Lumina ce
luminează popoarele
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 17 (2 februarie 2019)
Omilie
Au trecut patruzeci de zile de la
sărbătoarea Crăciunului, când ne-am adunat să celebrăm naşterea lui Isus, care
a venit în lume pentru mântuirea tuturor. Astăzi este Prezentarea lui Isus în
templu oferit şi consacrat. Împreună cu frații orcodocși orientali sărbătorim
Întâmpinarea Domnului. Este sărbătoarea sfințirii lumânărilor! În vremea
romanilor se parcurgea străzile Romei cu torțe aprinse în cinstea zeului păgân
Pan, în mitologia greacă, sau Faunus în
cea romană. Scriitori creștini din vechime l-au identificat cu Lupercus
și cu sărbătoare Lupercalia de pe 15
la 18 februarie. Este sărbătoare romană de îndepărtarea spiritelor rele şi
purificarea cetății de demoni. E sărbătoare foarte veche, dinainte de fondarea
Romei, parțial interpretată că fiind în onoarea Lupoaicei capitoline care i-a
alăptat pe Romulus şi Remus. Romanii nu voiau să renunțe chiar dacă erau
creștini. În anul 494, papa Gelasie I (492-496) reuși în patru ani să obțină
abolirea acestei sărbători [Lupercalia]
din partea Senatului Romei prin substituirea purificării sfintei Fecioare Maria.
Este sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu. Încă din secolul al X-lea s-a
introdus binecuvântarea lumânărilor și procesiunea în biserică de pe 2
februarie. Lumânarea înseamnă lumină și este încredințată în mâinile noastre ce
ne unește nu numai cu Maria și Iosif care merg la templu, dar și cu Simon și
Ana care primesc copilul ca „lumină spre luminarea popoarelor”. Binecuvântarea
lumânărilor înainte de liturghie și procesiunea în biserică este anticiparea,
într-o oarecare măsură, a nopții pascale. Se subliniază unitatea ciclului
liturgic și orientarea întregului mister spre Paște unde se împlinește „mântuirea
pe care Dumnezeu o pregătește înaintea tuturor popoarelor”. Cristos este lumina
întregii omeniri.
Notăm că copilul Isus apare ca un prunc oarecare. În Scrisoarea către Evrei (Evr
2,14-18) templu este locul prezenţei lui Dumnezeu. Domnul intervine în
templu pentru a da un nou curs istoriei. Prin mâinile Maria şi a lui Iosif intră
în templul din Ierusalim Mesia, cel consacrat de Dumnezeu, după o lungă
aşteptare. Acesta este motivul cel mai adânc care l-a determinat pe Domnul să
se coboare pe pământ şi să devină om, să participe la destinul nostru: „să se
facă în toate asemenea fraților” (v. 17). Cristos a voit să participe cu
„același sânge și aceeași carne” la existența pământească și la moarte tocmai
pentru a putea înțelege profund ceea ce noi toți am încercat. El este în stare
„să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (v. 18) de suferință, tentații
și moarte. El poate să vină să ne ajute – să ia asupra sa – singurătatea
păcatului și a morții. Isus ia condiția noastră umană născându-se într-o familie
devenind asemenea altora. Apostolul Paul scrie galatenilor: „Dumnezeu l-a
trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4). El, „marele preot îndurător și vrednic de încredere” vine
„să ispășească păcatele poporului” (v. 18). Cristos este milostiv și vrednic de
încredere.
Astăzi este Ziua Vieţii
Consacrate. Este semn al acestei vieți în Biserică: Dumnezeu dăruiește viaţa
pentru că dă totul. Cineva trebuie să strige că Domnul este plinătatea vieții,
că Dumnezeu ne umple viața! Să cerem Domnului să facă din viaţa noastră o
ofrandă plăcută lui Dumnezeu.
Evanghelia după sfântul Luca (Lc 2,22-40) prezintă istoria unei aşteptări şi a unei întâlniri
surprinzătoare. Isus, Maria și Iosif sunt în templu. Este o familie tânără și
doi bătrâni gârboviți. Zăresc o lumină: „au văzut ochii mei mântuirea ta pe
care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea
neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” (v. 30-32).
