, în orice caz încă prea în afara misterului lui Isus.
         
Spunând „tatăl tău”, Maria se gândea la Iosif. Spunând „Tatăl meu”, Isus se gândea la Dumnezeu. Contrastul este semnificativ, aproape dur. Isus afirma originea sa de la Tatăl. Iar în întrebarea pe care o adresează părinţilor („Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?”, el dezvăluie ascultarea sa fără rezerve faţă de Tatăl. „Cele care sunt ale Tatălui” pot fi casa, interesele, dorinţele, voinţa, proiectele: o expresie generică pentru a sugera totalitatea. Dar este şi mai sugestivă expresia „a fi în”, care de multe ori se traduce cu un simplu „a se ocupa”. În realitate „a fi în” este mai mult decât simplul a se ocupa: exprimă o atitudine care atinge persoana şi existenţa. Dar în acest „trebuia” – pe care după aceea Isus îl va relua pentru a arăta ascultarea sa până la cruce – se ascunde secretul cel mai tulburător al revelaţiei lui Isus, cel mai greu de înţeles.
         
„Dar ei nu au înţeles” notează evanghelistul. Ce nu au înţeles? Că Isus aparţine Tatălui? Separarea sa de familie? Sau acel „trebuia” pe care Isus îl va repeta după aceea (Lc 9,22), de-a lungul misiunii sale, pentru a exprima „necesitatea” crucii? Ceea ce este sigur este că atât gestul lui Isus cât şi cuvintele sale au rămas o enigmă. Ascundeau ceva care avea să se dezvăluie după aceea. Este identitatea profundă a lui Isus care încă nu s-a descoperit, cuprinsă în întregime în acel „trebuie”. Va trebui să aşteptăm crucea pentru ca să se poată descoperi în claritatea sa. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Colindă: Nana Mouskouri - Oh Tannenbaum, Oh du fröhliche (2001)

vineri, 28 decembrie 2012

Cântec de Crăciun: Nana Mouskouri - L´enfant au tambour


 
Para pam pam ram pam pam
Sur la route para papam pam
Petit tambour s'en va para papam pam
Il sent son coeur qui bat para papam pam
Au rythme de ses pas para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam
Ô petit tambour para papam pam
Où vas-tu?

Hier mon père para papam pam
A suivi le tambour para papam pam
Le tambour des soldats para papam pam
Alors je vais au ciel para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam
Là je veux donner pour son retour
Mon tambour.


Tous les anges para papam pam
Ont pris leurs beaux tambours para papam pam
Et ont dit à l'enfant para papam pam
Ton père est de retour para papam pam
Ra papam pam... ra papam pam
Et l'enfant s'éveille para papam pam
Sur son tambour...
Sur son tambour...
Sur son tambour.


Coulonges, Georges
En 1965, l’auteur écrit L’enfant au tambour, une magnifique chanson racontant l’histoire d’un jeune garçon à la recherche de son père mort à la guerre. Il s'agit en fait d'une adaptation d'un chant de Noël anglo-saxon, The little drummer boy. La chanson est immortalisée par Nana Mouskouri. Bien que le texte de l'auteur n'ait rien à voir avec l'original, L'enfant au tambour devient un classique de Noël. Sacha Distel enregistre la chanson dans une version différente. Il interprète aussi Les filles, moi j’aime ça, en 1962.

Sfintii Prunci Nevinovaţi, martiri

Biserica creştină consideră că sunt martiri acei copii nevinovaţi pe care bănuitorul şi sângerosul Irod i-a smuls din braţele mamelor, la vârsta cea mai fragedă; fără ca ei să-şi dea seama, au scris cu sângele lor prima pagină din cartea de aur a martirilor creştini şi au meritat gloria eternă, potrivit promisiunii lui Isus. „Cine îşi va fi pierdut viaţa, pentru mine o va regăsi". Cu gândul la ei, Liturghia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: „Cinste vouă, flori ale cetei martirilor, care în pragul dimineţii aţi fost smulse de prigonitorul lui Isus, precum vijelia dezlănţuită rupe trandafirii abia îmbobociţi. Voi aţi fost primele victime, turmă fragedă adusă jertfă, şi pe acelaşi altar aţi primit şi ramura de palmier şi coroana".

