sâmbătă, 6 septembrie 2014

† Duminica a 23-a de peste an: Comunitatea – privirea lui Dumnezeu (omilie)


XXIII (A): Corectarea fraternă - de Bernardette Lopez

Evanghelia – Matei 18,15-20: Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş. Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer. Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”.
 
Omilie
 
Fragmentul evanghelic din această duminică (Mt 18,15-20) este o parte din marele discurs în care Matei a adunat diferite cuvinte ale lui Isus despre viaţa comunitară. Cum trebuie să se comporte o comunitate, dacă vrea să fie cu adevărat în urmarea Domnului său? În fragment sunt amintite trei cuvinte ale lui Isus.
 
Primul se referă la corecţia fraternă. Comunitatea nu poate accepta totul. Iar aceeaşi caritate nu trebuie să fie lipsită de adevăr. Oricât s-ar vorbi de mult în fragmentul nostru despre iertare, trebuie denunţat răul şi corectat cel care îl săvârşeşte. Matei însă are grijă să precizeze că această corectare frăţească trebuie să fie graduală, discretă şi răbdătoare: în patru ochi, înaintea unui sau doi matori, în faţa întregii comunităţi.
 
Şi fragmentul din Ezechiel din prima lectură subliniaţă cu tărie aceaşi idee: profetul este ca o santinelă, şi are datoria sigură de a vesti exigenţele lui Dumnezeu, să denunţe minciuna oriunde s-ar afla. Dar scopul este totdeauna acela de a-l ajuta pe frate să devină conştient de starea sa de separare, ca să poată, prin urmare, să se corecteze. Scopul este de a crea în păcătoşi o indispoziţie, pentru că tocmai într-o situaţie de neajuns intră Dumnezeu şi poartă la întoarcere.
 
Încă şi mai important este al doilea cuvânt al lui Isus prezentat de Matei: nu „de şapte ori”, ci de „şaptezeci de ori câte şapte”. Adică trebuie iertat totdeauna, o iertare fără măsură, pentru că Dumnezeu ne-a făcut obiectul unei ietări fără măsură (parabola celor doi datornici). Iertarea aproapelui este consecinţa directă a iertării lui Dumnezeu faţă de noi. Acest cuvânt despre iertare completează ceea ce s-a spus despre corijarea frăţească. Dacă trebuie denunţat răul şi corectat cel care îl săvârşeşte, aceasta este pentru că tu deja l-ai iertat şi îl iubeşti pe cel păcătos: de aceea ai dreptul să-l corijezi. „Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. A lega şi a dezlega este fraza rabinică ce înseamnă în esenţă posibilitatea de a ierta. În comunitatea creştină continuă păcatul, dar în mod paralel continuă, încă şi mai stăruitor, iertarea păcatelor.
 
Al treilea cuvânt al lui Isus redat de Matei răspunde la o întrebare a comunităţii (şi a oricărui om care îl caută pe Domnul): unde şi cum pot face o experienţă autentică a lui Dumnezeu? Iată răspunsul scurt: acolo unde se face comunitate în numele său, acolo Dumnezeu este prezent.
 
(pr. Bruno Maggioni [04.09.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4882).


vineri, 5 septembrie 2014

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski)

 
 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Fer. Tereza de Calcutta (1910-1997), călugăriţă

Fericita Tereza de Calcutta
 
"Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus".
 
Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Isus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. "Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea lui faţă de cei săraci". Era un suflet plin de lumina lui Cristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: "să sature setea Lui de iubire şi de suflete".
 
Această mesageră luminoasă a iubirii lui Dumnezeu s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, oraş aflat la răscrucea istoriei din Balcani. Cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola şi Drane Bojaxhiu, a fost botezată Gonxha Agnes, şi a primit Prima Împărtăşanie la vârsta de cinci ani şi jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. Iubirea faţă de suflete a pătruns în inima ei din ziua Primei Împărtăşanii. Moartea neaşteptată a tatălui, care a avut loc atunci când Agnes avea circa opt ani, a lăsat familia în dificultăţi financiare. Drane i-a crescut pe copii cu autoritate şi iubire, influenţând considerabil caracterul şi vocaţia fiicei. Formarea religioasă a lui Gonxha a fost consolidată ulterior de activa parohie iezuită Preasfânta Inimă, în care era mult implicată.
 