Isus intră în templu cu părinţii
săi ca un om simplu sărac al poporului evreu. Maria ascultă de normele legale
şi rituale şi se supune prescrierilor Legii care timp de patruzeci de zile o
ţineau departe de templu pentru că era considerată impură. În Cartea Leviticului (Lev 12,2-8) se spunea că o femeie, după naștere, era considerată
„impură” pentru 7 zile, după nașterea unui băiat și 14 zile după nașterea unei
fete și nu era admisă la cult. În ziua patruzeci trebuia să meargă la templu
şi, în atriul femeilor, la aşa-numita poartă a lui Nicanor, era declarată pură
de către un preot după ce oferea „sacrificiul pentru păcat” un miel de un an
[era un lux excesiv] sau pentru cei săraci erau suficiente două turturele sau
doi pui de porumbel. Maria era o femeie săracă. Legea prescria, spre
răscumpărarea primului născut de parte bărbătească – fiind „consacrat” și
„sfințit” Domnului – să plătească preotului cinci shekeli [câțiva bănuți]. Luca
vorbește aici numai de jertfa adusă pentru purificarea Mariei. Nu este menționată
plata preotului deoarece Isus nu trebuia să fie răscumpărat, căci își va da
viața ca răscumpărare pentru toți oamenii.
În acest timp intră în scenă
bătrânul Simeon. Este „un om drept şi evlavios” și „Duhul Sfânt era asupra lui”
(v. 25), după cum afirmă sfântul Luca. El, asemenea Anei, sunt „săracii
Domnului” [anawim]. Caracteristica
lor fundamentală este credinţa profundă, încrederea și abandonarea în Dumnezeu.
Aparține lungului șir de bărbați şi femei – acea rămășiță mică a lui Israel. Simeon
este omul aşteptării, cam ca toate personajele din evanghelia copilăriei după
Luca. Chiar dacă e „înaintat în vârstă” ca Zaharia, Elisabeta şi Ana, făclia
speranţei şi tinereţea în spirit nu s-au atenuat în el. Simeon are în el
flacăra Duhului Sfânt care-l face mereu viu, puternic și deschis spre viitor. Om
sărac, omul aşteptării, al Duhului Sfânt e profet în sensul biblic: este cunoscător
al misterului lui Dumnezeu.
Simon și Ana l-au recunoscut pe Isus,
nu regele, nici capii și nici chiar preoții. Dar cum poate fi recunoscut Isus?
Aceasta se întâmplă mai ales datorită perseverenţei în credinţă şi rugăciune.
Despre Ana se spune că nu se îndepărta de templu, slujind lui Dumnezeu zi și
noapte. Ea se gândea întotdeauna la Domnul: dăruire continuă, slujirea umilă a
lui Dumnezeu plină de credinţă şi de sacrificiu, capabilă să „profetizeze”,
adică să vorbească în locul Domnului, să spună lucruri adevărate despre Isus,
făcându-i să înțeleagă pe toți ce aşteptau – răscumpărarea din Ierusalim – că
tocmai acest copil este mântuitorul.
Iată
întâlnirea dintre sfânta Familie și doi reprezentanți ai poporului lui
Dumnezeu. În centru este Isus. El mișcă totul, atrage la templu. Rugăciunea
bătrânului Simeon – care vede, în cele din urmă, pe mult aşteptatul Mesia –
este frumoasă: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul
tău, în pace” (v. 29). Spune Samuel Beckett în piesa de teatru Aşteptându-l
pe Godot: „aerul este plin de strigătele noastre”. E strigătul aşteptării
şi al speranţei. Copilul Isus se simte mulţumit, îndestulat.
Aşa se va realiza adevărata
noastră întâlnire cu Cristos. Noi luăm de la Isus lumina, luăm flacăra credinței,
pentru a fi consumaţi împreună cu el.
bibliografie sărbători: Biblia, Sapientia, Iași 2013; Masetti
N., Guidati dalla Parola. Solennità,
Feste e Memorie con letture proprie, vol. 5, Edizioni Messaggero Padova
1996; Messale e lezionario meditato. Feste e solennità del Signore e dei santi,
vol. V, Edizioni Dehoniane Bologna 1975; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu