marți, 28 februarie 2017

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru Postul Mare (2017)


Parabola bogatului
și a lui Lazăr cel sărac (Lc 16, 19-31).
Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un nou început, un drum care conduce spre o ţintă sigură: Paştele sau Învierea, victoria lui Cristos asupra morţii. Şi tot acest timp ne adresează o invitaţie puternică la convertire: creştinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu „din toată inima”, pentru a nu se mulţumi cu o viaţă mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul fidel care nu ne părăseşte niciodată, pentru că, şi atunci când păcătuim, aşteaptă cu răbdare întoarcerea noastră la el şi, cu această aşteptare, manifestă voinţa sa de iertare (cf. Omilia la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Postul Mare este momentul favorabil pentru a intensifica viaţa spiritului prin sfintele mijloace pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea şi pomana. La baza a toate este cuvântul lui Dumnezeu, pe care în acest timp suntem invitaţi să-l ascultăm şi să-l medităm cu o mai mare asiduitate. Îndeosebi, aici aş vrea să mă opresc asupra parabolei omului bogat şi a săracului Lazăr (cf. Lc 16,19-31). Să ne lăsăm inspiraţi de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia pentru a înţelege cum să acţionăm pentru a ajunge la adevărata fericire şi la viaţa veşnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.

1. Celălalt este un dar

Parabola începe prezentând cele două personaje principale, dar săracul e cel care este descris în manieră mai detaliată: el se află într-o condiţie disperată şi nu are puterea de a se ridica, zace la poarta bogatului şi mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot trupul şi câinii vin să le lingă (cf. v. 20-21). Aşadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat şi umilit.

Scena este şi mai dramatică dacă se ia în considerare că săracul se numeşte „Lazăr”: un nume încărcat de promisiuni, care literalmente înseamnă „Dumnezeu ajută”. De aceea, acest personaj nu este anonim, are trăsături foarte precise şi se prezintă ca un individ la care trebuie asociată o istorie personală. În timp ce pentru bogat el este ca invizibil, pentru noi devine cunoscut şi aproape familial, devine o faţă; şi, ca atare, un dar, o bogăţie inestimabilă, o fiinţă voită, iubită, amintită de Dumnezeu, chiar dacă condiţia sa concretă este aceea a unui refuz uman (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Lazăr ne învaţă că celălalt este un dar. Relaţia corectă cu persoanele constă în a le recunoaşte valoarea cu recunoştinţă. Şi săracul la poarta bogatului nu este un obstacol deranjant, ci un apel să ne convertim şi să ne schimbăm viaţa. Prima invitaţie pe care ne-o adresează această parabolă este aceea de a deschide poarta inimii noastre pentru celălalt, pentru că fiecare persoană este un dar, fie vecinul nostru, fie săracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice pentru a deschide poarta pentru orice nevoiaş şi a recunoaşte în el sau în ea faţa lui Cristos. Fiecare dintre noi întâlneşte astfel de oameni pe drumul său. Fiecare viaţă care ne vine în întâmpinare este un dar şi merită primire, respect, iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să deschidem ochii pentru a primi viaţa şi a o iubi, mai ales când este slab. Dar pentru a putea face aceasta este necesar să luăm în serios şi ceea ce ne revelează evanghelia cu privire la omul bogat.

2. Păcatul ne orbeşte

Parabola este nemiloasă în a evidenţia contradicţiile în care se află bogatul (v. 19). Acest personaj, contrar săracului Lazăr, nu are un nume, este calificat numai ca „bogat”. Opulenţa sa se manifestă în hainele pe care le poartă, de un lux exagerat. De fapt, purpura era foarte scumpă, mai mult decât argintul şi decât aurul, şi de aceea era rezervată divinităţilor (cf. Ier 10,9) şi regilor (cf. Jud 8,26). Mătasea fină era o lână specială care contribuia să dea ţinutei un caracter aproape sacru. Aşadar, bogăţia acestui om este excesivă şi pentru că este etalată în fiecare zi, în mod obişnuit: „Petrecea în fiecare zi cu mare fast” (v. 19). În el se întrevede în mod dramatic corupţia păcatului, care se realizează în trei momente succesive: iubirea faţă de bani, vanitatea şi mândria (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 20 septembrie 2013).

Spune apostolul Paul că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani” (1Tim 6,10). Ea este motivul principal al corupţiei şi sursă de invidii, certuri şi suspiciuni. Banul poate ajunge să ne domine, aşa încât să devină un idol tiranic (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 55). În loc să fie un instrument în slujba noastră pentru a face binele şi a exercita solidaritatea faţă de alţii, banul ne poate aservi pe noi şi lumea întreagă la o logică egoistă care nu lasă spaţiu iubirii şi împiedică pacea.

Parabola ne arată după aceea că lăcomia bogatului îl face vanitos. Personalitatea sa se realizează în aparenţe, în a arăta celorlalţi ceea ce el îşi poate permite. Însă aparenţa maschează golul interior. Viaţa sa este prizonieră a exteriorităţii, a dimensiunii celei mai superficiale şi efemere a existenţei (cf. ibid., 62).

Treapta cea mai joasă a acestei degradări morale este mândria. Omul bogat se îmbracă de parcă ar fi un rege, simulează ţinuta unui dumnezeu, uitând că este pur şi simplu un muritor. Pentru omul corupt de iubirea faţă de bogăţii nu există altceva decât propriul „eu” şi pentru aceasta persoanele care-l înconjoară nu intră în privirea sa. Rodul alipirii de bani este, aşadar, un soi de orbire: bogatul nu vede săracul înfometat, rănit şi prosternat în umilirea sa.

Privind acest personaj, se înţelege pentru ce evanghelia este aşa de clară în a condamna iubirea faţă de bani: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24).

3. Cuvântul este un dar

Evanghelia bogatului şi a săracului Lazăr ne ajută să ne pregătească bine pentru Paştele care se apropie. Liturgia din Miercurea Cenuşii ne invită să trăim o experienţă asemănătoare cu aceea pe care o trăieşte bogatul în manieră foarte dramatică. Preotul, impunând cenuşa pe cap, repetă cuvintele: „Adu-ţi aminte că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. De fapt, bogatul şi săracul mor amândoi şi partea principală a parabolei se desfăşoară în lumea de dincolo. Cele două personaje descoperă pe neaşteptate că „n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea” (1Tim 6,7).

Şi privirea noastră se deschide spre lumea de dincolo, unde bogatul are un dialog lung cu Abraham, pe care-l numeşte „părinte” (cf. Lc 16,24.27), demonstrând că face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest amănunt face viaţa sa şi mai contradictorie, deoarece până acum nu s-a spus nimic despre relaţia sa cu Dumnezeu. De fapt, în viaţa sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul său dumnezeu fiind el însuşi.

Numai printre chinurile din lumea de dincolo bogatul îl recunoaşte pe Lazăr şi ar vrea ca săracul să aline suferinţele sale cu un pic de apă. Gesturile cerute de la Lazăr sunt asemănătoare cu acelea pe care ar fi putut să le facă bogatul şi pe care nu le-a făcut niciodată. Totuşi, Abraham îi explică: „Ai primit cele bune în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi” (v. 25). În lumea de dincolo se restabileşte o anumită egalitate şi relele vieţii sunt echilibrate de bine.

Parabola se prelungeşte şi astfel prezintă un mesaj pentru toţi creştinii. De fapt, bogatul, care are fraţi ce încă sunt în viaţă, îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la ei pentru a-i avertiza; însă Abraham răspunde: „Îi au pe Moise şi pe profeţi: să asculte de ei” (v. 29). Şi în faţa obiecţiei bogatului, adaugă: „Dacă nu ascultă de Moise şi profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (v. 31).