La vârsta de optsprezece ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, Gonxha a lăsat casa natală, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele "Surorile de Loreto", din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux. În decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde a predat în şcoala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut profesiunea voturilor perpetue, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, "mireasa lui Isus" pentru "toată veşnicia". Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la St. Mary şi în 1944 a devenit directoarea şcolii. Persoană de o rugăciune profundă şi de o iubire intensă faţă de surorile şi elevele ei, Maica Tereza a petrecut foarte fericită douăzeci de ani din viaţă la "Loreto". Cunoscută pentru caritatea, generozitatea şi curajul ei, pentru înclinaţia spre munca grea şi pentru darul natural al organizării, şi-a trăit consacrarea lui Isus, printre surori, cu fidelitate şi bucurie.
 
La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit "inspiraţia", "vocaţia în vocaţie". În acea zi, setea lui Isus după iubire şi după suflete s-a impus inimii ei – în ce mod, nu a povestit niciodată – şi dorinţa arzătoare de a sătura setea Lui a devenit punctul principal al vieţii ei. În timpul săptămânilor şi a lunilor care au urmat, prin locuţiuni şi viziuni interioare, Isus i-a revelat dorinţa Inimii sale după "victimele de iubire" care ar fi "răspândit iubirea lui asupra sufletelor". "Vino, fii lumina mea", a rugat-o. "Nu pot să merg singur". I-a revelat suferinţa lui văzând lipsa de grijă faţă de cei săraci, durerea sa că nu este cunoscut de ei şi dorinţa sa arzătoare după iubirea lor. Isus i-a cerut Maicii Tereza să fondeze o comunitate religioasă, Misionarele Carităţii, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci. Au trecut circa doi de discernământ şi de verificări înainte ca Maica Tereza să obţină permisiunea de a începe noua sa misiune. La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri de "Loreto" pentru a intra în lumea săracilor.
 
După un curs scurt cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta şi a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharistic şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt "nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi". Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve.
 
La 7 octombrie 1950 noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta. La începutul anului 1960, Maica Tereza începea să trimită surori de-ale ei în alte părţi ale Indiei. Dreptul Pontifical acordat Congregaţiei de către Papa Paul al VI-lea în februarie 1965 a încurajat-o să deschidă o casă de misiune în Venezuela. După aceasta au urmat imediat alte fundaţii la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele. Începând din 1980 şi până în 1990, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba.
 
Pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, Maica Tereza a fondat în 1963 congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii; în 1976 ramura contemplativă de surori, în 1979 Fraţii contemplativi, şi în 1984 Părinţii Misionari ai Carităţii. Cu toate acestea, inspiraţia ei nu s-a limitat doar la vocaţiile religioase. A format Colaboratorii Maicii Tereza şi Colaboratorii Bolnavi şi Suferinzi, persoane de diferite confesiuni şi de diferite naţionalităţi cu care a împărtăşit spiritul ei de rugăciune, simplitate, sacrificiul şi apostolatul ei prin umile fapte de iubire. Acest spirit ulterior a dus la fondarea Misionarilor Carităţii Laici. Ca răspuns la cererea multor preoţi, în 1991 Maica Tereza a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o "cale mică de sfinţenie" pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.
 
În aceşti ani de rapidă expansiune a misiunii sale, lumea a început să îşi îndrepte atenţia spre Maica Tereza şi spre opera pe care o începuse. Numeroase distincţii, începând de la Premiul indian Padmashri din 1962 şi importantul Premiu Nobel pentru Pace din 1979, au adus cinste operei ei, în timp ce mass-media au început să urmărească activităţile ei cu tot mai mult interes. A primit totul, atât distincţiile cât şi atenţiile, "spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor".
 
