sâmbătă, 8 iunie 2013

X TPA (C): Dumnezeul vieţii în fața tragediei morţii (omilie)



Învierea tânărului din Naim

Lectura I - 1Regilor 17,17-24: În zilele acelea, 17 profetul Ilie locuia în casa unei văduve. Într-o bună zi fiul ei s-a îmbolnăvit. Boala s-a agravat aşa de tare, încât copilul a rămas fără suflare. 18 Atunci femeia i-a spus lui Ilie: "Ce faci aici, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi aduci aminte de nelegiuirile mele şi să-mi ucizi fiul?" 19 Ilie i-a răspuns: "Dă-mi-l pe fiul tău!" El l-a luat din braţele ei şi l-a întins pe patul său. 20 Apoi l-a invocat pe Domnul: "Doamne Dumnezeul meu, îi vrei aşa de mult răul acestei văduve la care locuiesc, încât să-l laşi pe fiul ei să moară?" 21 Şi s-a întins de trei ori peste copil, invocându-l pe Domnul: "Doamne Dumnezeul meu, te implor, redă-i acestui copil viaţa". 22 Domnul i-a ascultat rugăciunea lui Ilie. Copilul a început din nou să respire, a revenit la viaţă. 23 Atunci Ilie a luat copilul, l-a adus din încăperea de sus în casă şi l-a înapoiat mamei sale, spunând: "Iată, fiul tău trăieşte!" 24 Femeia i-a spus lui Ilie: "Acum ştiu că eşti omul lui Dumnezeu şi că, într-adevăr, cuvântul Domnului este pe buzele tale".
 
Contextul. În timp ce Ilie este oaspetele unei văduve păgâne, moare copilul femeii. Ea consideră că ceea ce i s-a întâmplat este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru vinovăţiile sale şi vede în profet instrumentul mâniei divine. Miracolul împlinit de Ilie vrea să arate că Yahwe este Dumnezeul iubirii, care nu se bucură de moartea păcătosului, dar vrea convertirea sa, ca el să trăiască.
 
Reflecţie. Atunci când evenimentele ne sunt favorabile, suntem purtaţi să atribuim fenomenul norocului, sau capacităţilor noastre personale. Când ne sunt contrare, atunci ne întrebăm ce este între noi şi Dumnezeu, şi de ce el ne loveşte cu atâtea nenorociri.
 
Ilie a luat copilul mort şi l-a dus la etajul „superior”, acolo unde a avut loc miracolul învierii sale; numai după aceea a coborât la etajul „pământesc”, pentru a-l restitui mamei disperate.

vineri, 7 iunie 2013

Spiritualitatea Inimii lui Isus (2)



 
 
1. Privire istorică
 
Aceasta este un moment central în istoria spiritualității Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul ”relansării” devoțiunii. Deci este presupusă existența unei forme de spiritualitate de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este așadar opera sfintei Margareta Maria Alacoque.
 
Necunoscută în primele zece veacuri ale Bisericii, devoțiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul spiritualității cristocentrice și al misticii, ambient creat în jurul ordinului benedictin și cel franciscan. Devoțiunea față de umanitatea lui Cristos promovată mai ales de sfântul Anselm și de sfântul Bernard, a favorizat meditația asupra misterelor creștine și cultul patimii, cultul celor cinci răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii. Câteva texte indicau Inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor, tezaurul bogățiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.
 
O primă referință explicită la devoțiunea Sfintei Inimi apare în Vitis mystica a sfântului Bonaventura, care poate fi considerat unul dintre primii evlavioși ai Sfintei Inimi[1].
 
Mai târziu, sfânta Matilda (+ 1298) și sfânta Gertuda (+ 1302), călugărițe benedictine la Helfta, îmbogățesc devoțiunea față de umanitatea lui Cristos, în special față de Inima sa, cu exerciții și practici noi.

joi, 6 iunie 2013

Spiritualitatea Inimii lui Isus (1)




Preasfânta Inimii lui Isus

  
Era într-o zi a anului 1685, într-o localitate franceză, Paray le Monial. Sora Peronne Rosalia de Frage citea cu voce tare, în reflectorul mănăstirii, un jurnal intim al lui Claudiu La Colombière, un iezuit, mort cu trei ani mai înainte în faimă de sfințenie. Călugărițele vizitandine ascultau mâncând. În același timp erau foarte atente. Jurnalul citit de sora Rozalie Peronne suna astfel:

