sâmbătă, 14 iunie 2014

† Preasfânta Treime: Treimea, mister luminos şi dialog de iubire (omilie)

Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov

Evanghelia - Ioan 3,16-18: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu.

 
Omilie
 
În sărbătoarea Preasfintei Treimi evanghelistul Ioan ne invită să vedem în Isus, mai exact în întruparea sa, în viaţa sa şi mai ales, în crucea sa (acesta este sensul pregnant al expresiei „l-a dat pe Fiul”) surprinzătoarea profunditate şi gratuitate a iubirii Tatălui. Cuvântul „a da” înseamnă adesea în Ioan „a dărui”. Trebuie notată sublinierea: „pe Fiul unul-născut”. Tatăl ne-a făcut darul Fiului său iubit. Şi mai trebuie observată şi universalitatea destinaţiei darului: lumea întreagă.
 
Evanghelistul continuă apoi spunându-ne că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru a salva lumea, nu pentru a o judeca. Dar aceasta nu scuteşte ca prezenţa darului să determine o criză: darul Tatălui poate fi primit sau refuzat. În judecată Ioan vede nu atât un eveniment viitor, de la sfârşit, cât mai ales o realitate actuală, deja prezentă şi operantă în cadrul istoriei şi în om, adică: nu Dumnezeu este cel care judecă, ci omul însuşi cu propria atitudine. Cu refuzul său sau cu acceptarea iubirii arătate în Isus (a crede înseamnă, exact, a recunoaşte şi a primi darul lui Dumnezeu în propria viaţă), omul se edifică pe sine lumină sau întuneric.
 
În ciuda importanţei pe care Sfânta Treime o are pentru credinţa creştină, deseori avem impresia că pentru mulţi nu este nimic mai mult decât un adevăr de crezut, un mister cu totul de neînţeles.
 
În realitate este un mister luminos. În faţa revelaţei Treimii nu ni se cere numai tăcere, dar şi uimire şi bucurie, pentru că este vorba de o realitate inaccesibilă, infinit mai mare decât noi, dar este vorba în acelaşi timp şi de o realitate luminoasă: omul este în totalitate luminat.
 
Cunoscându-l pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, noi întrevedem că Dumnezeu este în intimitatea sa cea mai profundă un dialog de iubire între trei persoane. În natura sa cea mai ascunsă (nici un om nu ar fi descoperit-o dacă Isus nu ne-ar fi vorbit despre ea), Dumnezeu este o realitate de comuniune, ca o familie. Aceasta este originalitatea concepţiei creştine despre Dumnezeu, şi aici omul află explicaţia cea mai adevărată despre sine însuşi. Omul simte nostalgia de neînlăturat a comunităţii, a solidarităţii şi a dialogului; are nevoie de aceasta pentru a trăi şi pentru a creşte, are nevoie de ea mai mult decât de aerul pe care îl respiră. Dar numai în lumina Treimii această constatare dobândeşte profunzime: suntem făcuţi pentru a ne întâlni, pentru a dialoga şi pentru a iubi, pentru că suntem „chipul lui Dumnezeu”, şi Dumnezeu este exact – atât cât ne este dat să înţelegem – o comunitate de iubire. Chemarea la comunitate este urma lăsată de Preasfânta Treime în om.
 
(don Bruno Maggioni [22.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4309).
 
 

vineri, 13 iunie 2014

Sfântul Anton de Padova (1195-1231), preot, doctor evanghelic

Sfântul Anton de Padova
“Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului” (Anton de Padova, Discursuri, I).
 
Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.
 
Un sfânt universal
 
Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: “Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

joi, 12 iunie 2014

Tristețea și nenorocirea


„Ce veţi face cu tristeţea noastră?
Ce s-a făcut mereu cu tristeţea?
Nu există de altfel adevărată tristeţe decât în ruşine;
ruşinea singură este tristă,
pentru că ea este fără remediu.
Dintre toate mizeriile omului,
ea este singura de care moartea nu ne eliberează.
Eu n-am acceptat ruşinea, de ce aş accepta tristeţea?
E destul că accept nenorocirea”
(Georges Bernanos, Lettre aux Anglais, EEC II, 14).

miercuri, 11 iunie 2014

Nenorocirea și disperarea

Isus și Satana, Binele și Răul

„Dumneavoastră [madame Fernande] se pare
că nu ştiţi nimic din ce este nenorocirea.
Fiica [Mlle Francine], ea, o ştie.
Căci a plânge un mort,
pierderea unui proces,
a jura împotriva lui Cristos,
a blestema,
nu aceasta este nenorocirea.
Nenorocirea este calmă,
solemnă, ca un rege pe tronul său,
tăcută ca un giulgiu.
Cât priveşte disperarea,
ea ne dă o împărăţie egală cu aceea a lui Dumnezeu”
- declară rusul Fiodor în faţa doameni Fernanda
(Georges Bernanos, La Joie, 623).

marți, 10 iunie 2014

Gândul zilei



„Nu există aici alt remediu pentru
a depăşi neliniştea pe care o semnalează
în scrierile lor contemporanii
decât întoarcerea la adevăratul realism,
realismul creştin,
care îmbrăţişează cu aceeaşi certitudine
demnitatea omului,
dar şi limitele sale,
capacitatea sa de a se depăşi,
dar şi realitatea păcatului”
(Pius al XII-lea, Inesauribile mistero, AAS [1957] 11-12).

duminică, 8 iunie 2014

Veni Sancte Spiritus (sequentia)

  
 
 
Veni, Sancte Spíritus
 
Veni, Sancte Spíritus,
et emítte cǽlitus
lucis tuæ rádium.

Veni, pater páuperum,
veni, dator múnerum,
veni, lumen córdium.

Consolátor óptime,
dulcis hospes ánimæ,
dulce refrigérium.

In labóre réquies,
in æstu tempéries,
in fletu solácium.

O lux beatíssima,
reple cordis íntima
tuórum fidélium.

Sine tuo númine,
nihil est in hómine
nihil est innóxium.

Lava quod est sórdidum,
riga quod est áridum,
sana quod est sáucium.

Flecte quod est rígidum,
fove quod est frígidum,
rege quod est dévium.

Da tuis fidélibus,
in te confidéntibus,
sacrum septenárium.

Da virtútis méritum,
da salútis éxitum,
da perénne gáudium. Amen.




Vino, Duhule Preasfânt

 
Vino, Duhule Preasfânt,
Și trimine pe pământ
A ta luminoasă rază!

 
Al săracilor Părinte,
Dătător de cele sfinte,
Vino și ne luminează!

 
Bunule mângâietor,
Oaspete preaiubitor,
Dulcea noastră răcorire!

 
Tu în trudă alinare,
În căldură ești răcoare,
Mângâiere în mâhnire.

 
Peste cei ce ți se-nchină,
Tu revarsă-a ta lumină,
Harul tău îmbelșugat!

 
Pentru-a omenirii vină,
Firea-ntreagă-acum suspină,
Grav rănită de păcat.

 
Spală ce e întinat,
Udă tot ce e uscat,
Vindecă ce e rănit!

 
Moaie tot ce-i împetrit,
Încălzește ce-i răcit
Și îndreaptă ce-i greșit!

 
Celor care te cinstesc
Și pe tine te slujesc,
Dă-le harul înșeptit! Amin.