În acest mod reiese adevărata problemă a bogatului: rădăcina relelor sale este faptul de „a nu da ascultare cuvântului lui Dumnezeu”; acest lucru l-a dus să nu-l mai iubească pe Dumnezeu şi apoi să-l dispreţuiască pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu este o forţă vie, capabil să trezească convertirea în inima oamenilor şi să orienteze din nou persoana spre Dumnezeu. A închide inima în faţa darului lui Dumnezeu care vorbeşte are drept consecinţă închiderea inimii în faţa darului fratelui.


Iubiţi fraţi şi surori,


Postul Mare este timpul favorabil pentru a ne reînnoi în întâlnirea cu Cristos viu în cuvântul său, în sacramente şi în aproapele. Domnul – care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învins înşelăciunile ispititorului – ne indică drumul de urmat. Duhul Sfânt să ne conducă să parcurgem un adevărat drum de convertire, pentru a redescoperi darul cuvântului lui Dumnezeu, să fim purificaţi de păcatul care ne orbeşte şi să-l slujim pe Cristos prezent în fraţii nevoiaşi. Îi încurajez pe toţi credincioşii să exprime această reînnoire spirituală participând şi la iniţiativele din Postul Mare pe care multe organisme ecleziale, în diferite părţi ale lumii, le promovează pentru a face să crească cultura întâlnirii în unica familie umană. Să ne rugăm unii pentru alţii pentru ca, părtaşi de victoria lui Cristos, să ştim să deschidem porţile noastre pentru cel slab şi pentru cel sărac. Atunci vom putea trăi şi mărturisi în plinătate bucuria Paştelui.

Vatican, 18 octombrie 2016, sărbătoarea Sfântul Luca, evanghelist.

                                                                                                            Francisc

(traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20170236).


Orice iubire este ca răsăritul primei dimineți...



„Orice iubire este întotdeauna unică
iar făgăduința ei
este ca răsăritul primei dimineți.

(Paul Evdokimov [1901-1970]).

luni, 27 februarie 2017

Har și exemplu...


Lorenzo Milani (1923-1967).

„Cu cuvântul mulțimii nu se face nimic.
Pe planul divin se cere har
și pe planul omenesc se cere exemplu”.
(preot Lorenzo Milani [1923-1967]).

sâmbătă, 25 februarie 2017

Încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru (VIII TPA [A] - 26 februarie 2017)

„Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes!” (Matei 6,28)
Încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (26 februarie 2017)

Lecturi: Isaia 49,14-15; 1Corinteni 4,1-5; Evanghelia Matei 6,24-34.


Cu Predica de pe Munte, în duminicile precedente, liturgia ne-a prezentat programul vieții creștine pe care Isus vrea să-l urmăm: „fericirile”, plinătatea vieții, iertarea, iubirea… Este dificil de a accepta, mai ales, să-l pui în practică. Dar avem încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru.

În această duminică, cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne dea curajul că pe acest drum Dumnezeu nu ne lasă singuri, după cum ne arată profetul Isaia în prima lectură, foarte scurtă (Is 49,14-15): ne spune că Dumnezeu nu abandonează pe cei care suferă. Noi ne-am abătut de la el…

În exilul babilonic, Israel se simte ca o soție abandonată. Știe că a fost infidelă, că l-a trădat pe Dumnezeul său. Și repetă: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat” (v. 14). Și cei rămași în țară manifestă aceleași dubii pentru viitorul lor. Profetul se adresează locuitorilor din Ierusalim. Dumnezeu a abandonat poporul său. Situația este fără remediu. Profetul le împărtăşește răspunsul lui Dumnezeu: nu i-a abandonat, nu-i adevărat! „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează […]? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (v. 15).  Poate oare o femeie să uite de copilul său? Profetul se gândeşte mai bine şi îşi dă seama că sunt femei care-şi părăsesc copiii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. Este grija iubitoare a lui Dumnezeu față de poporul ales: asigură Ierusalimul de permanența iubirii sale, până acolo că se revelează ca o mamă pentru Israel. Este vorba despre simbologia maternă, plină de tandrețe și de iubire profundă.

