sâmbătă, 6 iulie 2013

XIV (C): Urgenţa de a purta în lume Cuvântul (omilie)

Isus cu ucenicii săi și cu poporul

Luca 10,1-12.17-20 - În acel timp, 1 Domnul a ales încă şaptezeci şi doi de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el. 2 Şi le-a zis: "De secerat este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său. 3 Mergeţi! Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. 4 Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. 5 În orice casă veţi intra, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» 6 Şi de se află acolo un fiu al păcii, pacea pe care i-o doriţi va coborî asupra lui; altfel se va întoarce la voi. 7 Rămâneţi în acea casă, mâncaţi şi beţi ceea ce vi se dă, căci cine munceşte are dreptul la plată. Nu vă mutaţi din casă în casă. 8 Când veţi intra într-o localitate şi veţi fi primiţi, mâncaţi ce vi se va pune înainte, 9 vindecaţi bolnavii care se află acolo şi spuneţi oamenilor: «Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi!» 10 Când însă veţi intra într-o cetate şi nu veţi fi primiţi, ieşiţi în pieţe şi spuneţi: 11 «Chiar şi praful din cetatea voastră care s-a prins de picioarele noastre îl scuturăm ca semn împotriva voastră. Dar aceasta să o ştiţi: Împărăţia lui Dumnezeu este aproape». 12 Eu vă spun: În ziua judecăţii soarta Sodomei va fi mai uşoară decât a acelei cetăţi". 17 Cei şaptezeci şi doi de ucenici s-au întors cu inima plină de bucurie şi i-au spus: "Doamne, până şi duhurile rele ni se supun în numele tău!" 18 Isus le-a zis: "L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. 19 Vouă v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată forţa duşmanului, şi nimic nu vă va putea dăuna. 20 Cu toate acestea nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.

 
Omilie

 
După ce a povestit trimiterea în misiune a celor doisprezece apostoli, Luca vorbeşte şi despre trimiterea în misiune a celor şaptezeci şi doi de ucenici (Lc 1-12). Intenţia sa este probabil de a ne spune că misiunea nu este încredinţată doar unui grup restrâns de apostoli, ci intră în vocaţia creştină. Evanghelistul precizează că „i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate, unde avea să meargă el” (v. 1). Misiunea presupune o trimitere, şi de aceasta misionarul trebuie să fie foarte conştient. A primit o însărcinare şi trebuie să o ducă la împlinire cu fidelitate, în termenii stabiliţi. Nu trebuie să se prezinte pe sine însuşi, nici propriile idei, dar Evanghelia lui Isus. În conceptul de trimitere este şi ideea de călătorie şi de plecare: mergeţi (v. 3). Nu popoarele trebuie să meargă spre ucenici, ci ucenicii trebuie să meargă la popoare. Creştinul nu trebuie să se mulţumească să vorbească despre evanghelie numai dacă este căutat şi întrebat: trebuie să ia iniţiativa şi să vorbească primul. Să se preocupe să trezească problema, nu să se mulţumească să dea răspuns.
 
Apoi misionarul trebuie să fie conştient de anumite lucruri. Mai întâii de urgenţa şi de vastitatea misiunii: „Secerişul este mult dar lucrătorii sunt puţini”. De aici necesitatea rugăciunii. Urgenţa şi vastitatea datoriei sunt subliniate şi de un alt avertisment: „Pe cale să nu salutaţi pe nimeni”. Nu este timp de conversaţii lungi şi inutile. Ucenicul nu are timp de pierdut.
 
O altă atitudine: „Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale”. Ucenicul este invitat să nu se lase îngreunat de prea multe bagaje şi de prea multe exigenţe. Un ucenic îngreunat de prea multe bagaje devine sedentar, conservator, abil în a găsi mii de motive de comoditate pentru a considera că nu poate renunţa la casa în care s-a aşezat. Sărăcia este şi un semn de credibilitate: arată că misionarul se încrede în Dumnezeu şi nu în sine însuşi. Arată că misiunea sa este cu totul gratuită.
 
