sâmbătă, 28 iunie 2014

† Sfinții Petru și Paul: Apostoli al lui Isus Cristos (omilie)


Sfântul Petru - de Pompeo Batoni (1708-1787)
Olio su tela, XVIII secolo

EvangheliaMatei 16,13-19: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre profeţi”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneţi căsunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe aceastăpiatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri,şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”.

 
Omilie

Astăzi sărbătorim doi apostoli – Petru şi Paul – amintindu-ne de martiriul lor. Martiriul este un gest care zguduie şi ne poartă să reflectăm serios, pentru că nimeni nu-şi dăviaţa pentru nimic! Multă lume l-a şiubit pe Cristos până acolo că şi-a vărsat sângele pentru el; multe persoane l-au iubit şi-l iubesc pe Cristos mai mult decât propria viaţă: este un fapt de o importanţă enormă.
 
Cine era Petru? Era un sărman pescar de pe un lac dintr-o regiune pierdută (Galileea), era un om marcat de oboseală şi închis într-o meserie care îl absorbea total şi îl limita din punct de vedere cultural. Cristos îl alege pe acest Petru, pentru căDumnezeu face lucruri mari cu cei mici: toată Biblia arată cu uimire căDumnezeu se comportă totdeauna astfel. Când l-a cheamat Isus, Petru nu era un sfânt: de fapt Dumnezeu nu cheamă sfinţii, ci cheamă omul ca să-l facă sădevină sfânt. Este un fapt care pune în inima noastră o mare speranţă.
 
Petru era un om cu un temperament impulsiv: se entuziasma uşor, dar tot uşor ajungea la descurajare. În privinţa aceasta a făcut o experienţă amară în seara Pătimirii lui Isus: pentru Petru acela a fost ceasul adevărului, ceasul umilinţei, ceasul maximei purificări a inimii. Isus îl alege pe acest om, cu entuziasmul său şi cu slăbiciunile sale ca să facă din el piatra fundamentală a Bisericii: este o alegere a lui Dumnezeu. La cina de pe urmă, chiar în momentul în care îi vestea lui Petru trădarea, Isus îi spune aspotolului tulburat: „Satana v-a căutat ca să vă cearnă ca pe grâu, dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta; iar tu, o dată revenit, întăreşte-i pe fraţii tăi”.
 
De ce Isus i-a dat lui Petru această misiune? Pentru că el vrea ca ucenicii săi să fie o comunitate, adică persoane care trăiesc în unitate. Cuvintele lui Isus sunt clare: „Tată, să fie şi ei în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”. Petru, pescarul-papă, şi succesorii săi sunt în Biserică această chemare la unitate, slujirea unităţii. Este foarte importantă, necesară şi vitală aceastăslujire; facem această experienţă în fiecare zi.
 
Cu Petru îl amintim astăzi şi pe apostolul Paul: Petru este chemarea la unitate, Paul este chemarea la misiune!

 
Sfântul Paul scriind la masă
de Rembrandt van Rijn (1606-1669)


Cine era Paul? Era un mare fanatic, un om dus de intoleranţă şi de duritate. El, înainte de a se converti, a făcut să sufere mulţi creştini şi era satisfăcut atunci când tânărul Ștefan era lovit cu pietre de către iudei. Paul nu a uitat niciodatăacea perioadă din viaţa sa, aşa încât a ajuns să scrie: „Eu am fost unul care blestemă, un persecutor, un violent. Dar mi-a fost folosită milostivirea, pentru că acţionam fără să o ştiu, departe de credinţă... Acest cuvânt este sigur şi demn ca să fie acceptat de toţi: Cristos a venit ca să-i salveze pe păcătoşi iar dintre aceştia primul sunt eu”.
 
Însă vine ceasul luminii. Isus merge în întâmpinarea lui Paul pe drumul Damascului şi îi ia masca orgoliului cu o singură întrebare: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?”Saul răspunde schimbând viaţa: o schimbare pe care o va plăti scump, o va plăti cu sângele său! Căci asupra lui Paul se va abate peste tot o persecuţie brutală, sălbatică, insistentă: va fi lovit cu pietre la Listra în Asia Mică,va fi biciuit de iudei, va fi biciuit de romani, va fi atacat de hoţi şi pus în dificultate de geloziile şi de calomniile unor creştini răi.
 
Dar nimic nu va opri zelul său. Scriindu-le romanilor ajunge să se exprime astfel: „cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazurile, neliniştea, persecuţia, foamea, goliciunea, pericolul, sabia? (...) Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin puterea aceluia care ne-a iubit”. Acum viaţa lui Paul este marcată de credinţa de neşters în Isus: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig”. Totul devine pentru el „gunoi” în comparaţie cu măreţia şi frumuseţea credinţei în Isus: „Toate le consider o pierdere în faţa cunoaşterii sublime a lui Isus Cristos, Domnul meu, pentru care am lăsat să se piardă toate aceste lucruri şi le consider drept gunoi, ca să-l câştig pe Cristos”.
 