Întreaga viaţă şi operă a Maicii Tereza oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate şi iubire, şi a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu. Dar a existat un alt aspect eroic al acestei mari femei despre care s-a aflat abia după moartea ei. Ascunsă de ochii tuturor, ascunsă până şi de cei care i-au fost foarte aproape, viaţa ei interioară a fost marcată de experienţa unei profunde, dureroase şi permanente senzaţii că este separată de Dumnezeu, ba chiar respinsă de El, împreună cu o dorinţă tot mai mare după El. A numit încercarea ei interioară "obscuritate". "Dureroasa noapte" a sufletului ei, care a început în jurul perioadei în care şi-a început apostolatul cu săracii şi a durat întreaga viaţă, a condus-o pe Maica Tereza la o unire şi mai profundă cu Dumnezeu. Prin obscuritate a participat în mod mistic la setea lui Isus, la dorinţa lui, dureroasă şi arzătoare, de iubire, şi a împărtăşit dezolarea interioară a săracilor.
 
În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate. După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie. Maica Tereza ne lasă testamentul unei credinţe de nezdruncinat, al unei speranţe de neînfrânt şi al unei extraordinare carităţi. Răspunsul ei la cererea lui Isus: "Vino, fii lumina mea" a făcut-o Misionară a Carităţii, "Maică a săracilor", simbolul compasiunii faţă de oameni şi mărturie vie a iubirii însetate a lui Dumnezeu.
După mai puţin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare. La 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale.
 


joi, 4 septembrie 2014

Drama „Dialogul carmelitelor” - exemplu




Scriitorul francez Geroges Bernanos (1888-1948) [sau Gertrude von Le Fort (1876-1971)] în drama „Dialogul carmelitelor” povesteşte ultimele ore trăite de 16 călugăriţe carmelite desculțe de la Mănăstirea Întrupării din Compiegne care au fost ucise în timpul revoluţiei franceze la 4 august 1890. Toate au fost ridicate la cinstea altarelor de papa Pius al X-lea în 1906 şi sunt sărbătorite anual la 17 iulie.


Între ele se afla şi o călugăriţă foarte tânără dint-o familie nobilă. Era fricoasă din fire. În mănăstire îşi luase numele de „sora Bianca a Agoniei lui Isus”. Când ameninţările şi valurile persecuţiei s-au înteţit, înainte ca maicile să fie arestate, sora Bianca a fugit terorizată şi s-a ascuns. Celelalte maici au fost târâte la ghilotină. Scriitorul arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând în cor „Veni Creator”, un imn în cinstea Duhului Sfânt sau rostind cu glas tare o rugăciune.


Înainte de a fi ghilotinate superioara lor, maica Tereza a Sfântului Augustin, le-a încurajat şi a primit de la ele profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Pe măsură ce călugăriţele urcau şi cădeau pe rând, una după alta, corul se auzea tot mai slab. Se mai auzeau doar două voci, apoi una singură iar după penultima strofă s-a făcut tăcere. Dar iată, în tăcerea generală se ridică din mijlocul mulţimii o voce clară, curată ca de copil. Este sora Bianca a Agoniei lui Isus, care, simţind în inimă o tresărire de curaj, iese în faţă, urcă pe eşafod cântând ultima strofă a imnului „Veni Creator Spiritus” şi îşi prezintă şi ea capul sub cuţitul ghilotinei. Frica i-a făcut şi mai curat martirajul.


Trupurile lor au fost aruncate apoi cu cel mai mare dispreț într-o groapă comună.
 
 Dialogues des Carmelites final


miercuri, 3 septembrie 2014

Sfântul Grigore cel Mare (540-604), papă, învăţător al Bisericii



“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine” (Grigore cel Mare, Regula pastorală, I, 6, Edizioni Paoline, Roma 1978, pag. 108-109).

