duminică, 28 mai 2017

Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale (28 mai 2017)




„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).


A comunica speranță și încredere în timpul nostru


Accesul la mijloacele de comunicare, grație dezvoltării tehnologice, este în așa fel încât foarte mulți subiecți au posibilitatea să împărtășească instantaneu știrile și să le răspândească în mod capilar. Aceste știri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Casian Romanul, Scrisoare către Leonțiu Igumenul).


Aș vrea ca acest mesaj să poată ajunge și să-i încurajeze pe toți cei care, fie în domeniul profesional fie în relațiile personale, în fiecare zi „macină” atâtea informații pentru a oferi o pâine aburindă și bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aș vrea să-i îndemn pe toți la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecățile față de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, grație căreia să se poată învăța să se privească realitatea cu încredere conștientă.


Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei și de a stăvili spirala fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra „știrilor rele” (războaie, terorism, scandaluri și orice tip de eșec în evenimentele umane). Desigur, nu este vorba de a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinței, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Dimpotrivă, aș vrea ca toți să încercăm să depășim acel sentiment de supărare și de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naștere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care este valabilă logica după care o știre bună nu are răsunet, așadar nu este o știre, și în care drama durerii și misterul răului sunt teatralizate cu ușurință, putem fi tentați să anesteziem conștiința sau să alunecăm în disperare.


Așadar aș vrea să ofer o contribuție la căutarea unui stil comunicativ deschis și creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidență soluțiile posibile, inspirând o abordare propunătoare și responsabilă în persoanele cărora li se comunică știrea. Aș vrea să-i invit pe toți să ofere bărbaților și femeilor din timpul nostru relatări marcate de logica „veștii bune”.


Vestea cea bună


Viața omului nu este numai o cronică aseptică de evenimente, ci este istorie, o istorie care așteaptă să fie relatată prin alegerea unei chei interpretative în măsură să selecționeze și să adune datele cele mai importante. Realitatea, în ea însăși, nu are o semnificație univocă. Totul depinde de privire cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele, și realitatea apare diferită. Așadar de unde putem porni pentru a citi realitatea cu „ochelarii” corecți?


Pentru noi creștinii, ochelarii potriviți pentru a descifra realitate nu poate decât să fie cei ai veștii bune, pornind de la Vestea Bună prin excelență: „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Cu aceste cuvinte evanghelistul Marcu începe relatarea sa, cu anunțarea „veștii bune” care are de-a face cu Isus, dar mai mult decât să fie o informare despre Isus, este mai degrabă vestea cea bună care este însuși Isus. De fapt, citind paginile Evangheliei se descoperă că titlul operei corespunde conținutului său și, mai ales, că acest conținut este însăși persoana lui Isus.


Această veste bună care este însuși Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferință, ci pentru că și suferința este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale față de Tatăl și față de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situație umană, revelându-ne că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5): este cuvântul mângâietor al unui Dumnezeu care din totdeauna se implică în istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu – „sunt cu tine” – ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până să moară de moartea noastră. În El și întunericul și moartea devin loc de comuniune cu Lumina și Viața. Astfel se naște o speranță, accesibilă oricui, chiar în locul în care viața cunoaște amărăciunea eșecului. Este vorba de o speranță care nu dezamăgește, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) și face să răsară viața nouă așa cum planta crește din sămânța căzută. În această lumină orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine și scenariu al unei posibile vești bune, din moment ce iubirea reușește mereu să găsească drumul proximității și să trezească inimi capabile să se înduioșeze, fețe capabile să nu capituleze, mâni pregătite să construiască.