Credinţa în Isus îl va purta pe căile Imperiului Roman şi îl va conduce până la Roma, unde şi-a găsit martiriul. Poate în acel moment să fi spus: „Iartă-mă, Isuse, pentru căte-am persecutat! Dar de când te-am cunoscut, am dat totul pentru tine! Am luptat lupta cea bună, am ajuns la sfârşitul cursei, mi-am păstrat credinţa. Te iubesc, Isuse!”
 
(Don Roberto Rossi [29.06.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

vineri, 27 iunie 2014

Rugăciune pentru preoţi

[27 iunie]
Ziua Mondială de
Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor
(a LXVIII-a)


Preasfânta Inimă a lui Isus

 
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, binevoieşte a privi la chipul lui Cristos al tău, Marele Preot veşnic, şi, din dragoste pentru el, ai milă de preoţii tăi.
 
Aminteşte-ţi, Dumnezeule preaîndurător, că şi ei sunt făpturi slabe şi fragile.
 
Păstrează aprins în ei focul iubirii tale!
 
Ţine-i aproape de tine, ca să nu-i biruie duşmanul şi să nu se facă nevrednici de chemarea lor sublimă.
 
Isuse, te rog pentru preoţii tăi fideli şi plini de fervoare; pentru preoţii tăi lâncezi sau chiar infideli; pentru preoţii tăi care lucrează între noi şi pentru cei din misiuni; pentru preoţii tăi care sunt asaltaţi de ispite; pentru preoţii tăi care suferă de singurătate şi sunt abandonaţi; pentru preoţii tăi bolnavi sau care sunt în agonie; pentru sufletele preoţilor tăi care suferă în purgator.
 
Dar mai ales ţi-i încredinţez pe preoţii care-mi sunt cei mai dragi: pe preotul care m-a botezat; pe preoţii care mi-au dat dezlegarea de păcate; pe preoţii la ale căror sfinte Liturghii am luat parte şi mi-au dat sfânta Împărtăşanie; pe preoţii care m-au învăţat şi m-au educat; pe preoţii care m-au încurajat şi mi-au dat sfaturi; pe toţi preoţii faţă de care sunt dator a mă ruga.
 
Isuse, păstrează-i în inima ta preasfântă şi, prin mijlocirea Maicii tale sfinte, dă-le binecuvântarea ta în timp şi în veşnicie! Amin.
 
Marie, regina şi mama preoţilor, roagă-te pentru noi!  
(pr. Alois Bulai).

joi, 26 iunie 2014

† Preasfânta Inimă a lui Isus



Era într-o zi a anului 1685, într-o localitate franceză, Paray le Monial. Sora Peronne Rosalia de Frage citea cu voce tare, în reflectorul mănăstirii, un jurnal intim al lui Claudiu La Colombière, un iezuit, mort cu trei ani mai înainte în faimă de sfinţenie. Călugăriţele vizitandine ascultau mâncând. În acelaşi timp erau foarte atente. Jurnalul citit de sora Rosalie Peronne suna astfel:

Am recunoscut că Dumnezeu voia ca eu să-i slujesc… în ceea ce priveşte devoţiunea pe care el a sugerat-o unei persoane căreia i se comunica cu multă confidenţă. Acea persoană se afla în faţa Preasfântului Sacrament şi Dumnezeu o umplea cu harurile abundente ale iubirii sale. Ea dorind să răspundă cu iubire la iubire, Dumnezeu îi spuse: ”Cea mai mare iubire pe care tu poţi să mi-o dai este să faci ceea ce de atâtea ori ţi-am cerut”. Şi, descoperindu-i inima sa, continuă: ”Iată acea inimă care a iubit atât de mult pe oameni şi care nu a cruţat nimic până la a se consuma pentru a le arăta cât îi iubea. Şi, ca recunoştinţă, nu am primit din partea celor mai mulţi dintre ei decât nerecunoştinţă… Dar ceea ce simt mai mult e că sunt inimi consacrate mie care se comportă în acest mod”.

Numele persoanei nu era indicat. Însă Claudiu La Colombière – autorul jurnalului – a fost confesorul mănăstirii. Printre călugăriţe se afla una care se înroşi şi-şi plecă ochii în farfurie în semn de mare tulburare: era sora Margareta Maria Alacoque. Ea era ”persoana” de care vorbea părintele Claudiu. De ea s-a slujit Dumnezeu pentru ”relansarea” devoţiunii Inimii Preasfinte.

Aceasta este un moment central în istoria spiritualităţii Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul ”relansării” devoţiunii. Deci este presupusă existenţa unei forme de spiritualitate de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este aşadar opera sfintei Margareta Maria Alacoque.

