miercuri, 18 ianuarie 2017

marți, 17 ianuarie 2017

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]


(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.


TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

  1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

  1. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].


luni, 16 ianuarie 2017

Problema lui Cain...

Cain ucigând-l pe Abel -
de Gaetano Gandolfi (1734-1802).


Abel era păstor la oi iar Cain lucrător al pământului. După câtva timp, Cain a adus Domnului jertfă din roadele pământului. Abel a oferit și el din întâii născuți ai turmei sale și din grăsimea lor. Domnul a privit către Abel și jertfa lui, dar la Cain și la jertfa lui n-a privit. Cain s-a mâniat foarte tare și fața i s-a posomorât. Domnul i-a spus lui Cain: «De ce te-ai mâniat și ai fața posomorâtă? Dacă faci binele, nu-i așa că poți ține fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești». Cain a vorbit cu Abel, fratele său. Când erau pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis”. (Gen 4, 2-8).

Problema lui Cain este ne acceptarea modului în care Dumnezeu îl iubeşte şi ca urmare a modului în care Dumnezeu îl iubește pe Abel. Nu este Abel problema reală a lui Cain, problema adevărată este el și raportul său cu Dumnezeu și modul său de înțelegere, percepere, acceptare a iubirii lui Dumnezeu pentru el. Acest lucru este exact ceea ce îi spune Dumnezeu. Dumnezeu intervine atunci pentru a-l ajuta pe Cain să înțeleagă că problema sa nu este Abel, dar că este înăuntru lui Cain și în faptul că trebuie să se împace Cain cu propria lor realitate, cu modul în care Dumnezeu îl iubeşte şi apoi să fie mulţumit de iubirea pe care o are Dumnezeu pentru el. Iată că Dumnezeu intervine precizând adevărata problemă:

Domnul i-a zis pe Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» Domnul i-a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Acum deci fii blestemat pe pământul care și-a deschis gura ca să bea sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul nu-ți va mai da rodul său; rătăcitor și fugar vei fi pe pământ»”. (Gen 4,9-12).

Această frază a lui Dumnezeu în ebraică este foarte complexă și este greu de înţeles, dar sensul fundamental este aceasta: dacă tu reacționezi bine la ceea ce te face să te mânii, atunci privește îndată la harul dăruit și nu vei avea nevoie să fii trist și abătut, dacă în schimb reacționezi rău, atunci privește că problema este între tine și păcat, care este gata să te atace pândind la uşa ta. Dar tu trebuie să fii mai puternic decât el.

(trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://vangelodelgiorno.blogspot.ro).

duminică, 15 ianuarie 2017

Dintre sute de catarge de Mihail Eminescu




Mihai Eminescu
(15 ianuarie 1850 Botoșani - 15 iunie 1889 București).

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile ?

Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile ?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Tu urmeaza in tot locul
Vânturile, valurile.

Neînteles ramane gândul
Ce-ti strabate cânturile,
Zboara vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.


Cântă Florin Bogardo
(16.08.1940 București - 15.08.2009 București).

Omilie - II TPA [A]: Ioan Botezătorul indică pe Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu”


Ioan Botezătorul indică pe Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu”
[anul A]



pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (15 ianuarie 2017)

Lecturi: Isaia 49,3.5-6; 1Corinteni 1,1-3; Evanghelia Ioan 1,29-34.

Întrăm astăzi în timpul de peste an. În liturgie, noul Ioan Botezătorul indică pe acela care este contemplat duminică de duminică, pe „Mielul lui Dumnezeu”, pe Isus Cristos, care a fost trimis ca lumină pentru popoare.