Încrederea în sămânța împărăției

Pentru a-i iniția pe discipolii săi și mulțimile la această mentalitate evanghelică și a le încredința „ochelarii” corecți cu care să se apropie de logica iubirii care moare și învie, Isus recurgea la parabole, în care Împărăția lui Dumnezeu este adesea comparată cu sămânța, care eliberează forța sa chiar atunci când moare în pământ (cf. Mc 4,1-34). A recurge la imagini și metafore pentru a comunica puterea umilă a Împărăției nu este un mod pentru a-i reduce importanța și urgența, ci forma milostivă care-i lasă ascultătorului „spațiul” de libertate pentru a o primi și a o referi și la el însuși. În afară de asta, este calea privilegiată pentru a exprima demnitatea imensă a misterului pascal, lăsând ca imaginile – mai mult decât conceptele – să comunice frumusețea paradoxală a vieții noi în Cristos, unde ostilitățile și crucea nu zădărnicesc ci realizează mântuirea lui Dumnezeu, unde slăbiciunea este mai puternică decât orice putere umană, unde eșecul poate să fie preludiul celei mai mari împliniri a oricărui lucru în iubire. De fapt, tocmai așa se maturizează și se aprofundează speranța Împărăției lui Dumnezeu: „ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește” (Mc 4,26-27).



Împărăția lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânță ascunsă privirii superficiale și a cărei creștere are loc în tăcere. Cel care are ochi făcuți limpezi de Duhul Sfânt reușește s-o vadă răsărind și nu lasă să i se fure bucuria Împărăției din cauza neghinei mereu prezente.

Orizonturile Duhului

Speranța întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne ridicăm privirea și ne determină să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălțării. În timp ce pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranței. De fapt, fiecare bărbat și fiecare femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la cer, poate avea libertate deplină să „intre în sanctuar datorită sângelui lui Isus pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său” (Evr 10,19-20). Prin „forța Duhului Sfânt” putem să fim „martori” și comunicatori ai unei umanități noi, răscumpărate, „până la marginile pământului” (cf. Fap 1,7-8).
Î
ncrederea în sămânța Împărăției lui Dumnezeu și în logica Paștelui nu poate decât să plăsmuiască și modul nostru de a comunica. Această încredere care ne face capabili să acționăm – în formele multiple în care are loc comunicarea astăzi – cu convingerea că este posibil a observa și a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie și pe fața oricărei persoane.

Cel care, cu credință, se lasă condus de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu și omenire, recunoscând că El însuși, în scenariul dramatic din această lume, compune tema unei istorii de mântuire. Firul cu care se țese această istorie sacră este speranța și țesătorul său nu este altul decât Duhul Mângâietorul. Speranța este cea mai umilă dintre virtuți, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieții, dar este asemenea drojdiei care face să dospească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou Vestea Bună, acea Evanghelie care a fost „retipărită” în atât de multe ediții în viețile sfinților, bărbați și femei deveniți icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Și astăzi Duhul e cel care seamănă în noi dorința de Împărăție, prin atâtea „canale” vii, prin persoanele care se lasă conduse de Vestea Bună în mijlocul dramei istoriei, și sunt ca niște faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta și deschid cărări noi de încredere și speranță.

 Papa Francisc

Publicarea în original: 24.01.2017

Traducător: pr. Mihai Pătrașcu


(sursă: http://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-comunicatiilor-sociale-2017/).




sâmbătă, 27 mai 2017

† Duminica a 7-a a Paştelui (A): În Biserică toți se roagă… [28 mai 2017]

În Biserică toți se roagă…
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (28 mai 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 1,12-14; 1Petru 4,13-16; Evanghelia Ioan 17,1-11a.


Omilie


Duminică a șaptea din timpul pascal ne pregăteşte pentru marea sărbătoare a Rusaliilor, care va fi celebrată duminica viitoare. Este în perioada în care apostolii aşteaptă venirea Duhului Sfânt, stăruind în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus. Așteptând, ei se reunesc într-un singur loc pentru un timp de rugăciune. Duminica de astăzi poate fi numită duminica rugăciunii: căci Isus se roagă rugăciunea sacerdotală a marelui preot, apostolii se roagă, Biserica se roagă. Toți se roagă.

Sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap 1,12-14) a relatat despre plecarea lui Isus: „după ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor” (v. 12). Se spune că înălțarea a avut loc de pe muntele Măslinilor. În Evanghelia sa, Luca pune înălțarea în vecinătatea Betaniei (Lc 24,50-51). Acum discipolii trebuie să se întoarcă Ierusalim pentru a începe misiunea așa cum le indicase Isus: „începând de la Ierusalim”. Printre ei era și Maria, mama lui Isus, simbolizând Biserica în acest mic nucleu de oameni frământați și în căutare. „Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune” (v. 13). Este Cenacolul unde Petru și Ioan au pregătit paștele (cf. Lc 22,8), la etaj [„în încăperea de sus”], unde stăteau de obicei. Erau apostolii „împreună cu femeile” din Galileea „şi cu Maria, mama lui Isus” şi cu rudele. Maria este singura căreia sfântul Luca îi pomeneşte aici numele. Ea are un loc special în tânăra comunitate. Apostolii nu erau singuri ci cu Maria: nu putea lipsi cea care fusese „umbrită” de Duhul Sfânt cu puterea Celui Preaînalt (Lc 1,35).  Într-un cuget, participă la rugăciune: adică, aceasta este ocupaţia lor principală în aceste zile. Toate aceste persoane sunt reunite pentru a participa la rugăciune. Fiecare se pregătește pentru manifestarea gloriei divine. Este o experienţă intensă de rugăciune stăruitoare pe care prima comunitate a discipolilor a trăit-o într-un cuget în aşteptarea împlinirii făgăduinţei făcute de Isus.

Merită să punem câteva întrebări: noi ne rugam?... Părintele Guy Gilbert scrie într-o carte că o zi fără rugăciune, nu valorează drept nimic. Lucrul cel mai important este să ne dea din iubirea lui Cristos și să fim pătrunși de dragostea lui Dumnezeu.

Prima Scrisoarea a lui Petru (1Pt 4,13-16) se adresează creștinilor persecutați în Biserica din Roma pe timpul împăratului Nero care a ajuns să-i ardă pe creștini de vii. Devin neliniștiți creștinii… Suferințele și moartea lui Cristos devin modelul fiecărui credincios pentru a da mărturie demnă și curajoasă despre credință. „Întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui!” (v. 13). Petru distinge motivele persecuției: în numele lui Cristos și nu ca un ucigaș sau un hoț sau răufăcător sau un intrigant. Să participi la pătimirile lui Isus este un har și împreună o comuniune de iubire pentru a ajunge la bucuria așteptării venirii lui Cristos pe pământ. Apostolul Petru le aminteşte că această încercare conduce la glorie. Persecutările devin fericire. „Fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi!” (v. 14). Trebui să ne bucurăm căci „Duhul gloriei”, Duhul lui Isus, se odihnește asupra noastră. Acest drum trece prin suferință dar conduce la bucurie.

Evanghelia din această duminică (In 14,1-11) ne încredinţează începutul a ceea ce în tradiţia creștină este rugăciunea. Era după ultima cină pascală a lui Isus cu discipolii săi. Se aflau tocmai aici, în „încăpere de sus”, în Cenacol, la Ierusalim. Ultima parte a discursului lui Isus se transformă într-o lungă rugăciune. Isus nu vorbeşte despre rugăciune, ci se roagă în prezenţa ucenicilor săi. Este rugăciunea sacerdotală a lui Cristos numită şi rugăciunea de mijlocire pentru discipolii săi din toate timpurile, cei de aici şi cei din viitor. În momentul în care e gata să intre în marea tăcere a pătimirii, Isus, cu glas puternic, în felul rugăciunii ebraice, ridicând ochii spre cer, îi vorbeşte Tatălui cu aceste cuvinte: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine!”  