Într-o rubrică de la televizor, s-a luat un interviu de la mama unui tânăr asasin care şi-a mărturisit crima. Moderatorul o întreabă ce crede despre fiul său şi dacă simte vreo afecţiune pentru el. Femeia răspunde printre lacrimi că, în ciuda a toate, fiul său este „bun” şi că ea îl iubeşte mai mult decât înainte.

Dumnezeu se comportă cu noi păcătoşii în acelaşi fel, pentru că este „mama” noastră. Întăriţi de această încredere, putem să depăşim preocupări noastre zilnice. În el putem găsi mântuirea.

În Scrisoarea sa către Corintieni (1Cor 4,1-5), sfântul Paul se adresează creştinilor care nu au înţeles Evanghelia. Ei continuă să judece „conform cărnii” și lăsându-se atrași de predicatori și nu de mesajul lor, punând în pericol unitatea comunității. Sunt certurile între comunitățile formate din oameni legați prin relații lor de rudenie și de limbă. Paul intervine pentru a pune lucrurile la locul lor. Care este valoarea predicării Evangheliei? Predicatorii sunt „nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu”. Misiunea lor este de a-l arăta pe Cristos și de a întoarce comunitatea spre el. Nu sunt patroni. Au în mână bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Ei sunt administratorii tainelor Domnului, sunt misterele lui Dumnezeu, sunt în planul său eliberator. De la administratori se cere numai fidelitate. Cine anunță Evanghelia – înțelege sfântul Paul să spună – trebuie să aibă unica preocupare de a transmite mesajul lui Cristos, fără a adăuga nimic și fără să aducă vreo atingere. Corintienilor le spune să se încreadă în Domnul, cel care „mă judecă” şiva pune în lumină ceea ce stă ascuns în întuneric şi va descoperi planurile multor inimi”. Să avem încredere în Domnul care este judecătorul nostru: un Tată bun și milostiv.

Evanghelia (Mt 6,24-34) din această duminică îl prezintă pe Isus care ne invită să ne smulgem din robia banului, care nu este altceva decât o închinare la idoli, şi să ne încredem în Dumnezeu, Tatăl, care are grijă de copiii săi. „Nu vă faceţi griji pentru viața voastră, nici pentru îmbrăcăminte... Nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine...” sau de alte nevoi materiale, pentru că fiecărei zile îi ajunge necazul ei. Alternativa este radicală: sau Dumnezeu sau „mamonei”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (v. 24). Curios de notat că termenul „mamonă” provine din rădăcina lui „amen” al nostru, cuvânt ebraic pentru credință. Este o încredere într-un lucru mort: înseamnă a-ți pune încrederea nu în Dumnezeul cel viu, ci într-o realitate inertă. De aceea, discipolul care se lasă obsedat de hrană sau de îmbrăcăminte care o credință nesigură, șovăitoare, care jignește iubirea părintească a lui Dumnezeu. Cine construiește pe „hrană” sau „îmbrăcăminte” este îngrijorat, sărac, gol sufletește și –  asemenea celor bogați – este inutil pentru Împărăția lui Dumnezeu. Restul fragmentului dezvoltă – în antiteză – încrederea în Dumnezeu: o încredere bucuroasă, liberă și senină.  

La sfârșit, Isus îi îndeamnă pe discipoli să caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga!” (v. 33). Isus vrea să ne facă să înţelegem că numai Dumnezeu este vrednic de încrederea noastră. Adevăratele valori dă gust vieții. Creștinul știe că este preţios în ochii lui Dumnezeu. Grijile pentru lucrurile materiale ne fac să pierdem lucrul cel mai necesar şi ne umplu de nelinişte. O voce liberă pentru împărăție este ca o sămânță aruncată pe pământul istoriei noastre care crește. Fiecare om poate să cunoască iubirea Tatălui şi să trăiască astfel o viaţă senină, plină de semnificaţie aici pe pământ şi sus în cer.  

Voi, de care parte vă aflați?