În prima lectură din cartea profetul Isaia (Is 49,3.5-6), este descrisă figura „Slujitorului Domnului” [‘ebed ’Adonaj], a cărui identitate nu este descoperită. „Tu eşti slujitorul meu, Israel; în tine mă voi glorifica!” Este chemat de Domnul. Reprezintă micul rest din Israel. Acest slujitor va fi lumină pentru popoare, purtând mântuirea până la extrem. Suntem în fața unei afirmații paradoxale: Dumnezeu își manifestă gloria ascunsă într-un „slujitor”, a cărei operă, după toate aparențele este un faliment și comportă multe suferințe (cf. Is 49,4; 50,6). Dumnezeu l-a ales pe Israel nu pentru puterea sa, nici pentru meritele sale, dar din iubire gratuită.  „Slujitorul Domnului” a fost plăsmuit din „sânul matern” (v. 5) și i-a fost încredințată o misiune universală care cuprinde toate popoarele, întreaga omenire. O astfel de misiune comportă oboseală, suferință, moarte. Dar Domnul nu a abandonat poporul său, ci tocmai în momentul suferinței – în timp ce succesul era promis – dar cu totul diferit și pentru un alt timp (cf. Is 52,13-15). Toți – chiar cei mai umili şi cei mai dispreţuiți dintre toți oameni – sunt conduși să descoperi că ei sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu. Este un mesaj de speranţă pentru toţi prizonierii şi exclușii din ziua de azi.

Discipolii lui Isus au interpretat această profeție a Slujitorului Domnului: Isus Cristos. El contează pe noi: să-i fim purtătorii speranţei luminii în întreaga lume.

Este mesajul de speranţă pe care îl găsim în scrisoarea sfântului Paul către Corintieni (1Cor 1,1-3). Oferă un răspuns și o îndrumare pastorală Bisericii lui Dumnezeu din Corint. În salutul inițial, formulat în greacă („har”) și în ebraică („pace” – shalom), autorul se prezintă ca apostol al lui Isus Cristos: „Eu, Paul, chemat să fie apostol al lui Cristos Isus […] către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint”. Se adresează noilor convertiţi. Printre ei se găsesc oameni simpli, de rând, pe care lumea îi dispreţuiește, dar sunt conduși să descopere că Cristos a venit pentru toţi. Prezintă comunitatea din Corint ca „sfântă”, consacrată la slujire, unindu-i pe credincioși cu persoana lui Isus Cristos, care i-a chemat la sfințenie, inclusiv pe cei care au căzut foarte mult. Noi toți avem o chemare asemănătoare; prin har și pace suntem lumină pentru fraţii noștrii şi martori ai mântuirii lui Cristos. Toți au un loc de preţ în ochii lui Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,29-34) din această duminică ne arată pe Isus venind către Ioan Botezătorul care îl descrie ca „pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Mielul este imaginea unei ascultări şi a unei iubiri care merg până la cruce. Mielul este imaginea Slujitorului lui Dumnezeu despre care vorbește profetul Isaia (Is 53,7), care ia asupra sa – ridicând – păcatul poporului. Verbul pe care îl foloseşte evanghelistul Ioan înseamnă: „a purta”, „a lua pe spatele său” şi, totodată, „a şterge”, „a distruge”. Cristos ia asupra sa toate păcatele lumii ca să ne elibereze.

Ce este păcatul lumii? Războiul? Drogurile? Comerțul cu arme? Corupția? Terorismul? Toate aceste păcate izvorăsc din refuzul de a fi fii și frații așa cum ne-a gândit Dumnezeu. Păcatul lumii – sunt toate gândurile, toate faptele, toate neglijențele, de la cele mai ucigătoare până la cele mai puțin dăunătoare – care refuză să fie fii ai lui Dumnezeu și continuă să producă grave consecințe. Este păcatul care neliniștește inima omului de la origini, de când Adam și Eva au folosit darul libertății pentru a spune „nu” Creatorului, până a venit Isus pentru a-l ridica.

De fiecare dată când celebrăm Euharistia, noi îl rugăm pe Domnul folosind cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Atunci când preotul vă arată pâinea euharistică, hostia consacrată, foloseşte aceleaşi cuvinte pentru a-l prezenta pe Domnul: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii!”

Celebrând Euharistia în această duminică ne este dat Mielul care ridică păcatul lumii. Ceea ce ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu, se realizează în Euharistie pentru noi. Suntem invitaţi să privim cu credinţă la Mielul lui Dumnezeu. Să fixăm privirea de credinţă asupra lui. La terminare, când preotul spune: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!”, va pleca fiecare la casa sa, la munca sa. Dar dacă l-aţi privit cu credinţă pe acest Miel al lui Dumnezeu prezent în Euharistie, veţi deveni lumină a lui Cristos, veţi fi cu adevărat lumină a lumii şi sare a pământului.