Să fie o rugăciune de mândrie sau orgoliu? În lumea noastră de astăzi gloria înseamnă faima, renume. Mulți sunt dispuşi să facă orice ca să iasă în evidenţă şi să aibă onoruri. În Biblie însă nu e așa, este cu totul altfel: gloria este o valoare reală a persoanei, este greutatea sa. Prin glorificare înţelegem manifestarea puterii lui Dumnezeu în creaţie şi în istorie, iar acum şi în misiunea lui Isus. Această glorificare culminează cu moartea şi învierea lui Isus.

După ce a preamărit numele său pe pământ adunându-i pe toţi cei pe care el i-a încredinţat pentru a le da viaţa veşnică, acum se roagă ca aceştia să fie ajutaţi să-l preamărească pe pământ pe Dumnezeu. Prin această rugăciune, Isus mijloceşte prezenţa Duhului Sfânt în viaţa celor care au crezut în el. Rugăciunea lui Isus stabileşte acea comuniune care comunică ucenicilor din toate timpurile iubirea Tatălui şi îi angajează spre a o urma. Cristos îi invită pe cei ce caută viaţa veşnică să acorde fidelitate absolută lui Dumnezeu, ca singurul Dumnezeu adevărat.

Cu Maria şi cu întreaga Biserică ne întoarcem la Cristos care dă sens vieții noastre. Căutarea speranței care animă pe toți oamenii se găsește aici: într-un fluviu care stinge setea de Dumnezeu. Ne pregătim să primim pe Duhului Sfânt.


[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

vineri, 26 mai 2017

O Biserică care se roagă [VII TP (A) - 28.05.2017]



Evanghelia Ioan 17,1-11a: În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

Omilie

Aceasta este duminica care poate trece neobservată pentru mulţi oameni între Înălţarea Domnului şi Rusalii. Şi totuşi ea are o veste bună în gradul cel mai înalt pentru noi. Textele biblice din această zi ne vorbesc despre Biserică în timp ce se năştea. Acesta este o Biserică în rugăciune: sunt apostolii, femeile care au însoţit pe Isus în timpul slujirii sale şi apropiații familiei sale. Pentru ei este important căci așteaptă o mare misiune.

Și pentru noi este important: înainte de a lua decizii care angajează întreaga viaţă, începem cu un timp de rugăciune. Acest lucru este valabil pentru un tânăr care se pregăteşte să fie hirotonit preot. Merge într-o mănăstire pentru câteva zile de retragere. Acest lucru este pentru cazul cuplurilor care se pregătesc pentru căsătorie. Oricare ar fi angajamentele noastre, noi toţi avem nevoie de un timp de rugăciune. Ne permit să ne adaptăm la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Este iubirea sa pe care lumea trebuie să fie capabilă s-o recunoască în noi.

În această Biserica ce se naște, sfântul Luca subliniază locul Mariei, Mama lui Isus. Ea este prezentă în grupul de apostoli; ea este și astăzi în Biserică. Noi nu putem visa la o însoțire mai bună decât aceasta. Astăzi ca și altădată, ea este aici pentru a ne trimite înapoi la Cristos şi la Evanghelia sa. Continuă să ne spună: „Faceți tot ce vă spune!” Şi ceea ce Isus ne spune, este să scoatem apă din Izvorul vieții care este în Dumnezeu.

În Evanghelia zilei, este Isus cel care se roagă; totul începe cu aceste cuvinte: „Tată, glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine”. Acest cuvânt uneori riscă să fie înţeles greşit. În lumea noastră de astăzi gloria înseamnă faima, renume. Mulți sunt dispuşi să facă orice ca să iasă în evidenţă şi să obțină onoruri. În Biblie, este cu totul altceva: gloria este o valoare reală a persoanei, este greutatea sa. Sfântul Paul ne spune în felul său: „dacă nu am iubire, sunt un nimic”.