Uciderea pruncilor nevinovaţi este istorisită numai de Sfântul Matei, care se adresa, în primul rând, cititorilor evrei şi, prin aceasta, intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, deoarece în El se împlineau profeţiile de demult: „Când se văzu înşelat de magi, Irod se înfurie cumplit şi trimise să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos, la Bethleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu timpul ce-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul rostit de profetul Ieremia: «Un strigăt s-a auzit la Rama, plânset şi mare tânguire; Rahela îşi plânge pruncii şi nu vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt»" (Matei 2,16-18). Rahela a fost soţia Patriarhului Iacob şi mama copiilor lui, din care s-au format cele douăsprezece triburi ale poporului israelit; ea este înmormântată în ţinutul Bethleemului. Rama a fost un loc tot din apropierea Bethleemului, unde s-au adunat prizonierii destinaţi deportării în Babilon.

joi, 27 decembrie 2012

Sf. Ioan, apostol şi evanghelist

Sfântul Ioan evanghelistul este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida, de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei; el ocupă un loc deosebit în rândul Apostolilor. Deşi împreună cu Sfântul Petru au fost consideraţi de Sinedriu ca „oameni neînvăţaţi şi de rând" (Fap 4,13), Sfântul Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi trei scrisori pline de farmec. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este „ca un vuiet de ape multe".

Ioan este, înainte de toate, omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care, de la prima bătaie de aripă, se ridică până la înălţimea misterului dumnezeirii: „La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul" (In 1,1).

Ioan evanghelistul face parte dintre intimii lui Isus şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Isus la Cina cea de Taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi, unicul dintre apostoli, asistă la moartea Lui stând lângă Preacurata. Spre deosebire de modul în care este prezentat în unele reprezentări artistice, Ioan nu era un om molatec şi plăpând; e suficient să ne gândim la supranumele dat de Isus fraţilor Iacob şi Ioan: „Fii ai tunetului", pentru a înţelege că atât Ioan, cât şi fratele său aveau un temperament viu şi impulsiv, străin de compromisuri şi ezitări, ajungând până la intoleranţă.

În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, el se califică pe sine însuşi: „ucenicul pe care îl iubea Isus". Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul „fiului tunetului" şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După învierea lui Isus, Ioan este aproape în permanenţă alături de Isus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau „socotiţi stâlpi" ai Bisericii.

În cartea Apocalipsului, el scrie: „Eu Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus". (Apoc 1,9) După o tradiţie foarte răspândită, Ioan a locuit la Efes, împreună cu Mama lui Isus; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat, dar, deoarece Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă, a fost exilat în Insula Patmos, unde a avut „descoperirea" relatată în Apocalips. La terminarea exilului în Patmos, s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să-i îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. A murit la Efes, la vârsta de peste o sută de ani, şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117).

De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se face în biserici binecuvântarea vinului, cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin unde un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.

Stille Nacht (Silent Night) - Nana Mouskouri

miercuri, 26 decembrie 2012

Sf. Ştefan, martir

După coborârea Duhului Sfânt, apostolii au început să predice învăţătura lui Cristos celor care le erau mai aproape, adică evreilor, şi astfel, au reaprins împotrivirea autorităţilor religioase ale iudaismului, care abia se potoliseră prin judecarea şi condamnarea lui Cristos. Ca şi învăţătorul lor, apostolii au cunoscut foarte curând umilirile bătăilor cu vergi şi ale închisorii, dar, îndată după ce erau eliberaţi din lanţuri, reluau predicarea evangheliei. Prima comunitate creştină, dorind să împlinească integral porunca dragostei frăţeşti, a pus în comun toate bunurile şi se împărţea zilnic fiecăruia ceea ce era necesar pentru viaţă. Când comunitatea s-a mărit, apostolii au încredinţat serviciul asistenţei zilnice la şapte „miniştri ai carităţii", numiţi diaconi.

Între aceştia strălucea tânărul Ştefan, care, pe lângă îndatoririle de administrator al bunurilor comune, nu a încetat să răspândească „Vestea cea Bună"; el îndeplinea această misiune cu atât zel şi cu astfel de succese, încât evreii „se repeziră cu toţii asupra lui, îl luară cu sila şi-l duseră la Sinedriu. Au pus martori falşi, care să zică: «Acest om vorbeşte fără încetare împotriva Lăcaşului Sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit spunând că Isus Nazarineanul va dărâma acest lăcaş şi va schimba datinile ce ni le-a lăsat Moise»".