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].


vineri, 13 ianuarie 2017

† Duminica a 2-a de peste an (A): „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu” [15 ianuarie 2017]


Ioan Botezătorul îl indică pe Cristos - de Domenico Zamperi,
supranumit „il Domenichino”;
pictură păstrată în bazilica Sant' Andrea della Valle, din Roma.

Evanghelia Ioan 1,29-34: În acel timp, Ioan l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. Eu nu-l cunoşteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Omilie

Întrăm astăzi în timpul de peste an. Acest Isus căruia i-am sărbători naşterea are o veste bună pentru întreaga omenirea. Este veste bună care a fost anunţată păstorilor și apoi magilor. Evangheliile ne fac să descoperim minunile pe care Domnul le-a făcut pentru mântuirea lumii.

Această eliberare a fost deja anunţată de câteva secole de profetul Isaia. Am auzit mesajul său adresat unui popor care a fost deportat într-o ţară străină. El a fost victimă a tot felul de ostilități. Dar Dumnezeu vede suferinţa a lor săi şi trimite pe profetul său să-i anunţe eliberarea. Toți, chiar cei mai umili şi cei mai dispreţuiți oameni, sunt duși să descoperi că ei sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu.


Avem un mesaj de speranţă pentru toţi prizonierii şi exclușii din ziua de azi. Ne gândim la toți cei care s-au afundat din cauza reputației rele a trecutului şi a acţiunilor lor. Dar Domnul nu i-a abandonat. Le-a trimis profeți, preoţi, martori pentru a le spune că ei sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu. Nu vrea să se piardă nici unul; şi el contează pe noi ca să fim purtători de speranţă şi de lumină pentru întreaga omenire.

Este mesajul de speranţă pe care îl găsim în scrisoarea sfântului Paul către Corintieni. Se adresează noilor convertiţi. Printre ei, se găsesc sunt oameni de rând, persoane nepotrivite. Lumea îi dispreţuiește; dar sunt duși să descopere că Cristos a venit pentru toţi. Și unii și alții sunt invitați să devină discipoli şi misionari. Isus i-a chemat la sfințenie, inclusiv pe cei care au căzut foarte mult. Ei au toți un loc de preţ în ochii lui Dumnezeu.

Evanghelia din această duminică ne arată pe Isus venind către Ioan Botezătorul. Nu uităm că numele lui Isus înseamnă: „Domnul salvează”. Or, iată, în această zi, noi vedem întâlnind omenirea rănită de păcatul său. Isus i-a iniţiativa. Omenirea are nevoie să fie salvată. Noi constatăm în fiecare zi. Riscăm poate să ne descurajăm căci mântuirea ne pare foarte departe. Dar sfântul Ioan ne aminteşte că Dumnezeu nu abandonează pe nimeni. El „ne-a iubit mai întâi”. Am sărbătorit Crăciun: este năvălirea lui Dumnezeu printre oameni pentru a le aduce mântuirea.

Acest lucru îl descoperă în Isus și Ioan Botezătorul într-o lumină nouă. L-am auzit de două ori: „Eu nu-l cunoşteam”. Şi totuşi, ei erau verișori; s-au întâlnit în copilărie. Au avut asemenea experienţe. În relaţiile noastre, pot exista și persoane pe care știm bine că le cunoaștem. Dar după un anumit timp, vom descoperi într-o lumină nouă. Nu ne-am imaginat niciodată că le regăsim astfel.

Când Ioan Botezătorul ne spune că el nu-l cunoștea pe Isus, voia să ne spună despre misterul său. El descoperă în el pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În el, este promisiunea lui Isaia care se realizează dincolo de toate așteptările noastre. Cristos ia asupra sa toate păcatele lumii ca să ne elibereze. Într-o zi, va spune că „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Vestea cea bună este că Cristos nu este numai un personaj din trecut. El continuă să ne întâlnească în centrul vieţii noastre, în bucuriile şi în încercările noastre.