 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974].






vineri, 24 februarie 2017

† Duminica a 8-a de peste an (A): Aveți încredere în Tatăl vostru… [26.02.2017]

„Observaţi cum cresc crinii câmpului...”
de Bernardette Lopez

Evanghelia Matei 6,24-34: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes! Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei”.

Omilie


Prin intermediul textelor biblice din această duminică, Dumnezeu însuşi  ne vorbeşte. El ne cere să ne unim și noi în trăire. În prima lectură, profetul Isaia se adresează locuitorilor din Ierusalimului. Aceștia din urmă trăiesc o situaţie foarte dureroasă: babilonienii au luat captiv oraşul lor; o parte a populaţiei este în exil; unii tind să creadă că Dumnezeul babilonienilor este mai puternic decât al celor din Ierusalim; alţii spun că Dumnezeul lor şi-a abandonat poporul.

Profetul le împărtăşește răspunsul lui Dumnezeu: nu, nu i-a abandonat. Pentru a le vorbi, Domnul foloseşte cuvinte care spun de tandrețea unei mame pentru copilul ei: o mamă nu poate să-și abandoneze copilul. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. Chiar şi atunci când totul merge rău; este el care ne poartă de grijă. El ne cere să ne umplem viața cu iubirea sa. În el singur noi putem găsi mântuirea. Întotdeauna putem conta pe el. Sfântul Paul ne spune în felul său: „Nimic nu ne poate despărţi de iubirea sa”.

Acest apel la încrederea este și în Evanghelie, pe care noi l-am auzit: „Nu vă faceţi griji pentru viața voastră, nici pentru îmbrăcăminte... Nu vă faceţi griji pentru mâine...” Cum putem primi această Evanghelie? Isus nu spune ca noi să nu ne ocupăm de hrană, nici de îmbrăcăminte. Nu ne spune că sunt răi bani. El vrea pur şi simplu să ne invite a readuce lucrurile la nivelul lor just: hrana, îmbrăcămintea şi bani nu trebuie să fie primul scop al vieţii noastre. Avem nevoie în primul rând să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Am fost creați pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri. Nu putem lăsa bani să devină unicul scop al vieţii şi al acţiunile noastre.

În acest secol al vitezei, am auzit că: „timpul este bani”. Rezultatul este că în birouri, fabrici, magazine, bărbaţi şi femei sunt supuși unui ritm infernal. Întotdeauna se fuge pentru a salva economia modernă. Acesta este un motiv de infarct, surmenaj și deprimare. Să ne gândim la acest om de afaceri de cărei agenta este plină de întâlniri. Singurele care îi lipsesc sunt întâlnirea cu soţia, copiii săi, cu el însuşi şi cu Dumnezeu cel mai mult.

O altă acțiune rea provocată este puterea banilor: în fiecare zi mass-media ne vorbește despre atacuri armate, violuri, crime și delapidări de tot felul. Bărbaţi, femei şi chiar copii sunt reduși ca sclavi pentru a permite bogaților să se îmbogățească şi mai mult. Când câștigă bani devine tiran. Poate atrage după sine cele mai mari rele. Este ca un drog de care mereu sunt în lipsă şi ne distruge. Să nu uităm: dacă Iuda l-a trădat pe Isus, l-a trădat pentru „treizeci de monede de argint” (preţul unui sclav!)

Pentru a înţelege mai bine această Evanghelie, suntem ajutați de capitolul al 13-lea după Evanghelia sfântului Matei. Isus explică parabola semănătorului: el spune că grăuntele căzut pe pământul cu spini este înăbuşit. Acest grăunte este Cuvântul lui Dumnezeu care este semănat în noi: dacă este sufocat este pentru „bogăţie şi preocupările din lume”. În aceste condiţii, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să crească în noi. A murit pentru că nu e îngrijit. S-a sufocat.

Isus vine să ne elibereze de toate aceste obsesii care ne fac să pierdem drumul. El vrea să ne facem disponibili pentru esenţial, pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Această dreptate nu este numai omenie dar și sfinţenie. Este primul, dar nu este în situația cea mai bună.