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.

 
Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.

 
A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

 
Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

 
Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

 
Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?

 
Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

marți, 2 septembrie 2014

Spiritul copilăriei


 
De ce am ieşit din copilărie! Şi acum nu mai putem intra din nou decât urmându-i pe sfinţi cu un foarte mare efort. O, Paradis pierdut! (G. Bernanos).
 
Spiritul copilăriei este o temă esenţială în opera şi viaţa lui Bernanos. Este vorba desigur despre o temă evanghelică: „Dacă nu deveniţi asemenea copiilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Mt 18,3). Bernanos face deseori referinţă la acest cuvânt al lui Cristos. În ultima frază a prefaţei de la Grands Cimetières sous la lune, ne vorbeşte despre certitudinea sa profundă: „Partea lumii care mai poate fi răscumpărat nu aparţine decât copiilor, eroilor şi martirilor”. Lui Bernanos nu-i plac nici ipocriţii, nici laşii, nici cei prudenţi. „Nu deveniţi niciodată o mare persoană! – îi scria unei tinere brazilience. Există un complot al marilor personalităţi împotriva copilăriei, şi este suficient să citiţi Evanghelia pentru a vă da seama de aceasta”. Importanţă acordată copilăriei de către Bernanos nu este pentru dânsul doar o temă literară. În Brazilia îl vedem, de exemplu, preocupat de soarta micuţei copile a verişoarei sale, şi caută o şcoală unde să poată învăţa o meserie, ca s-o scoată din mediul pe care el îl consideră mai puţin de recomandat: în amintirea celor „două Mouchettes franceze” va voi să salveze „această Mouchette de la Croix-des-Âmes” (Scrisoarea din 29 martie 1943. Combat pour la liberté, 507. Mouchette este prenumele celor două personaje din Bernanos, doi copii cu un destin tragic. Despre Croix-des-Ames se poate vedea mai departe).
 
În cele din urmă, această visiune ciudată de care parohul de țară va fi recompensat într-o noapte dureroasă: o visiune a Fecioare-Copil: „Priveam mâinile sale. Adineauri le vedeam, adineauri nu le mai vedeam, și că durerea mea devenea excesivă, […], m-am prins de una dintre ele cu mâna mea. Era o mână de copil, de copil sărac, deja slăbite de muncă, de la spălătorie. […] M-am temut, ridicându-mi pleoapele să dau de un chip față de care să-ți pleci genunchiul. Am văzut-o. Era asemeni unui chip de copil, sau de tânără fată, fără stălucire. Era chipul tristeții” (Journal d'un curé de campagne, în Œuvres romanesques, éd. cit., p. 1197-1198).
 
Puțin mai departe, când preotul se trezi din perderea cunoștinței, se întâlni cu Seraphita, o întâlnire cu o copilărie rănită, care chinuie sufletul lui Bernanos. Și încă  un copil marcat de nenorocire va fi dedicat la Nouvelle histoire de Mouchette (1937), un an după Jurnalul unui preot de țară [Journal d'un curé de campagne] (n.r. a apărut în 1936).

 (Sursă: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

luni, 1 septembrie 2014

Oaia cea pierdută




Pe-un hău fără vad,
pe-o gură de Iad,
ce umbră fugară
urcă şi coboară
în faptul de seară?


E oaia din urmă
fugită din turmă,
e oaia pierdută,
una dintr-o sută,
e oaia ce plânge
cu lacrimi de sânge...


„Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă
din negura deasă.
Iată-ţi cer iertare
c-am rămas pe vale,
crezând că-n genune
sunt ierburi mai bune,
crezând că-n rovine
sunt ape mai line,
crezând că-n spelunci
sunt umbre mai dulci.
Nu ştiam că-n lume
apele-s spume,
bulgării sunt sterpi
şi umbra-i cu şerpi”.