Necunoscută în primele zece veacuri ale Bisericii, devoţiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul spiritualităţii cristocentrice şi al misticii, ambient creat în jurul ordinului benedictin şi cel franciscan. Devoţiunea faţă de umanitatea lui Cristos, promovată mai ales de sfântul Anselm şi de sfântul Bernard, a favorizat meditaţia asupra misterelor creştine şi cultul patimii, cultul celor cinci răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii. Câteva texte indicau inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor, tezaurul bogăţiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.

miercuri, 25 iunie 2014

Intrarea triumfală în Ierusalim


Mielul lui Dumnezeu -
de Tom Dubois

Vorbind despre intrarea triumfală a lui Isus,
Bernanos se face auzit prin gura parohului de Torcy:
 
„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării triumfale în Ierusalim
eu îl găsesc atât de frumos!
Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca
şi din celelalte, ca şi din moarte,
el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,
el n-a refuzat decât păcatul.
Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,
nimic nu i-a lipsit.
În timp ce triumful său este un triumf pentru copii, nu crezi?
O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei, cu ramuri verzi,
şi cu oameni de la ţară care bat din palme.
O parodie drăguţă, puţin ironică, a măreţiilor imperiale.
Domnul nostru pare a zâmbi.
Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:
«Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,
şi apoi sunt şi triumfuri legitime,
nu-i este nimănui interzis să triumfe;
atunci când Ioana d'Arc îşi face intrarea în Orleans
printre flori şi steaguri,
în frumoasa ei tunică scurtă din postav cu fir de aur,
nu vreau să-şi închipuie că face ceva rău.
Pentru că ţineţi atât de mult,
bieţii mei copii, la triumful vieţii,
l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,
după cum am binecuvântat
şi vinul din viile voastre»”
(Georges Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).

marți, 24 iunie 2014

Naşterea sfântului Ioan Botezătorul



Ioan, numit "botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, amândoi din neam preoţesc. Ştim, din cuvintele îngerului Gabriel, că Ioan (al cărui nume înseamnă "Dumnezeu este binevoitor") este dăruit la doi soţi înaintaţi în vârstă. Deja profeţit în Scriptură ca înaintemergător al lui Mesia, Ioan este înzestrat cu puternicul caracter al lui Ilie. Într-adevăr misiunea sa se va asemăna "în duh şi în putere" cu cea a profetului Ilie, trimis să pregătească "un popor desăvârşit" pentru venirea lui Mesia. Cel care avea să se nască reacţionează la prezenţa lui Isus "tresăltând de bucurie" în sânul matern cu ocazia vizitei Mariei la vara sa Elisabeta. Trimis de Dumnezeu să "facă drepte căile Domnului", a fost sfinţit de harul divin chiar înainte ca ochii săi să vadă lumina. "Iată - îi spune Elisabeta «plină de Duhul Sfânt» Mariei - îndată ce urechile mele au auzit glasul salutului tău, a tresăltat de bucurie pruncul în sânul meu".

După cronologia sugerată de îngerul Gabriel ("Elisabeta este acum în luna a şasea"), naşterea înaintemergătorului a fost fixată de către Biserica latină la trei luni după Buna-Vestire şi cu şase luni înainte de Crăciun. Celebrarea naşterii Botezătorului este, împreună cu cea a naşterii lui Isus şi a Mariei, singura sărbătoare liturgică pe care Biserica o dedică naşterii unui sfânt. Sfântul Ioan Botezătorul, ales ca patron de nu mai puţin de şaizeci şi şase de oraşe şi sate italiene, este primul sfânt cinstit de Biserica universală printr-o sărbătoare liturgică particulară, de dată foarte veche. Sfântul Augustin ne spune că sfântul era comemorat la 24 iunie în Biserica africană.

La fel de veche este celebrarea vigiliei sfântului, cunoscută deja de Sacramentarul Leonian, suprimată numai de noul calendar. Aceasta este dovada marelui interes pe care în toate timpurile l-a suscitat acest auster profet, atât de mult apreciat de către Cristos, încât a fost definit "cel mai mare dintre cei născuţi din femeie".

În istoria răscumpărării, Botezătorul este printre personalităţile cele mai deosebite: este ultimul profet şi primul apostol, întrucât îl precede pe Mesia şi îi dă mărturie. "Este mai mult decât un profet - mai spune Isus. - El este acela despre care stă scris: Iată eu trimit pe mesagerul meu înaintea feţei tale, pentru a-ţi pregăti calea înaintea ta". Biciuitor al ipocriziei şi al imoralităţii, a plătit prin martiriu rigoarea morală pe care nu numai că o predica, ci o şi punea în practică, fără a cunoaşte compromisul nici chiar în faţa ameninţării cu moartea. La 29 august Biserica aminteşte printr-o a doua celebrare liturgică martiriul Botezătorului, prototipul călugărului şi al misionarului.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

 

luni, 23 iunie 2014

Ca pâine a vieţii




"Ca pâine a vieţii,
ca sânge al iertării,
ca jertfă curată,
am fost dăruit.
Iubirea eternă,
cu braţele-ntinse,
M-a dat tuturora.
Dar tu... M-ai primit?


Din ţară în ţară,
din poartă în poartă,
din inimi în inimi
am binevestit.
Şi-acum când e vremea
să-nchid uşa vieţii,
te-ntreb înc-o dată:
dar tu... M-ai primit?


Zadarnic vei bate
la poarta închisă,
când aspru în noapte
vei fi izgonit.
„Primeşte-mă Doamne!”
Striga-vei cu lacrimi.
Şi Eu voi răspunde:
„Dar tu... M-ai primit?”".


Costache Ioanid