Singura adevărată comoara este Isus; el ne cere să umplem vieţile noastre cu iubirea sa.

Prima lectură ne spune că Dumnezeu nu abandonează pe cei care suferă. Dar el are nevoie de mâinile noastre, de ochii noștrii şi inimile noastre pentru a merge până la ei. Putem să facem o mulţime de lucruri cu bani. Asociațiile caritative în caz de nevoie. Desigur, nu putem da pentru toți, nici la toată lumea. Dar bugetul nostru creştin trebuie să cuprindă o parte dintre cei săraci; este banul „bunului samaritean” donat hangiului pentru cel rănit pe drum.

În scrisoarea sa către corintieni, sfântul Paul abordează o întrebare puțin diferită. Se adresează creştinilor care nu au înţeles Evanghelia. Acolo, la ei, sunt certurile dintre comunitățile formate din oameni legați prin relații de rudenie și de limbă. Fiecare nu jură decât pe predicatorul său preferat. Paul intervine pentru a pune lucrurile la locul lor. Predicatorii nu sunt stăpânii de care trebuie să aparţină. Misiunea lor este de a-l arăta pe Cristos și de a întoarce comunitatea spre el. Avem mai multe de făcut decât să compara unele cu altele: „Caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa”.

Postul Mare care începe în câteva zile ne ajută să intrăm în această perspectivă. El ne va aminti că Dumnezeu nu ne-a abandonat. Noi ne-am abătut de la el. Dar el nu încetează se ne cheme: „Convertiți-vă... Întoarceţi-vă la mine cu toată inima”. Ne rugăm Domnului pentru ca răspunsul nostru să fie din ce în ce mai mult măsura iubirii sale pentru noi. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6660-homelie-du-8eme-dimanche-du-temps-ordinaire-a/).


joi, 23 februarie 2017

Nenorocirea nu este durere...

Simone Weil [1909-1943]
într-o izbucnire de râs tineresc din anul 1922.
Este decupat dintr-o fotografie la treisprezece ani cu fratele său, Andrei, în timpul vacanței de vară a Knokke.

André Gide o va defini „sfânta exclușilor”, în timp ce Graham Greene o va vedea chiar ca adult, un adolescent de nestăpânit.

„Nenorocirea nu este durere. Nenorocirea este cu totul altceva decât un procedeu pedagogic al lui Dumnezeu… Nenorocirea este o minune de tehnică divină. E un dispozitiv simplu şi ingenios care face să intre în sufletul unei creaturi finite această imensitate de forţă oarbă, brutală şi rece. Distanţa infinită care separă pe Dumnezeu de creatură se adună toată într-un punct pentru a străpunge sufletul în centrul lui… Iubirea e orientare, nu stare sufletească. Cel care îşi menţine sufletul orientat spre Dumnezeu în vreme ce e străpuns de cui se află înfipt în centrul însuşi al universului. E adevăratul centru, cel care nu e situat în mijloc, care e în afara spaţiului şi a timpului, care e Dumnezeu”. (Simone Weil).



miercuri, 22 februarie 2017

Clarificând raportul dintre credinţă şi fapte...

Martin Luther
(Cranach the Elder BM [1837]).

O imagine utilizată de Martin Luther
pentru a clarifica raportul dintre credinţă şi fapte:


„Evanghelia este ca o adiere rece
şi delicată în marea căldură a verii,
este mângâiere în angoasa conştiinţei.
Dar imediat ce adierea Evangheliei a dat răcorire
şi întărire forţelor noastre,
noi nu trebuie să rămânem indolenţi, să ne culcăm şi să sforăim;
adică, atunci când Duhul lui Dumnezeu a potolit,
a liniştit şi a mângâiat conştiinţa noastră,
atunci trebuie să demonstrăm
şi credinţa noastră cu faptele bune
pe care Dumnezeu ni le-a poruncit şi indicat în cele zece porunci”.

(Kurt Koch, „Ceea ce în realitate uneşte. În doctrina justificării” în L'Osservatore Romano, 21 februarie 2017; sursă:http://ercis.ro).