Ştefan, după cum citim în Capitolul 7 din Faptele Sfinţilor Apostoli, „plin de har şi de tărie", s-a folosit de prilejul autoapărării sale şi a încercat să lumineze minţile adversarilor săi. Mai întâi, a făcut un scurt rezumat al istoriei ebraice de la Adam până la Solomon, apoi a declarat că nu a rostit blesteme nici împotriva lui Dumnezeu, nici împotriva lui Moise, ori a Legii şi a Templului. A demonstrat că Dumnezeu şi-a arătat slava sa şi în afară de Templu şi se pregătea să expună învăţătura despre Isus, ca ultimă descoperire a lui Dumnezeu, dar adversarii nu au mai suportat să continue discursul, ci „strigară în gura mare, îşi astupară urechile, se repeziră cu toţii asupra lui şi, scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu pietre" (Fap 6,58).

Plecându-şi genunchii sub ploaia de pietre, primul martir al credinţei creştine, din adâncul inimii şi cu glas puternic, a rostit cuvintele iertării dăruite deja de pe lemnul Crucii de Cristos: „Doamne, nu le lua în seamă acest păcat".

În anul 415, au fost descoperite relicvele Sfântului Ştefan; faptul a produs o mare emoţie în lumea creştină. Când o parte dintre aceste relicve au fost aduse mai târziu, de către Paul Orosiu, în Insula Minorca (Baleare), entuziasmul locuitorilor a fost atât de mare, încât, uitând lecţia de iubire dată de primul martir, i-au trecut prin ascuţişul sabiei pe toţi evreii imigraţi pe insulă.

Sărbătoarea celui dintâi martir a fost celebrată întotdeauna imediat după ziua Naşterii Domnului, şi el a fost numărat între „Comites Christi" - „Însoţitorii lui Cristos", alături de Sfântul Ioan Evanghelistul, ei fiind cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni, deoarece sunt primii care au dat mărturie supremă de credinţă şi dragoste: Sfântul Ştefan prin moartea pentru Cristos, iar Sfântul Ioan prin îmbrăţişarea fecioriei pentru Cristos.

Adeste fideles - Venite Adoremus – Pavarotti

marți, 25 decembrie 2012

Colinde, colinde, colinde

http://isichi.wordpress.com/2012/12/25/colinde-colinde-colinde/

Naşterea Domnului: “Tu eşti Fiul Meu” (Liturghia din zi)


Verbum caro hic factum est
(Basilica Bunei Vestiri - Nazareth, Israel)

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este Acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-L contemplăm numai pe El, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că El este “Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; El este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe Istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Transeamus usque Bethlehem - partitură

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/transeamus-usque-bethlehem.pdf

Transeamus usque Bethlehem (Să mergem până la Betleem)




Transeamus usque Bethlehem et
videamus hoc verbum quod factum est.
Transeamus usque Bethlehem et
videamus hoc verbum quod factum est.
Mariam et Joseph et Infantem
positum in praesepio,
Mariam et Joseph et Infantem
positum in praesepio.


Gloria, gloria, Gloria,
gloria, gloria, gloria, in excelsis Deo.
Transeamus Gloria, gloria,
gloria, gloria,
Transeamus gloria, gloria,
gloria, gloria,
videamus multitudinem mi- gloria, gloria,
gloria, gloria,
litiae celestis laudantium Deum, Ma- Et in terra pax,
hominibus bonae volun-
riam et Joseph et Infantem
tatis, bonaevoluntatis, bonae volun-
positum in praesipio tatis et in terra pax. Glo-
et ria.
videamus quod factum est,
et videamus quod factum est.

AscoltarTi è una festa – Natale

Îngerii-n a noastre plaiuri



1. Îngerii-n a noastre plaiuri,
Au adus un cânt frumos
Ce-l repetă-n mii de graiuri,
Un ecou din vale-n jos:

R:
Gloria, in excelsis Deo! (bis)

2. Păstoraşi, ce sărbătoare,
Ce lumină-i pe pământ?
În a nopţii beznă mare,
Pentru cine-atâta cânt?

3. Îngerii ne dau de ştire
Că Isus cel mult dorit
Pentru-a lumii mântuire
Pe pământ azi a venit.

4. Preamărit Cristos să fie
De tot neamul omenesc
Şi tot omu-n bucurie
Cânte-i imnul îngeresc.

luni, 24 decembrie 2012

Crăciun binecuvântat!




Când a venit împlinirea timpului,
Dumnezeu l-a tri­mis în lume pe Fiul său,
născut din femeie, născut sub lege,
să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege,
ca să primim înfierea (Gal 4,4-5).