Dar pentru a-l găsi pe Cristos, trebuie să-l căutăm sau mai degrabă să lăsăm să fim căutați de el. Întodeauna este acolo. El vrea să ni se alăture. Dar de multe ori suntem în altă parte. Astăzi suntem invitaţi să primim această prezenţa a lui Cristos pentru a fi martori spre cei care nu îi cunoaștem. Cel mai bun loc pentru el este să-l întâlnim în Euharistie. Este un cadou pe care ni-l oferă gratuit pentru a perpetua prezenţa sa între noi. Cu cât ne apropiem de Euharistie, cu atât noi ne acomodăm să fim ca și el și cu atât vom crește prezenţa şi iubirea noastră.

În această zi, te rugăm, Doamne: „Ajută-ne să reluăm intimitatea cea mai mare cu tine, mai puțin neobișnuit, mai puțin prin surprindere. Dă-ne foame după tine. Dă-ne sete după Cuvântul tău. Fă-ne să trăim cu tine, familiar, cu bucurie, în intimitatea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”. Amin.



(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6614-homelie-du-2eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).



joi, 12 ianuarie 2017

Dumnezeu a făcut liberă creația sa...



„Scandalul universului nu este suferinţa,
este libertatea.
Dumnezeu a făcut liberă creaţia sa,
iată scandalul scandalurilor,
căci toate celelalte scandaluri pornesc de aici”.
(Bernanos G., La liberte, EEC II, 1379).

