sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Botezul Domnului (C): Misiunea universală a lui Isus

Gestul lui Isus care se supune – împreună cu tot poporul (Luca notează aceasta cu plăcere) – botezului lui Ioan „spre iertarea păcatelor” exprimă înainte de toate, o atitudine de profundă solidaritate a lui Isus cu poporul său păcătos. El nu se plasează în afara istoriei poporului său, dar se inserează într-însa, solidar cu momentul de convertire pe care îl trăieşte poporul. Aceasta este logica de solidaritate care constituie noutatea mesianismului lui Isus: el nu se supune botezului pentru propriile păcate, dar ia asupra sa păcatele poporului. Această logică de solidaritate şi de substituire conduce întreaga viaţă a lui Isus şi atinge punctul cel mai înalt pe cruce. În botezul în Iordan găsim germenele întregii vieţi a lui Isus, aşa cum în botezul nostru este germenele întregii noastre existenţe creştine.
         
Cerurile care se deschid, Duhul care coboară, cuvintele glasului ceresc amintesc de relatarea vocaţiilor profetice, de exemplu vocaţia lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Dar cu toate că face referinţă la genul de vocaţii profetice, relatarea evanghelică este mult diferită. Profeţii se exprimă ca şi cum puterea Duhului lui Dumnezeu, venită din exterior, pune stăpânire asupra lor şi transformă personalitatea lor. Nimic din aceasta nu are loc la botezul lui Isus. Teofania, în mod simplu, descoperă cine este deja Isus.
         
Este mereu necesar, dacă voim să înţelegem un fragment evanghelic, să creem fondalul anticotestamentar în care se mişcă. Fondalul veterotestamentar al fragmentului nostru este foarte bogat şi complex, dar noi ne limităm la referinţa pe care o face la Isaia 40,1-5.9-11, un fragment profetic la care face referinţă evanghelia şi este propus ca primă lectură a liturghiei. Subliniază foarte bine că botezul – al lui Isus şi al nostru – include o misiune. O misiune de împlinit, aşa cum spune profetul, cu fermitate. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

vineri, 11 ianuarie 2013

Nella dialettica di peccato e grazia – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos (IV)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/11/nella-dialettica-di-peccato-e-grazia-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-iv/

Gândul zilei


Nu le este dat decât unora, sfinţilor şi posedaţilor,
să simtă violenţa deplină a furtunii,
atacul direct al lui Satan.
Posedaţii – Mouchette din Sous le soleil de Satan,
abatele Cénabre, M. Ouine – se disting
printr-un fel de linişte interioară,
„o pace mută, solitară şi de gheaţă”,
printr-o voinţă de degradare,
şi printr-un râs,
care este semnul exterior cel mai clar:
râsul isteric al lui Mouchette;
„râsul vulgar” pe care rafinatul Cénabre
este uimit să-l audă ieşind de pe propriile buze;
„râsul limpede şi fremătător” al lui M. Ouine
pe patul său de moarte.
Râsul, expresia cea mai pură a intelectului,
marchează punctul de recunoaştere
a mândriei şi a disperării în aceste suflete alese;
este triumful urii inumane prin intermediul
creierului uman
(D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos”
în D. de Roux (ed.), Les Cahiers de l'Herne.
Geroges Bernanos, Éditions de l'Herne, Paris 1962,
1998, 28-29).

joi, 10 ianuarie 2013

Gândul zilei

„Sfântul creştin nu este un supraom
făcut de mână de om,
un Hercule al virtuţii morale,
ca înţeleptul stoic;
este un prieten al lui Dumnezeu
care trăieşte din caritatea supranaturală
şi e făcut de mână divină
şi care deschide slăbiciunea umană
plinătăţii divine care coboară în el.
Mândria Omului este deposedată
şi umilinţa în care locuieşte puterea
lui Dumnezeu este exaltată”
(J. Maritain, La philosophie morale:
examen historique
et critique des grans systèms,
Gallimard, Paris 1960,
trad. italiană La filosofia morale.
Esame storico e critico dei grandi sistemi,
Morcelliana, Brescia 1971, 107).

marți, 8 ianuarie 2013

Gândul zilei

Lumea nu va fi salvată decât de oamenii liberi. [...]
Lumea nu va fi salvată decât de oameni liberi.
Vorbind astfel rămân fidel tradiţiei Europei.
Dau mărturie tradiţiei din ţara mea care n-a fost doar, de-a lungul secolelor, motiv lucid, dar inima înflăcărată a Europei.
Sunt de acord cu oamenii din secolul al XIII-lea
ca şi cu cei din al XVIII-lea secol,
cu sfântul Bonaventura ca şi cu Pascal,
cu Pascal ca şi Jean-Jacques Rousseau.
Lumea nu va fi salvată decât de oameni liberi.
Trebuie făcută o lume pentru oameni liberi 
(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1370).

luni, 7 ianuarie 2013

Balerina flămânzilor sau cum este să lucrezi ca voluntar în Ferentari

În clipa aceea când ea, frumoasa balerină, a coborât din maşina cochetă pe o străduţă a Ferentarilor, o duzină de copii i-au sărit în braţe, respirându-i parfumul, dezmierdându-i părul. “Vrăbi, Gândac, Melania, Andreea, ce faceţi, mă?”, a strigat fericită balerina, înainte să le prindă obrajii în palme şi să-i pupe apăsat. Ei se gândeau că Ade a lor a venit să le dea o veste bună, că în sfârşit a făcut rost de o sală nouă unde să le predea iarăşi baletul gratis, aşa cum a făcut trei ani la rând în Şcoala 147. Doar nu degeaba bătuse ea drumul pe frig şi pe gheaţă, numai să-i revadă şi să-i îmbrăţişeze pe ei, mici, soioşi şi veşnic flămânzi, ca nişte sălbăticiuni urbane. Doar nu i-o fi fost dor de ei.

Ba Adelei chiar îi fusese dor. Şi nu, n-avea să le dea o veste bună. Programul fundaţiei Ovidiu Rom, al cărei voluntar este, îşi încetase colaborarea cu Şcoala 147 din inima Ferentarilor, iar directoarea Şcolii cu nici un chip nu voia să-i mai lase în sala de sport, două ore pe săptămână. Şi ei, câteva zeci de copii săraci ai Ferentarilor, rămăseseră dintr-odată fără cea mai serioasă şi mai utilă activitate a vieţii lor: baletul. Până la Adela, un lux imposibil. Şi unica distracţie a vieţii lor fără dulciuri şi fără jucării.

Curajoşi pe cale

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2995:curajoi-pe-cale&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Gândul zilei

„Noi avem fiecare Cristos-ul nostru,
dar Evanghelia ne este comună.
Fie ca această carte sacră,
singurul bun al oamenilor,
singura moştenire veritabilă în această lume,
să nu fie acoperită decât de sângele Martirilor!
Nu vrem pe pagina albă, imaculată,
a Fericirilor, sângele negru al torturaţilor”
(Geroges Bernanos, Nous autres Francais, EEC I, 637).