miercuri, 6 iulie 2016

† Duminica a 15-a de peste an (C): Dumnezeu ne vorbește [10 iulie 2016]


Bunul samaritean - de W. H. Margetson

Evanghelia Luca 10,25-37: În acel timp, iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună pe Isus la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!» Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”
 
Omilie
 
Lecturile biblice din această duminică ne-a adresat o invitaţie de a „a asculta glasul Domnului”. Mulţi au tendința să creadă că vocea lui este departe şi neaccesibil. Atunci când se roagă, au impresia că vorbesc la un zid; dacă Dumnezeu nu răspunde, cum am putea şti ce aşteaptă de la noi? Într-un fel sau altul, avem acest sentiment al absenței lui Dumnezeu în viaţa noastră.
 
Răspunsul îl găsim în prima lectură din Cartea Deuteronomului. Moise ne face să înţelegem că mergem în căutarea a ceva departe de noi. Cuvântul lui Dumnezeu se află în imediata apropiere; se află în întâlnirile noastre zilnice; mai ales în proiecte ce se nasc în inimile noastre, în special în această perioadă de vacanţă. Da, Cuvântul lui Dumnezeu este în inima vieţii noastre. Dar prea de multe ori ezităm să îl punem în practică. Se spune că este mai bine să nu caute să asculte apelurile la care unora nu vrea să răspundă.
 
Dar pentru un fiu al Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să auzit, gustat pe îndelete și trăit toată viaţa. Nu se poate altfel. Prin cuvântul divin, Dumnezeu însuşi este cel ce locuieşte în cele mai intime ale credinciosului. Pentru cei credincioşi, acest Cuvânt nu este o greutate ci o bucurie. Nu este acolo pentru a ne zdrobi, dar pentru a ne ridica. Când a străpuns viaţa noastră, este ca o sevă pentru copac sau un râu pentru câmpie. Totul înflorește și produce roade. Înainte de a fi o față [un chip], Dumnezeu este o voce capabilă să ne regăsească în cel mai apropiat de inima noastră. Atunci vom putea face din cuvintele noastre un cântec: „Astăzi, nu închideţi inimile voastre, dar asculți glasul Domnului”.
 
În a doua lectură, sfântul Paul ne invită să facem un pas mai înainte să primim acest cuvânt. În epoca sa mulți credeau că puteri misterioase servesc ca intermediar între Dumnezeu şi omenire, Cristos fiind asimilat acestora. În scrisoarea sa, sfântul Paul a reacționat puternic: a proclamat locul unic şi central al Domnului Isus: el este „chipul Dumnezeului invizibil”; existând întotdeauna în Dumnezeu. Prin el și pentru el Dumnezeu a creat totul. Atunci ca Petru putem răspund: „La cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”.
 
În Evanghelia de astăzi, Isus în întoarce pe interlocutorului său la această lege înscrisă în inimile oamenilor. El nu trage răspunsuri mereu pregătite. El face apel la responsabilitatea noastră. Depinde de fiecare pentru a găsi răspunsul corect: „ce ar trebui să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Prin felul său de a răspunde, Isus ne arată deja un drum. E adevărat, suntem cu uşurinţă tentaţi să ne facem lecția, să dăm răspunsuri gata făcute şi de a ne impune punctul nostru de vedere. Isus ne arată că adevăratul dialog trebuie să respecte pe altul și să-l ajute să găsească propriile răspunsuri.
 
Şi „cine este aproapele meu?” Isus răspunde relatându-ne o istorie a unui om care coboară de la Ierusalim la Ierihon. Această coborâre de treizeci de kilometri traversează o zonă deșertică. În acea epocă, tâlharii se ascundeau acolo pentru a-i jefui pe călătorii care se aventurau pe acolo. Iată, deci, un om victima acestei agresiuni. La mizeria sa fizică şi morală, se adăuga pentru el și o excludere de ordin religios. Atins de impuri, el însuşi a devenit necurat.
 
Doi oameni, un preot şi un doctor în ale legii se intersectează cu acest nefericit. Amândoi cunoșteau bine porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta... Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar mai ştiu că acest om a devenit necurat. Simplu contact i-ar fi făcut inapți pentru celebrarea cultului. Să nu aruncăm cu piatra: suntem câteodată donatori de lecții sau apărători ai legii. Este mai uşor să spunem că legea se apropie sau de a întâlni pe cel care i-a fost victima.
 
„Care dintre cei trei i-a fost aproape omului căzut în mâinile tâlharilor?” Nu este cazul numai de aproapele pe care trebuie să-l ajut, dar și a celui care m-a salvat. Înainte de iubire, trebuie să recunoaştem că sunt iubiți. Noi ne asemănăm cu acest om care a căzut în mâinile tâlharilor şi are nevoie să fie salvat. Încă de la naștere, noi am beneficiat de dragoste părinţiilor noştri şi de anturajul nostru. La originea acestui lanţ, îl găsim pe Dumnezeu însuşi. Este bunul samaritean care s-a manifestat prin Fiul său Isus. El s-a făcut aproape pentru întreaga omenire.
 
Este important pentru noi: aproapele nu este un altul; este orice om care se apropie de alţii cu bunătate, chiar dacă aceștia sunt străini sau eretici. Nu avem de făcut o selecție între oameni, cei care trebuie să-i iubim şi celălalt. Trebuie toți să ne regăsim ca fraţi. Dragostea față de aproapele este reconcilierea acelora pe care Dumnezeu îi iubeşte. El ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei care ne exclud.
 
Venind la Euharistie, ne întoarcem la tine Doamne pentru a spune că te iubim. Dă-ne să primim iubirea care este în tine. Astfel vom putea să te iubim cum tu iubești. Tu care nu renunți să ai grijă de noi, binecuvântat să fii tu și dă-ne să ne asemănăm ție. Amin.

(pr. Jean Compazieu [10.07.2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6139-homelie-du-15eme-dimanche-ordinaire-10-juillet-2/).

marți, 5 iulie 2016

Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă...

Copil în rugăciune...

„Lucrurile mici dau impresia de nimic,
însă dăruiesc pacea.
Sunt ca florile câmpului, vezi.
Credem că nu au parfum
şi toate împreună îmbălsămează aerul.
Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă.
În orice lucru mic este un înger. [...]
Lumea este plină de îngeri”.
 
(Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, Journal d'un curé de campagne, 1192; trad. Isidor Chinez).

luni, 4 iulie 2016

Așa zice Domnul



Vasile Voiculescu (1884-1963)
a fost un scriitor și medic român.
În domeniul literar s-a distins
în principal ca poet și prozator.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu).

Până nu vă veți înțelege cu dreptatea
și cu adevărul nu veți face pace
Nu se vor întemeia sufletele voastre
Ci mereu cu ele mă voi război;

Ca pe niște cuiburi de jivini spurcate,
Până nu vă veți înfrăți că mila
și cu dragostea nu veți face legământ
Pururea pre voi vă stârpesc:

Că nu spre fără de legi eu însumi v-am zămislit,
Nici pentru minciună v-am dat sufletul meu,
Vărsătorilor de sânge, zice Domnul

Ci ca lumea s-o împărtășesc cu frumusetea,
Cu bunatatea să o mângâi
și pre voi în lumina mea sădindu-vă,
Cu iubirea să o încununez.


de Vasile Voiculescu
(sursă: http://www.vasilevoiculescu.eu).