 

Andre Rieu - Crăciunul în jurul lumii

Îndreptându-ne spre Crăciun

http://isichi.wordpress.com/2012/12/23/indreptandu-ne-spre-craciun/

Actualitatea crestina - Crăciun 2012

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/actualitatea-crestina-crc483ciun-2012.pdf

IPS - Ioan Robu: Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului - 2012


Îi mulțumim Domnului că încă o dată ne este dat harul să ascultăm vestea plină de bucurie a Crăciunului: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unul născut" (In 3,16), pentru a ne da demnitatea de a fi fiii săi. De aceea, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14).

Sfântul Augustin spune că „Fiul lui Dumnezeu, El, prin care toate s-au făcut, a devenit creatură" (Discursuri, 229, H.i). „În mod liber s-a născut pentru noi în timp, ca să ne introducă în veşnicia Tatălui. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu... A căzut omul, dar a coborât Dumnezeu... Omul a căzut din cauza mândriei, Dumnezeu a coborât cu harul" (Discursuri, 13). Cuvântul făcut trup a venit în noi şi printre noi, pentru ca noi să devenim „părtaşi ai naturii divine" (2Pt 1,4). „Naşterea lui Cristos, spune Sfântul Petru Crisologul, este sacramentul iubirii sale care-i mântuieşte pe oameni... Creatorul în creatură şi Dumnezeu în timp: este o onoare pentru creatură, fără să fie o dezonoare pentru creator" (Cuvântări, 148). O ştim sau nu, o vrem sau nu, Fiul care s-a făcut om a pus divinul în omenesc, veşnicia în timp, absolutul în mărginit, lumina în umbră. Celor care îl primesc pe Isus, adică celor care răspund cu recunoştinţă la acest mare dar, le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu" (In 1,12). „El este «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1,15); El este Omul desăvârşit care le-a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în El natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu orice om. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat" (Gaudium et spes, 22).

Prin Întrupare, Isus a intrat în istoria fiecăruia dintre noi; El locuieşte în istoria noastră, este cu noi, în noi.

A sărbători Crăciunul înseamnă a învăţa să crezi că orice faptă a noastră, oricât de mică, prin iubire, poate să se îndumnezeiască şi că orice clipă poate să devină purtătoare de veşnicie. În lumina Crăciunului nimic nu poate fi considerat mic şi neînsemnat. Totul devine oportunitate de a primeni şi de a întări comuniunea noastră cu Dumnezeu, cu aproapele nostru şi cu noi înşine. Legătura care-l uneşte pe Fiul lui Dumnezeu făcut om cu fiecare fiinţă umană este atât de profundă, încât El afirmă „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

PS Petru Gherghel:Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului - 2012

Să dăm laudă Domnului Dumnezeului nostru!

Binecuvântat să fie Dumnezeu
şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos,
care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală
în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales
ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui!

Sfinţiile voastre, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Celebrarea misterului Naşterii Domnului în Anul Credinţei, pe care l-am început la 11 octombrie, chiar în timpul celebrării Sinodului Episcopilor pentru o nouă evanghelizare, reprezintă o invitaţie vie la un imn de preamărire a Părintelui ceresc, care a binevoit să-l trimită pe Fiul său, pentru ca noi să avem viaţă şi s-o avem din belşug, iar prin evanghelie să avem o credinţă vie şi profundă.

Lui, aşadar, care ni s-a descoperit prin Fiul său şi ni se descoperă fără încetare prin Duhul Sfânt, să-i fie cinste şi laudă în veci de veci!

Crăciunul este un moment de graţie, un dar ceresc oferit omenirii şi a devenit fundamentul întregii noastre speranţe, pentru marele mister ce a marcat istoria mântuirii, misterul iubirii Fiului lui Dumnezeu care se naşte, devine om, ca să rămână mereu în mijlocul oamenilor şi să-i înalţe la gloria cerească a Tatălui ceresc.

Biserica tresaltă de bucurie şi face sărbătoare, în timp ce îngerii coboară din cer să vestească acest eveniment petrecut acum două mii de ani în istorie, mister ce se realizează acum, pentru că “astăzi” ca odinioară trăim acelaşi adevăr istoric al iubirii Tatălui ce se repetă şi reînnoieşte pe oricine şi orice lucru în Fiul care se naşte pentru noi.

Lumina şi bucuria noastră este pruncul divin venit din cer.

Dumnezeu este un izvor de iubire care se face om, se face mic în Isus, pentru a fi calea noastră, adevărul şi viaţa noastră.