O a treia atitudine este conştiinţa unei situaţii de disproporţie: „Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Ciocnirea cu lumea nu este cu arme egale. Ucenicul trebuie să aibă credinţă în Cuvântul pe care-l vesteşte, chiar dacă acesta pare inadecvat. Şi trebuie să se sustragă tentaţiei de a se folosi de puterea lumii pentru a face mai eficace Cuvântul pe care-l vesteşte. A merge în căutarea mijloacelor care aparţin logicii lumii trădează o profundă lipsă de credinţă. Şi tocmai această lipsă de credinţă împiedică, de prea multe ori, cuvântul să-şi arate puterea pe care o ascunde într-însul. (don Bruno Maggioni [08.07.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

vineri, 5 iulie 2013

Lumen fidei – Lettera enciclica (del Francisc) – PDF (în italiană)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/lumen-fidei-lettera-enciclica-del-francisc.pdf



„Lumen fidei”: amplă sinteză a primei Enciclice a Papei Francisc

 
 
(Radio Vatican – 5 iulie 2013) „Lumen fidei”, „Lumina credinţei” este prima Enciclică semnată de Papa Francisc. Împărţită în patru capitole, plus introducerea şi o concluzie, „Lumen fidei” se adaugă enciclicelor lui Benedict al XVI-lea despre caritate şi speranţă şi asimilează „munca preţioasă” efectuată de Papa emerit, care completase aproape Enciclica despre credinţă.

La această „primă redactare” a documentului, Papa Francisc a adăugat contribuţii ulterioare.

Introducerea enciclicei ilustrează motivaţiile care stau la baza documentului. Este vorba, în primul rând, de recuperarea luminii credinţei încât să ilumineze întreaga existenţă a omului şi să-l ajute să distingă binele de rău. În special în epoca modernă, credinţa se opune căutării, fiind văzută ca o iluzie, ca un salt în gol care împiedică libertatea omului.

În al doilea rând, apărând tocmai în Anul Credinţei şi la 50 de ani de la Conciliul Vatican al II-lea, „Lumen fidei” vrea să revigoreze percepţia măreţiei orizonturilor pe care le-a deschis credinţa, pentru ca aceasta să fie mărturisită în unitate şi integritate.

Credinţa, dar al lui Dumnezeu

De fapt credinţa nu vine de la sine, ci este un dar al lui Dumnezeu, ce trebuie hrănit şi întărit. „Cine crede, vede”, scrie Papa, pentru că lumina credinţei vine de la Dumnezeu şi este în măsură să ilumineze întreaga existenţă a omului: vine din trecut, din amintirea vieţii lui Isus, dar vine şi din viitor, pentru că ne deschide mari orizonturi.

Legea și dragoste (de Costache Ioanid)




Unde-i teamă, nu-i iubire.
Unde-s legi, nu-i fericire.
Legea dă ce se cuvine,
dragostea se dă pe sine.
Legea dă o zi din sapte,
dragostea le dă pe toate...


Unde-i teama, nu-i cunună.
Unde-s robi, nu-i voie buna.
Legea dă viței pe-altare,
dragostea dă tot ce are.
Legea dă a zecea parte,
dragostea le dă pe toate...


Unde-i teamă, nu-i iertare.
Unde-s legi, nu-i îndurare.
Legea iartă, dar vrea sânge,
dragostea pe ea se frânge.
Legea iartă prin dreptate,
dragostea le iartă toate...


Legea are zile sfinte,
dragostea-i mereu fierbinte.
Legea tine slujbi divine,
dragostea tot anul tine.
Legea-i trudă cu simbrie,
dragostea-i împărăție!
Aleluia!

                de Costache Ioanid

joi, 4 iulie 2013

Gândul zilei

 
 
„O piatră cade, dar omul îndură destinul său”
(G. Bernanos, La joie, OR, 676)
 
„Omul nu este decât o trestie,
cea mai slabă din natură;
dar este o trestie cugetătoare.
Nu trebuie ca întregul Univers
să se înarmeze spre a-l strivi.
Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă.
Însă în cazul în care Universul l-ar strivi,
omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide;
pentru că el ştie că moare; i
ar avantajul pe care Universul îl are asupra lui,
acest Univers nu-l cunoaşte.
Astfel toată măreţia noastră stă în cugetare”
(B. Pascal, Cugetări, 135-136).

