sâmbătă, 23 iunie 2018

† Nașterea sfântului Ioan Botezătorul: Semnul milostivirii lui Dumnezeu [24 iunie]

Nașterea lui Ioan Botezătorul - de Lombardo.
Semnul milostivirii lui Dumnezeu

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 11:00 (24 iunie 2018)


Lecturi: Isaia 49,1-6; Faptele Apostolilor 13,22b-26; Evanghelia Luca 1,57-66.80; lecturi.



Omilie



Astăzi celebrăm nașterea sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoare pentru naștere?... Se celebrează – mai precis actualizează – evenimentul milostivirii lui Dumnezeu pentru toţi cei care se deschid lucrării mântuitoare a lui Isus Cristos. În viața sfinților se celebrează ziua morții lor, adică dies natalis [ziua nașterii pentru cer]. Este sărbătoarea foarte veche, începând cu secolul al IV-lea și este foarte populară. Repede s-a răspândit în Occident. Solemnitatea de astăzi reînvie în noi amintirea unor daruri extraordinare, incomparabile, făcându-ne să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile realizate pentru noi.



Ioan Botezătorul ne amintește că noi, chiar de mici, suntem „gândiți” de Dumnezeu și, deci, prețioși în ochii lui. Dar mai întâi de toate este proiectul lui Dumnezeu și a iubirii sale creatoare. Relația cu Domnul este constituită pe persoana umană. Știința demonstrează că embrionul uman, după concepere sau zămislire, este o viață nouă, distinctă de cea a mamei, o viață care se dezvoltă în continuu până la moarte. Merită respect și protecție din primul moment.


vineri, 22 iunie 2018

„Rugăciunea” sfântului Thomas Morus



Sf. Thomas Morus (1478-1535).
„Doamne, dă-mi o digestie bună şi, natural, şi ceva de mâncare. Dă-mi sănătatea trupului şi buna-dispoziţie pentru a o putea menţine.


Doamne, dă-mi un suflet sănătos, care să aibă mereu înaintea ochilor ceea ce este bun şi curat, încât să nu se scandalizeze în faţa păcatului, dar să ştie întotdeauna să găsească mijloacele pentru a-i opune remediul.

Doamne, dă-mi o inimă care nu cunoaşte aversiunea, murmurul, suspinul şi lamentarea. Nu permite să mă preocup prea mult de ceea ce-mi centrează atenţia spre mine, adică spre ceea ce se cheamă «eu».


Doamne, dă-mi simţul umorului: dă-mi harul să ştiu să zâmbesc la o glumă, pentru a şti să reţin pentru viaţă un pic de bucurie şi să-i ajut şi pe alţii să participe la ea”. Amin.

(sursă:http://www.calendarcatolic.ro).



Give me a good digestion, Lord,
And also something to digest.
Give me a healthy body,
Lord, With sense to keep it at its best.



Give me a healthy mind, Lord,
To keep the good and pure in sight,
Which, seeing sin, is not appalled,
But finds a way to set it right.



Give me a mind that is not bored,
That does not whimper, whine or sigh;
Don't let me worry overmuch
About the fussy thing called I.



Give me a sense of humor,
Lord, Give me the grace to see a jake,
To get sorne happiness from life
And pass it on to other folk.

joi, 21 iunie 2018

Așteptându-l pe Domnul...



2 Cu dor l-am aşteptat pe Domnul,
iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul.
3 M-a scos din prăpastia dezolării, din noroi şi mocirlă,
mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii.
4 El a pus în gura mea un cântec nou,
un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru.
Mulţi vor vedea şi vor fi cuprinşi de teamă
şi îşi vor pune încrederea în Domnul.
5 Fericit bărbatul care şi-a pus încrederea în Domnul
şi nu-şi întoarce faţa către cei îngâmfaţi,
nici către cei rătăciţi în minciună.
6 Multe sunt minunile pe care le-ai făcut
şi planurile tale pentru noi, Doamne Dumnezeul meu!
Nimeni nu este asemenea ţie!
Aş vrea să le povestesc şi să vorbesc despre ele,
dar ele se înmulţesc fără număr.
7 Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti, tu mi-ai deschis urechile;
nu ceri nici arderi de tot, nici jertfă pentru păcat.
8 Atunci, am zis: „Iată, vin
– în sulul cărţii este scris despre mine –
9 ca să fac voinţa ta!”.
Dumnezeul meu, aceasta o doresc.
Legea ta este în adâncul inimii mele.
10 Vestesc dreptatea ta în adunarea cea mare;
nu-mi închid buzele; tu ştii lucrul acesta, Doamne!
11 Nu am tăinuit dreptatea ta în inima mea,
ci vorbesc despre fidelitatea şi mântuirea ta.
Nu am ascuns îndurarea şi adevărul tău în adunarea cea mare.
12 Iar tu, Doamne, nu depărta îndurarea ta de la mine,
milostivirea şi adevărul tău să mă întărească pururi,
13 căci m-au împresurat rele fără număr,
păcatele mele m-au înconjurat şi nu mai pot vedea.
S-au înmulţit mai mult decât perii capului meu şi mi-a pierit curajul.
14 Binevoieşte, Doamne, a mă elibera!
Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!