24 decembrie - Advent

Preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul
1Samuel 7,1-5.8b-12.14a.16: 1 Pe când regele David locuia liniştit în casa lui şi Domnul îl eliberase de toţi duşmanii care îl înconjurau, 2 a zis regele către profetul Natan: "Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort". 3 Natan i-a zis regelui: "Tot ce ai în gând, mergi şi du la îndeplinire, căci Domnul este cu tine". 4 Dar chiar în noaptea aceea Domnul a vorbit către Natan, zicând: 5 "Mergi şi spune-i robului meu David: Aşa vorbeşte Domnul: 8 Oare îmi vei zidi casă în care să locuiesc eu? Eu te-am luat de la stână, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul meu Israel. 9 Am fost cu tine pretutindeni; oriunde ai umblat am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea feţei tale şi am făcut numele tău mare, ca numele celor mari de pe pământ. 10 Îl voi stabili în acest loc pe poporul meu Israel, îl voi înrădăcina şi va trăi în pace la locul său şi mai mult nu va mai fi tulburat; cei răi nu-l vor mai strâmtora, ca mai înainte, 11 pe vremea când puneam judecători peste poporul meu Israel. Te voi linişti şi pe tine, apărându-te de vrăjmaşii tăi. Iată, Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi el însuşi o casă. 12 Iar când se vor sfârşi zilele tale şi vei fi aşezat alături de părinţii tăi, atunci voi ridica după tine un urmaş, care va ieşi din trupul tău, şi voi întări stăpânirea lui. 14 Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu. 16 Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, iar tronul tău va rămâne în veci neclintit".

Luca 1,67-79: În acel timp, 67 Zaharia, tatăl lui Ioan, s-a umplut de Duh Sfânt şi a profeţit zicând: 68 "Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat şi a răscumpărat pe poporul său. 69 Şi a înălţat o putere de mântuire în casa lui David slujitorul său, 70 precum a promis prin gura sfinţilor săi profeţi care au fost în vechime; 71 ca să ne mântuiască de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor acelora care ne urăsc. 72 Astfel îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri şi îşi aduce aminte de legământul său sfânt; 73 de jurământul pe care l-a făcut lui Abraham, părintele nostru, că ne va ajuta, 74 ca, eliberaţi din mâna duşmanilor noştri, să-i slujim fără teamă, 75 în sfinţenie şi dreptate sub privirea lui, în toate zilele vieţii noastre. 76 Iar tu, copilule, vei fi profet al Celui Preaînalt; vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile lui 77 şi să faci cunoscută poporului său ştiinţa mântuirii întru iertarea păcatelor, 78 prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru, care ne-a cercetat ca un soare ce răsare din înălţime, 79 ca să lumineze pe cei care zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii".

Reflecţie

Suntem în vigilia Crăciunului, ne mai rămân puţine ore pentru a completa pregătirea noastră. Liturgia de astăzi ne sugerează o mai profundă apreciere a darului pe care Tatăl ceresc ni-l face, amintindu-ne că acest dar a fost pregătit cu mare iubire de foarte mult timp. Citim despre paralelismul dintre cele două mesaje divine strâns legate între ele: al doilea face trimitere explicită la primul. „Casa ta – îi spune Domnul lui David – şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, iar tronul tău va rămâne în veci neclintit”. Mariei, la Buna Vestire, îngerul îi spune: „Domnul îi va da tronul lui David, tatăl său, va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia sa nu va avea sfârşit”. Există, deci, o pregătire foarte lungă pentru darul Crăciunului.

duminică, 23 decembrie 2012

IV Advent (C): Evanghelia vieţii

http://www.pauline.ro/index.php/evanghelia-vietii/advent-2012/210-iv-duminica-din-advent2012

Veni, veni, Emmanuel (gregorian)

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/veni-veni-emmanuel.pdf

Colindă: Veni, veni, Emmanuel (gregorian)



Veni, veni, Emmanuel
captivum solve Israel,
qui gemit in exsilio,
privatus Dei Filio.

R: Gaude! Gaude! Emmanuel,
nascetur pro te Israel!

Veni, O Sapientia,
quae hic disponis omnia,
veni, viam prudentiae
ut doceas et gloriae. R.

Veni, veni, Adonai,
qui populo in Sinai
legem dedisti vertice
in maiestate gloriae. R.

Veni, O Iesse virgula,
ex hostis tuos ungula,
de spectu tuos tartari
educ et antro barathri. R.

Veni, Clavis Davidica,
regna reclude caelica,
fac iter tutum superum,
et claude vias inferum. R.

Veni, veni O Oriens,
solare nos adveniens,
noctis depelle nebulas,
dirasque mortis tenebras. R.

Veni, veni, Rex Gentium,
veni, Redemptor omnium,
ut salvas tuos famulos
peccati sibi conscios. R.