sâmbătă, 2 februarie 2019

† Duminică a 4-a de peste an (C): Profetul predică despre iubirea lui Dumnezeu [3 februarie 2019]

Isus este dus pe colina pe care este construit Nazaretul și se încearcă să-l arunce jos.
Profetul predică despre iubirea lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (3 februarie 2019)
Lecturi: Ieremia 1,4-5.17-19; 1Corinteni 13,4-13; Evanghelia Luca 4,21-30; lecturi

Omilie

La această liturghie, Isus învață așa cum învăța în sinagoga din Nazaret. Să avem umilința de a-l asculta. Textele biblice din această duminică vorbesc despre profetul care spune despre iubirea lui Dumnezeu ce s-a revelat.



În prima lectură luată din Cartea lui Ieremia (Ier 1,4-5.17-19) prezintă chemarea profetului în zilele regelui Iosia în anul 628 î.C. Ieremia era originar din Anatot, o localitate situată la şase kilometri de Ierusalim. Tatăl său, Helkia, era preot. Dar de vreo trei secole această familie nu mai putea îndeplini funcţiile preoţeşti. Asupra ei atârna un blestem, fiindcă se trăgea din preotul Abiatar, care luase parte la complotul împotriva regelui Solomon (cf. 1Rg 2,26-27). Din această familie izolată, excomunicată, suspendată de la cele divine – cum s-ar zice astăzi – Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia încredinţându-i misiunea de profet. Domnul nu cere, nici nu propune, ci cheamă, alege pe cine vrea. „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare” (v. 5). Nu numai pentru Israel, dar pentru toate popoarele păgâne să vorbească în numele lui Dumnezeu, să-i educe la credință. În inima tânărului era o dramă cumplită. Ieremia nu era un om dur, violent, pus pe ceartă. Era o fire delicată, blândă, paşnică, timidă, un visător, un poet, un romantic, îndrăgostit de patria sa, de religia sa, de țara sa, şi tocmai el a fost trimis să tune şi să fulgere, să arunce toate nelegiuirile în faţa puternicilor lumii: a regilor, dregătorilor, preoţilor, întregului popor, să vestească nenorocirile şi dezastrele care vor veni. Este constrâns de misiunea sa de profet. Este excomunicat (Ier 36,5), persecutat chiar de concetățenii săi din Anatot (Ier 11,18-12,6), denunțat de rudele și prietenii săi (Ier 11,6; 18,18.22; 20,10). Nu putea să întemeieze o familie cu femeia iubită (Ier 16,1-13). Este luat în râs, izolat, prigonit, insultat, lovit, ameninţat. Era doar treizeci de ani până în timpul în care oraşul Ierusalim avea să fie asediat iar poporul purtat în exil. Ieremia i-a chemat la convertire. Poporul ar fi voit să audă din gura lui cuvinte de laudă și apreciere, măgulitoare să le gâdile urechile lor, nu dojeni, reproşuri, nenorociri. Misiunea sa de profet este de a fi vocea lui Dumnezeu. Va trebui să spună cuvintele Domnului, chiar dacă ele nu sunt pe plac. Va trebui să vorbească fără teamă, cu riscul vieții. În acest mediu ostil, Dumnezeu i-a promis că va fi totdeauna cu el. „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine, ca să te scap” (v. 19). Este încrederea că Domnul îl va ajuta în viață, cu toate greutățile și necazurile sale. Dumnezeu este de partea sa, „căci eu sunt cu tine […] ca să te scap” (v. 19). Aceste cuvinte exprimă iubirea lui Dumnezeu față de om și curajul de a accepta misiunea dificilă și dureroasă de profet incomod. Ca și Isus.

vineri, 1 februarie 2019

Întâmpinarea Domnului: Lumina ce luminează popoarele (2 februarie)

Lumina ce luminează popoarele
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 17 (2 februarie 2019)
Lecturi: Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi

Omilie

Au trecut patruzeci de zile de la sărbătoarea Crăciunului, când ne-am adunat să celebrăm naşterea lui Isus, care a venit în lume pentru mântuirea tuturor. Astăzi este Prezentarea lui Isus în templu oferit şi consacrat. Împreună cu frații orcodocși orientali sărbătorim Întâmpinarea Domnului. Este sărbătoarea sfințirii lumânărilor! În vremea romanilor se parcurgea străzile Romei cu torțe aprinse în cinstea zeului păgân Pan, în mitologia greacă, sau Faunus în cea romană. Scriitori creștini din vechime l-au identificat cu Lupercus și cu sărbătoare Lupercalia de pe 15 la 18 februarie. Este sărbătoare romană de îndepărtarea spiritelor rele şi purificarea cetății de demoni. E sărbătoare foarte veche, dinainte de fondarea Romei, parțial interpretată că fiind în onoarea Lupoaicei capitoline care i-a alăptat pe Romulus şi Remus. Romanii nu voiau să renunțe chiar dacă erau creștini. În anul 494, papa Gelasie I (492-496) reuși în patru ani să obțină abolirea acestei sărbători [Lupercalia] din partea Senatului Romei prin substituirea purificării sfintei Fecioare Maria. Este sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu. Încă din secolul al X-lea s-a introdus binecuvântarea lumânărilor și procesiunea în biserică de pe 2 februarie. Lumânarea înseamnă lumină și este încredințată în mâinile noastre ce ne unește nu numai cu Maria și Iosif care merg la templu, dar și cu Simon și Ana care primesc copilul ca „lumină spre luminarea popoarelor”. Binecuvântarea lumânărilor înainte de liturghie și procesiunea în biserică este anticiparea, într-o oarecare măsură, a nopții pascale. Se subliniază unitatea ciclului liturgic și orientarea întregului mister spre Paște unde se împlinește „mântuirea pe care Dumnezeu o pregătește înaintea tuturor popoarelor”. Cristos este lumina întregii omeniri.


marți, 29 ianuarie 2019

Întâlnirea lui Ilie cu Dumnezeu



Profetul Ilie, aflat pe muntele Horeb sau Sinai, îl aude pe Dumnezeu trecând.

„Domnul i-a zis: «Ieși și stai pe munte în fața Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!» Atunci a fost un vânt mare și puternic, să rupă munții și să despice stâncile în fața Domnului; dar nu era în vânt Domnul. Dupăvânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de liniște adâncă. Când l-a auzit Ilie, și-a acoperit cu mantaua, a ieșit și a stat la intrarea peșterii; și, iată, a fost o voce către el: «Ce faci aici, Ilie?»” (1Rg 19,11-13).

Nu în uragan, nici în cutremur, nici în foc, ci în „foșnetul unei dulci adieri de vânt.

Emmanuel Lévinas tradice astfel: „vocea tăcerii fine”, iar Olivier Clémant: „un cuvânt la extremitatea tăcerii”.

(Varillon F., Umilința lui Dumnezeu, Sapientia, Iași 2014, p. 25-26).