miercuri, 11 ianuarie 2017

Nunta din Cana



de Costache Ioanid
 

Şi-a fost nuntă-n satul Cana din ţinutul Galileea.
N-a mai fost de când e lumea altă nuntă ca aceea!
Nu în temple strălucite, nu în falnice palate!
Ci în sat, într-o grădină, sub smochini şi sub prelate.
Bărcile lăsând pe ţărmuri cu otgoane şi cu plase,
rând pe rând s-au strâns pescarii, aplecând priviri sfioase.
Între flori stătea mireasa lângă fericitul mire.
Ea în alba ei cămaşă dintr-un văl de in subţire.
El, cu mantie prelungă şi cu lată cingătoare,
surâzând, cu o privire blândă şi ocrotitoare.
Când deodată, printre ramuri de smochini cu muguri proaspeţi,
toţi mesenii-ntorc privirea către noul grup de oaspeţi.
„Cine-i? Cine-i?” zboară şoapte. „Cum, nu ştiţi?” se-aude-ncet.
„E Isus... cu ucenicii... E Isus din Nazaret..."
„E-un învăţător mai tânăr. Dar vorbeşte cu putere."
Toţi au aţintit privirea, dornici dup-o mângâiere.
Ce era Isus anume, nu aflase nimeni încă.
Dar s-au ridicat nuntaşii într-o linişte adâncă
Şi, lăsând spre ceruri gândul către Cel Prea-nalt să fugă,
cu-acel glas ce n-are seamăn, începu Isus o rugă.
Plâng bătrânii, aplecându-şi tainic fruntea lor căruntă.
Ce frumos! Ce măreţie! Cu Isus să fii la nuntă!...
Laolaltă cu pescarii se aşază-nvăţătorul.
(Un fior trecea prin inimi şi era din cer fiorul...)
Lângă el veni sfioasa maica lui cu ochii-n rouă.
Şi în urmă ucenicii cei chemaţi de-o zi sau două.
Ca un susur de pădure se porni un psalm pe buze.
Cântecul vibra sub ramuri ca o doină din cobuze.
Iar în urmă, în tăcere, cei mai vârstnici încercară
lui Isus învăţătorul vreun cuvânt adânc să-I ceară.
Unu-I spuse o durere. Altul Îi ceru un sfat.
Se făcea lumină-n inimi, ca pe-un cer spre revărsat.
Mult se minunau bătrânii de acest învăţător!
Nunta se părea o ploaie de lumină pe-un ogor.
Clipele în zbor trecură cu-ntrebări, cu psalmi, cu rugi.
Şi deodată... mama sfântă, dintre gazde, dintre slugi,
se apropie în taină de Isus cu un suspin,
eu o şoaptă la ureche: „Nu mai au în vase vin”.
„Ştii ce-mi ceri?... răspunse Fiul, cu tristeţe oarecum.
„Vremea de minuni şi semne va veni... dar nu-i acum...
Vă voi da şi vin şi pâine, nu ca-n zilele străbune...”
Mama către slugi se-ntoarse: „Faceţi tot ce vă va spune!”
„Umpleţi vasele cu apă!” porunci Isus. Şi iată,
şase vase mari de piatră s-au umplut cu apă-ndată.
„Scoateţi dar şi daţi să guste nunul mai întâi din ea!”
Şi-a gustat o cupă nunul, neştiind de unde bea.
A gustat şi-n piept deodată a simţit venind un har...
S-a uitat uimit la cupă... şi-a sorbit din cupă iar...
Şi privindu-şi cupa goală, a rămas într-o uimire...
A cerut din nou o cupă... şi-a chemat la el pe mire.
„Spune-mi” i-a şoptit în taină, „orice om când dă o masă,
toarnă mai întâi în cupe vin de-o viţă mai aleasă.
După două trei pahare, când e veselia-n toi,
scoate altă băutură care-i mai puţin de soi.
Tu, fără să-mi spui o vorbă, mie, care vă sunt nun,
ai lăsat să dai la urmă tocmai vinul cel mai bun”.
„Vin mai bun? Ce vorbă-i asta?... Vin nu mai avem de loc!”
Mirele gustă din cupă... Pieptu-i se umplu de-un foc...
Şi trecu din mână-n mână, vinul tainic, în pahare.
„Dar ce fel de vin e-acesta?” se-ntrebară cu mirare.
Nu e vinul ce-ameţeşte şi cu basme te încântă.
E-un izvor de mângâiere şi de bucurie sfântă.
Din ce struguri picurară stropii lui în cupa lor?
Cine-o fi adus din ceruri vinul sfântului fior?
Ce n-ar da bogaţii lumii, ce n-ar da pentr-un pahar!
N-au ei aur să plătească ce-au primit pescarii-n dar...
Ce n-ar da profeţii Legii, ce-au gustat din vechiul vin!
Ei... doar l-au dorit prin Duhul! Dar aici paharu-i plin!
O, ce cântece răsună! Sus pescari! Paharul sus!
Doamne, bine e la nuntă, când acolo e Isus!...
Şi pe când mesenii cânta şi petrec în voia lor,
ucenicii cu mirare îl privesc pe-nvăţător...
Ei în el văd o lumină ce-şi ridică-ncet văpaia
şi se-arată-n întuneric, cum a scris demult Isaia...
„În pământul de ocară... în ţinutul Zabulon...
în hotarul Iui Neftali... unde zboară-al jalei zvon...
lângă mare... pe câmpie... mai departe de Iordan...
în ţinutul Galileea... peste-al beznelor noian...
răsări-va o lumină, umbra morţii risipind...”
Şi-n sărmanele lor inimi, licăriri de zori se-aprind...
El, Isus, e răsăritul unui soare plin de foc!
Ieri le-a fost învăţătorul. Azi e un mare proroc.
În curând, ca prinţ al păcii, va surpa străvechiul zid.
Va fi însuşi împăratul din sămânţa lui David!
El va fi apoi Mesia care frânge lanţul greu!
Şi câţi Toma îi vor spune: „Domnul... Dumnezeul meu!

*

Şi-au trecut paharul slavei dintr-o mână-n altă mână;
dintr-un secol în alt secol, peste negura păgână!
Şi-au venit mereu la nuntă, ca şi astăzi, tot mai mulţi:
nu atât cei tari şi falnici, cât cei slabi şi cei desculţi.
Dacă-n cele şase vase o mai fi belşug de vin,
nu ştiu. Dar ce ştiu, ştiu bine: că paharul nostru-i plin!
O, veniţi, veniţi la nuntă cât e vinul cel de soi!
cât e poarta larg deschisă! Cât Isus e-aici cu noi!
O, ferice de aceia care-n patria de sus
vor sorbi paharul slavei lângă mirele Isus!
Şi ferice de aceia ce, prin viaţa lor frumoasă,
lui Isus, la marea nuntă, îi vor fi, în cer, mireasă!