 
Am recunoscut că Dumnezeu voia ca eu să-i slujesc… în ceea ce privește devoțiunea pe care el a sugerat-o unei persoane căreia i se comunica cu multă confidență. Acea persoană se afla în fața Preasfântului Sacrament și Dumnezeu o umplea cu harurile abundente ale iubirii sale. Ea dorind să răspundă cu iubire la iubire, Dumnezeu îi spuse: ”Cea mai mare Iubire pe care tu poți să mi-o dai este să faci ceea ce de atâtea ori ți-am cerut”. Și, descoperindu-i Inima sa, continuă: ”Iată acea Inimă care a iubit atât de mult pe oameni și care nu a cruțat nimic până la a se consuma pentru a le arăta cât îi iubea. Și, ca recunoștință, nu am primit din partea celor mai mulți dintre ei decât nerecunoștință… Dar ceea ce simt mai mult e că sunt inimi consacrate mie care se comportă în acest mod”.
 
Numele persoanei nu era indicat. Însă La Colombière – autorul jurnalului – a fost confesorul mănăstirii. Printre călugărițe se afla una care se înroși și-și plecă ochii în farfurie în semn de mare tulburare: era sora Margareta Maria Alacoque. Ea era ”persoana” de care vorbea părintele Claudiu. De ea s-a slujit Dumnezeu pentru ”relansarea” devoțiunii Inimii Preasfinte. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983). 

miercuri, 5 iunie 2013

Sfântul Bonifaciu, episcop şi martir



Sfântul Bonifaciu

 
Fără opera misionară a sfântului Bonifaciu nu ar fi fost posibilă organizarea politică şi socială europeană a lui Carol cel Mare. Bonifaciu sau Winfrid pare să fi aparţinut unei nobile familii engleze din Devonshire, unde s-a născut în anul 673 (sau 680). A urmat regula monastică în abaţia din Exeter şi din Nurslig, înainte de a începe evanghelizarea popoarelor germanice de dincolo de Rin. Prima sa încercare de a ajunge în Frisia a eşuat datorită ostilităţii dintre ducele german Radbod şi Carol Martel. Winfrid a făcut atunci pelerinajul la Roma pentru a se ruga la mormintele martirilor şi a obţine binecuvântarea papei. Sfântul Grigore al II-lea a susţinut elanul misionar al lui şi Winfrid a plecat către Germania. A făcut popas în Turingia, apoi a ajuns în Frisia, abia supusă de către franci, şi, acolo, a făcut primele convertiri.

În trei ani, a parcurs o mare parte din teritoriul germanic. Chiar şi saxonii au răspuns cu entuziasm la predica sa. Fiind chemat la Roma, a primit de la papa consacrarea episcopală şi noul nume de Bonifaciu. În timpul călătoriei de întoarcere în Germania într-o pădure din Hessen a pus să se taie un stejar uriaş, căruia populaţiile păgâne îi atribuiau puteri magice, pentru că era socotit sediul zeului. Acel gest a fost socotit o adevărată sfidare a divinităţii şi păgânii au alergat pentru a asista la răzbunarea zeului ofensat. Bonifaciu a profitat de aceasta pentru a le aduce mesajul evanghelic. La picioarele stejarului doborât a ridicat prima biserică dedicată sfântului Petru.

duminică, 2 iunie 2013

Papa Francisc - Procesiune Eucaristica (Corpus Domini)



Pe jos și cu capul descoperit,
Papa Francisc a condus
prima procesiune de
Joia Verde – Corpus Domini – plecând
din piața San Giovanni in Laterano
pe strada Merulana pentru a ajunge
la Basilica di Santa Maria Maggiore.
 
În procesiune era Crucea purtată de un ministrant
cu candele aprinse și în ordine frățiile și soldații, cavalerii Sfântului Mormânt și cei din Malta,
călugări și călugărițe, preoți și diaconi,
parohii de Roma, canonicii lateranesi,
capelanii și prelații, episcopii,
arhiepiscopii și cardinalii,
copiii de la prima Sfântă Împartășanie,
patru cu cadelnița și doi cu tămâie
și șase ministranți cu torțe.
(30.05.2013).
 

Mozart: Masa Încoronării - Karajan • Vienna Philharmonic Orchestra • St. Peter's