Această rugăciune a lui Isus ne arată totala comuniune cu Tatăl său. Sunt legați unul la altul printr-o comuniune veşnică. Evangheliile ne spun că Isus petrecea uneori întreaga noapte pentru a se ruga la Tatăl său. Această unire depășește tot ceea ce putem trăi la nivelul nostru. Ea ne arată intensitatea rugăciunii lui Isus şi suntem uimiți. Și este extraordinar că vrea să ne alăture pe toți acestei rugăciuni. Cu el descoperim bucuria rugăciunii. De fapt, nu noi ne rugăm ci Cristos este cel care se roagă în noi.

Evanghelia din această duminică ni-l dezvăluie pe Isus într-un moment crucial din viaţa sa. Se pregăteşte pentru a „trece din această lume către Tatăl său”. Moartea sa pe cruce nu este un eşec ci o „ridicare”. Va fi marea victorie a iubirii asupra morţii şi a păcatului. Astăzi, el aduce mulțumiri pentru această minunăție. Recunoaşte credinţă discipolilor săi care l-au primit ca pe Trimisul Tatălui şi care au păzit cuvintele sale. Mijlocește în favoarea lor căci „rămân” în lume. Au îndatorirea de a prelungi misiunea şi munca sa.

Iată acesta este mesajul ce este chemat din nou la o Biserică ce se naşte. Este o Biserică care suferă. Găsim creştini persecutați datorită credinţei lor în Cristos. Apostolul Petru (din lectura a doua) le aminteşte că această încercare conduce spre glorie. Trebui să ne bucurăm căci „Duhul gloriei”, Duhul lui Isus, se odihnește asupra lor. Discipolii celui Înviat îi urmează calea. Acest drum trece prin suferință dar conduce la bucurie.

Cu Maria şi cu întreaga Biserică, ne întoarcem la Cristos. Ne pregătim să primim plinătatea Duhului Sfânt. Putem să-i cerem ca să ne transforme într-o comunitate de rugăciune frecventă. De la el vom putea trage puterea şi curajul de care avem nevoie pentru a depăşi încercările. Şi Maria, Mama lui Dumnezeu, ne învăţă să trăim „pentru gloria lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6871-homelie-du-7eme-dimanche-de-paques-4/).

miercuri, 24 mai 2017

„Eu sunt cu voi în toate zilele!” [Înălțarea Domnului (A) - 25 mai 2017]


„Eu sunt cu voi în toate zilele!”
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (25 mai 2017)


Lecturi: Faptele Apostolilor 1,1-11; Efeseni 1,17-23; Evanghelia Matei 28,16-20.


Omilie


Astăzi celebrăm Înălțarea Domnului în gloria Tatălui. După Evanghelie se stinge lumânarea pascală. Prezenţa lui Cristos încetează să mai lumineze pământul… Iată, este o sărbătoare dificilă... Cum se poate vorbi despre plecare lui Isus dintre noi atunci când în Evanghelia după Matei el însuși ne asigură: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”? (Mt 28,20).

În cartea Faptelor Apostolilor (Fap 1,1-11), sfântul Luca descrie misterul Înălţării Domnului la cer într-un singur rând: „el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (v. 9).  Se vorbește despre „nor”. Este semnul prezenței dumnezeiești. Toată atenția este îndreptată la faptul înălțării: în trei versete este folosit de patru ori cuvântul „cer”. Ceea ce Luca afirmă este, în esenţă, urcarea lui Isus la Tatăl: Isus cu întreaga sa umanitate întră în gloria divină care-i este proprie. Trupul glorios a lui Isus nu aparține în nici un caz acestui pământ unde domnește încă moartea și corupția.

Acum este deziluzie, dezamăgire, tristețe… „În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa”… (v. 10). Atitudinea lor este criticată de „doi bărbaţi în haine albe”: hainele albe cu care sunt îmbrăcați mesagerii cerești însoțesc marea revelație pascală. Este recunoașterea în misterul pascal a intrării în Dumnezeu a umanității noastre: a crede în Isus, Domnul gloriei și stăpânul Universului. „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (v. 11). Discipolii privesc în sus. Aşteptarea Domnului nu trebuie trăită în închiderea totală față de pământ, separându-ne de lume. Între Înălțarea Domnului și revenirea sa este timpul Duhului Sfânt și al Bisericii în care Cristos este deosebit de activ în favoarea credincioșilor prin Duhul dătător de viață. Sărbătoarea de astăzi îi invită pe creștini să țină picioarele pe pământ și privirea înspre cer.  

