sâmbătă, 7 iunie 2014

† Coborârea Sfântul Duh [Rusaliile] (A): Duhul cheamă la universalitate (omilie)

 
Evanghelia - Ioan 20,19-23:  19 Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" 20 După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. 21 Isus le-a zis din nou: "Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!" 22 Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt; 23 cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute".


Omilie
 
Luca descrie în Faptele Apostolilor venirea Duhului (Fap 2,1-11) folosind simboluri clasice care însoţesc acţiunea lui Dumnezeu: vântul, cutremurul şi focul. Dar în povestirea sa mai este un simbol: limbile care se împart şi se aşează peste fiecare dintre cei prezenţi, aşa încât „au început să vorbească în alte limbi”. Cu aceasta devine clară datoria de unitate şi de universalitate la care Duhul cheamă Biserica sa. Luca se lungeşte încă să ne spună că mulţimea era compusă din oameni de diferite naţionalităţi (Fap 2,9-11). Şi adaugă: „Fiecare îi auzea vorbind în limba sa” (Fap 2,8). Este ca şi cum ar spune că Duhul nu are o limbă a sa, nici nu se leagă de o limbă sau de o anumită cultură, dar se exprimă prin toate. Cu venirea Duhului la Rusalii şi naşterea comunităţii creştine începe în sânul omenirii o istorie nouă, inversă decât istoria de la Babel. În vechea relatare (Gen 11,1-9) se citeşte că oamenii au voit, ca o cucerire proprie şi nu ca dar, să ajungă la Dumnezeu. Este veşnica tentaţie a omului de a voi să construiască o cetate fără Dumnezeu şi să caute mântuirea în ei înşişi. Dar în afara lui Dumnezeu omul nu găseşte decât confuzie şi dispersare. La Babel oamenii de aceeaşi limbă nu se mai înţeleg. La Rusalii în schimb oameni de limbi diferite se întâlnesc şi se înţeleg. Datoria pe care Duhul o încredinţează Bisericii sale este de a imprima istoriei umane o mişcare de reunificare. Dar în Duhul, în libertate şi în jurul lui Dumnezeu. Duhul transformă un grup de persoane închise în Cenacol, la adăpost, în martori conştienţi şi curajoşi. Îi deschide pe ucenici lumii şi le dă curajul de a vesti în public, povestind înaintea tuturor „marile lucrări ale lui Dumnezeu”. Totuşi Duhul nu scuteşte Biserica de neînţelegere şi de disensiune. Face eficace vestirea, dar nu scuteşte de discuţii: „Toţi erau uimiţi şi nu ştiau ce să creadă... alţii îşi băteau joc” (Fap 2,12-13).
 
Ca şi la Rusaliile din Luca, şi în fragmentul evanghelic scurt din Ioan (In 20,19-23) s-a spus că Duhul recrează comunitatea apostolilor şi deschide la misiune. Dar cu mai multă precizie decât Luca, Ioan afirmă că Duhul este darul lui Cristos: „primiţi pe Duhul Sfânt”. Isus înviat nu numai că dăruieşte Duhul în vederea misiunii, dar şi în vederea iertării păcatelor. Ioan face o strânsă legătură între Duh, comunitatea ucenicilor şi iertare. Iertarea păcatelor este o transformare pe care numai Duhul o poate împlini.
(Don Bruno Maggioni [15.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:


vineri, 6 iunie 2014

Caracteristicile iubirii divine (3)

 
 

Iubirea lui Dumnezeu este preferenţială.
Iubirea este o preferinţă acordată unei persoane.
Şi Dumnezeu preferă pe fiecare dintre noi.
Dumnezeu spune fiecăruia:
Tu eşti acela pe care te prefer!”
Pentru El, fiecare dintre noi este un absolut,
nu o parte minusculă dintr-un tot.

 
Iubirea lui Dumnezeu creează comuniune.
Iubirea nu se resemnează în faţa rupturilor,
a diviziunilor, a separării.
Cel care iubeşte face primul pasul
pentru a restabili contactele,
pentru a anula distanţele.
„Adame, unde eşti?”
Nu aşteaptă să se mişte celălalt primul,
să vină să-i ceară. Dumnezeu,
după toate infidelităţile „partenerului” său
– omul – ia iniţiativă,
vine în întâmpinarea lui.
 
(pr. Isidor Chinez, Predici).

 

joi, 5 iunie 2014

Caracteristicile iubirii divine (2)

 



Iubirea lui Dumnezeu este creativă.
 Dumnezeu nu iubeşte ceea ce
este demn de iubire în sine.
Dar, iubind, El dă valoare celui
pe care îl iubeşte.
Adică, ceea ce în sine este lipsit de valoare,
 dobândeşte valoare devenind
obiectul iubirii divine.
Dumnezeu nu mă iubeşte
pentru că valorez ceva,
am aceste calităţi, am aceste merite.
Dar, eu devin preţios, dobândesc valoare,
pentru că El mă iubeşte.
Iubirea lui Dumnezeu nu constată valori,
 calităţi, le creează, nu verifică,
nu le face inventarul, ci le produce!
Iubirea lui Dumnezeu dă valoare omului
 iubindu-l.
Iubirea lui Dumnezeu este principiu
creativ de valori.
 
(pr. Isidor Chinez, Predici).

marți, 3 iunie 2014

Caracteristicile iubirii divine (1)



Iată, aşadar, caracteristicile iubirii divine:
 
Iubirea lui Dumnezeu este spontană, gratuită, adică fără motiv, indiferentă în faţa valorii celui care o primeşte. Este inutil a căuta o cauză pentru iubirea lui Dumnezeu în calităţile omului. „Fără motiv” nu înseamnă că este lipsită de raţiune, dar fără un motiv exterior. Adică iubirea lui Dumnezeu nu se bazează pe un motiv extern lui. Motivul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi stă exclusiv în Dumnezeu. El iubeşte pentru că natura sa este iubire. Dumnezeu este iubire. Şi atât.
 
Iată, aşadar, de unde se inspiră Isus atunci când îi caută pe cei care sunt pierduţi, stă la masă cu vameşii şi păcătoşi, având astfel o conduită inexplicabilă pentru farisei şi cărturari, care vedeau lucrurile doar din punctul de vedere al Legii. Isus ne descoperă iubirea Tatălui care nu se lasă determinat de valoarea obiectului căruia îi dăruieşte iubirea, ci numai de natura sa divină: El este iubire.

 
O iubire „motivată” este o iubire umană. Adică „te iubesc, pentru că...” O iubire fără motiv este iubire divină. De aceea iubirea lui Dumnezeu este indiferentă la calităţile noastre. Dumnezeu îl iubeşte pe păcătos nu din cauza păcatului, ci în ciuda păcatului. El îi iubeşte pe cei drepţi, dar nu din cauza că conduita lor este bună. Dacă i-ar iubi din cauza aceasta, iubirea sa nu ar mai fi divină – agape – adică gratuită, ci ar fi ca iubirea omului: „te iubesc pentru că eşti bun”, la fel cum „te urăsc, pentru că eşti rău”. Acesta este modul oamenilor de a se exprima şi de a trăi.
 
Iubirea lui Dumnezeu nu se lasă influenţată de limitele comportamentului oamenilor. „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).
 
Ce veste rea ar fi pentru noi să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pentru că suntem buni şi întrucât suntem buni...
 
(Pr. Isidor Chinez, Predici).