Cu această expresie vrea să arate
distanţa care există între lucruri şi om.
Amândoi sunt în mişcare spre un scop.
În timp ce piatra simplu „cade” urmând în mod automat
şi incoştient traiectoria impusă de legea gravitaţiei,
omul în schimb „îndură” – nu „cade” –
adică vrea să însemne că înăuntrul său
există un alt dinamism,
acela al libertăţii,
care se opune „căderii”
şi nu poate fi strivit de „cădere”,
cel mult doar limitat în efectuarea sa.
 În această situaţie dramatică de libertate,
omul „îndură destinul său”,
adică viaţa sa marcată de la început de primul păcat.
 

marți, 2 iulie 2013

Lansarea traducerii Bibliei la ITRC Iaşi (28 iunie 2013)


 

 
Lansarea traducerii Bibliei la ITRC Iaşi - partea I (28 iunie 2013)
 
 
Lansarea traducerii Bibliei la ITRC Iaşi - partea a II-a (28 iunie 2013)
 
 
TVR Iaşi: Emisiunea Lumina creştinului, despre noua traducere a Bibliei
 
 
DIGI 24: Prima Biblie catolică tradusă în limba română, lansată la Iaşi (30 iunie 2013)
 
 
IasiTVLife: Prima Biblie catolică tradusă în limba română (28 iunie 2013)
 

Tăcerea sacră în celebrarea liturgică



Țăran în rugăciune

"În tăcerea liniştită care învăluia toate... Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a coborât din cer" (cf. Înţ 18,14-15). În felul acesta o antifonă în octava Crăciunului aminteşte, cu libertate extraordinară, cum a avut loc în noaptea Exodului eliberarea omului şi eliberarea de păcat. Pentru a-l recunoaşte prezent în lume, ba chiar în opera publică şi anume liturgia - sacră tocmai din cauza Prezenţei - este necesar "silere", adică a tăcea. Trebuie să tăcem pentru a asculta, ca la începutul unui concert, altminteri cultul, adică relaţia cultivată, profundă cu Dumnezeu, nu poate să înceapă, nu poate fi "celebrat" El.

 
Acest lucru este indispensabil pentru rugăciune: "Intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-l pe Tatăl tău în ascuns" (Mt 6,6). Camera este sufletul, dar şi templul, spun Sfinţii Părinţi. Ce secret poate fi menţinut fără tăcere? Secretul conştiinţei în care se poate auzi glasul lui Dumnezeu, în noaptea tăcută ca pentru Samuel. Este nevoie de tăcere pentru ca Dumnezeu să poată vorbi şi noi să-l putem asculta. Pentru aceasta mergem în biserică, pentru a celebra cultul divin, sacru deoarece coboară din tăcerea veşnică în timpul aşa de zgomotos, pentru a-l potoli şi a-l orienta spre Cel Veşnic. Nu este îndoială că poziţia frontală a preotului la altar spre popor induce la distrarea lui şi a credincioşilor, dezorientând direcţia rugăciunii: să-l imităm pe Sfântul Părinte care priveşte la Răstignit.

luni, 1 iulie 2013

Dialectica dintre păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos

http://isichi.wordpress.com/2013/07/01/dialectica-dintre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos/



Contemplația, între adevăr și iluzie (de Tereza-Blîndușa Palade)

Catedrala ”Sfânta Maria Regină” - Iași
(lumnarea pascală)

După ce Gregorio Allegri a compus pentru Papa Urban al VIII-lea splendida lui piesă muzicală Miserere (1630), în care Psalmul 51 (Ai milă de mine, Dumnezeule) este interpretat printr-o succesiune de intonaţii polifonice şi gregoriene, ceremonialul a impus ca această piesă să fie cântată numai în Capela Sixtină, în miercurea şi vinerea din Săptămâna Sfântă, după oficiul matinal al tenebrelor. În intervalul de tăcere dintre intonaţia polifonică şi cea gregoriană, era stinsă câte o lumânare, astfel că, pe măsură ce piesa avansa, în capelă se făcea tot mai întuneric. În final, în intervalul de tăcere dintre ultimele versuri, era stinsă şi ultima lumânare şi muzica se termina într-un întuneric deplin.
 
Acest ceremonial pare să comunice simbolic faptul că mila lui Dumnezeu şi manifestarea prezenţei Sale se fac cel mai bine simţite într-o singurătate marcatăde întuneric. Este întunericul singurătăţii cu Dumnezeu, în care mintea uită de grijile şi preocupările sale şi se odihneşte în venerarea pasivă şi, liniştită a Celui Veşnic. Locul cel mai propice pentru această solitudine este, desigur, biserica. Dar o astfel de biserică trebuie să fie tăcută şi, pe cât posibil, întunecoasă – chiar dacă se află în mijlocul oraşului, unde zgomotele din jur par să semene mai curând cu agitaţia încărcată de resentiment a infernului.