(Psalmul 40; sursă: http://bibliacatolica.ro)

luni, 18 iunie 2018

Chemarea la sfințenie: „Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018) [română]

Exortația apostolică postsinodală
Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană


1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).
2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).
Capitolul întâi
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc
3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.
4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].


sâmbătă, 16 iunie 2018

† Duminica a 11-a de peste an (B): Timpul de așteptare [17 iunie 2018]

Sămânța de muștar.
Timpul de așteptare
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 11:00 (17 iunie 2018)
Lecturi: Ezechiel 17,22-24; 2Corinteni 5,6-10; Evanghelia Marcu 4,26-34; lecturi 

Omilie

Cuvântul Domnului din această săptămână ne pune în față împărăția lui Dumnezeu și sămânța de muștar și ne invită să facem noi alegerea. Astăzi Isus vorbește despre împărăția lui Dumnezeu într-un limbaj parabolic. Sunt două parabole relatate de Cristos discipolilor, cu referință la o situație de criză: multă lume, chiar și rudele sale, nu reușesc să-l înțeleagă. Iar el este prea absorbit cu vestirea împărăţiei şi chemarea la convertire. Este dificil să accepte ideile Domnului și să le trăiască… Cu aceste două parabole Isus intenționează să mărească încrederea mulțimilor în el și să-i facă să iasă din dificultate. Acțiunea lui Dumnezeu este evocată într-un limbaj care vorbește despre începuturile modeste ale împărăției lui Dumnezeu, ba chiar aproape invizibile, dar destinate să fie mărețe. Este timpul așteptării…


vineri, 15 iunie 2018

Adevarata iertare umana


Iertare...
Mi se pare că creştinii nu înţeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu cererea lui Isus.

Înainte de toate iertarea nu poate să fie uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie recunoscut şi judecat ca atare, deci nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când răul este involuntar; în schimb atunci când răul provine din acte responsabile, din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei limbi, atunci scuzele nu merg.

A scuza ar însemna în acest caz a face din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să ştie. Nu, există acte rele care nu sunt scuzabile şi nu trebuie să fie acoperite cu explicaţii psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect responsabil. Acţionând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face victima chiar complice.

Aceasta nu este calea iertării, chiar dacă apare drept calea mai uşoară şi scurtă. Vladimir Jankélévitch a scris pagini pătrunzătoare şi convingătoare despre „impardonabil” care sunt esenţiale pentru a înţelege harul şi iertarea scumpă. În schimb iertarea trebuie să afirme mereu adevărul şi nu trebuie să se oprească într-o regiune ceţoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.

Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie de un drum lung şi de mult timp. Este nevoie de luni şi chiar ani pentru ca iertarea să devină un act cu adevărat uman şi prin urmare creştin. Dacă unul îmi face rău care mă răneşte profund, înainte de a-i spune „te iert”, trebuie să învăţ să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanşă sau o răzbunare.

Uneori pentru a ne dezarma este necesară o distanţă, un a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este nevoie să ne mărturisim nouă înşine că deocamdată, nu pentru totdeauna, este imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiţia creştină, şi în căsătorie şi mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanţa şi a ne despărţi este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.

O persoană are mereu dreptul şi chiar obligaţia de a se apăra nu cu violenţa, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu tăcerea şi distanţa, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este imposibil. A ierta mereu şi imediat poate să fie şi o ispită de orgoliu şi de protagonism spiritual: sunt aşa de bun încât iert!

Să nu se uite că Isus pe cruce, adresându-se călăilor, n-a spus: „Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: „Tată, iartă-i!” (Lc 23,34). Cu umilinţă a cerut Tatălui să ierte, încredinţând Lui actul radical al iertării al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare, dificilă, şi când are loc este o adevărată minune, o acţiune a Duhului lui Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.

(sursă: http://ercis.ro; Enzo Bianchi, „Adevărata esenţă a iertării”; articolo este extras din www.monasterodibose.it).