Plânge-amar oiţa,
plânge mioriţa.
Dorm viroage-afunde.
Nimeni nu răspunde.


Iar pe-un deal de stâncă,
din bezna adâncă,
iese lup flămând
lung adulmecând,
prin ceaţă urlând...


„Au-auuu... oare cine
plânge cu suspine
prin gropi cu jivine?
Au-auuu... soră dulce
ce alean te-aduce
de sus, din răscruce?”


„Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce-acasă,
unde iarba-i deasă,
mă-ntoarce la stână,
unde apa-i bună,
unde-s garduri ´nalte
şi lupii deoparte.
Lasă-le-adormite
oile smerite,
lasă-le-ntre mirţi
oile cuminţi,
în iarbă cu rouă,
nouăzeci şi nouă,
şi vino prin ceaţă
la oaia răzleaţă,
la oaia-nşelată,
cea mai vinovată,
de lup căutată!”


„Au-auuu... soră bună,
haidem împreună
să-mpletim cunună!
Au-auuu... stea frumoasă
vin´ la mine-acasă,
ca mândră mireasă!...”


„Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-n pace!
Că numai tu doară
plângi pentru-o mioară.
Că numai cu tine
apele sunt line,
iarba-i cu sulfine
şi ieslele pline;
iar lupii nu urlă
ca viforu-n turlă!”


Plânge oaia, plânge
cu lacrimi de sânge.
Unde-i baciul, unde?
Nimeni nu răspunde.


Şi prin spini deodată
chip de lup se-arată,
gură încolţată,
limbă spumegată,
frunte-ncrâncenată.
Iar oaia pribeagă,
sleită de vlagă,
geme şi se-ngaimă
tremurând de spaimă
şi drept peste-un trunchi
cade în genunchi.


Dar ce glas, ce tunet
vine cu răsunet?
Iată... vine baciul
trosnind cu gârbaciul,
cu vântul în plete,
cu fluieru-n bete,
repezind cu sete
cârja de stejar
în lupul flămând.
Dar, vai, şerpi plevuşcă
pe păstor îl muşcă.
Spinii de pe munte
îl împung în frunte.
Pietrele din bezne
îl crestează-n glezne.
Iar lupul de-a drept
îi sare în piept.
Rânjind oţărât,
îl muşcă de gât.
Trăgând cu nesaţ,
îl rupe de braţ.
ca un val involt
se zvârle de şold.
Dar baciul viteaz
prinzând cu necaz
fiara de grumaz,
de sus, de pe stânci,
îi dă iute brânci
în râpele-adânci.
Apoi plin de sânge,
puterile-şi strânge,
pe frunte-şi sărută
oaia cea pierdută
şi, cu ea pe umăr,
prin şerpi fără număr,
îşi croieşte vad
prin gura de Iad
prin cioate de brad.


Sună văgăuna:
„N-am pierdut nici una!
N-am pierdut nici una!...”


           *

Iar colo la stână
stau acum pe-o rână,
stau acum în tihnă
oile-n odihnă.
Somnul le alină,
luna le-nsenină,
norii li se-nclină.
Doar tu, baci viteaz,
doar tu stai tot treaz,
priveghind cu drag,
cu aspru toiag,
din noapte în noapte,
cu oile toate,
din zori până-n zori,
cu turma-ntre flori.
Dar la nunta ta,
munţii vor cânta,
brazii voi juca,
îngerii din Rai
vor sta fără grai,
văzând lângă tine
oile senine
prefăcute toate
în albe surate,
în albe domniţe
cu crini la cosiţe.


O, dar ce crăiasă,
ce împărăteasă
îţi va fi mireasă
îmbrăcată-n soare,
cu văl de ninsoare,
cu stele-n cunună,
călcând peste lună?


Nu va fi o zee,
zână marmoree,
nici os de regină
din zare străină.
Ci-ţi va fi menită
oaia cea fugită...
oaia rătăcită...
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată,
dar decât oricare
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!


Costache Ioanid