În Scrisoarea către Efeseni (Ef 1,17-23), apostolul Paul ne aminteşte despre semnificația Înălțării Domnului în viaţa credincioşilor. „Dumnezeul […] Tatăl gloriei […] înviindu-l pe Cristos din morţi la aşezat la dreapta sa în ceruri, deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii” (vv. 20-21). Cristos participă la tronul lui Dumnezeu; este „exaltat” mai presus decât tronurile cerești. Pentru noi este un mesaj de o speranţă extraordinară: toţi suntem chemaţi să ne alăturăm lui Cristos cel din ceruri. La această glorificare a lui Isus îi corespunde o transformare a omului: „luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale” (v. 18). La această „glorie fără de preț”  se împărtăşesc toți credincioşii săi. Este „imensa măreţie a puterii sale” încât poate cuprinde întreaga Biserică, pe care el vrea s-o atragă la sine. Mai mult, Isus cel înviat este Domnul Bisericii pe care vrea să o aibă lângă el. Plinătatea Bisericii rămâne Cristos înviat care împlinește totul în toți.

În Evanghelia după Matei (Mt 28,16-20) vine relatat o unică și singură apariție a celui înviat în Galileea, pe un munte, ca o ultimă mărturie adresată ucenicilor săi. Este ultima manifestare vizibilă a lui Isus către ucenici săi. „Apoi, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus” (v. 16). Nu sunt chemați apostoli ci doar ucenici deoarece mai au de învățat. Suntem în Galileea, o regiune în care se spunea că nu putea să iasă nimic bun. Ori din acest pământ dispreţuit își începe Isus misiunea sa. Şi de aici ucenicii merg să anunţe vestea cea bună a Evangheliei: că Domnul este în căutarea a ceea ce era pierdut, a celor de departe, a celor rătăciți de pe drum, a celor care trăiesc în păcate și vicii. Ei sunt chemați să primească vestea cea bună a Evangheliei…

Deci, Isus apropiindu-se de cei unsprezece ucenici nu îi mustră pentru fuga de pe Calvar, nu îi face să roșească pentru puțina lor credință dar se revelează în gloria pe care o primește de la Tatăl care l-a chemat din moarte: „Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ»” (v. 18). Cristos îmbrățișează cu suveranitatea sa divină cerul și pământul. Este Kýrios – adică Domnul cerului și al pământului, făcând din absența sa fizică o prezență invizibilă așa cum a primit-o prin înviere. 

Și le-a spus: „Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” (vv. 19-20). Misiunea apostolilor este de a face ucenici sau discipoli prin botez și învățătură.

Evanghelistul Matei – dintre toți evangheliștii – este unicul care prezintă misterul înălțării lui Isus nu ca o părăsire a acestei lumi. Matei și-a început Evanghelia atribuindu-i lui Cristos pe Emanuel – Dumnezeu-cu-noi – îi face plăcere să termine cu vorba celui înviat subliniind nu plecarea sa dintre noi, dar permanența sa cu noi până la sfârșitul veacurilor: „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (v. 20). Noi nu putem să ne simțim „orfani” de Isus din moment ce el nu e plecat, ci mai curând trebuie să ne decidem de a pleca și noi în misiunea semnalizată de însuși Domnul: „Merge-ți, faceți ucenici din toate popoarele!”

Să ne întrebăm cu ochii credinței: îl vedem pe Isus… Ne spune că vrea colaborarea noastră – a propriei noastre persoane – pentru a împlini mântuirea universală… Cristos ne dă în fiecare zi Duhul său Sfânt care ne face martorii iubirii sale printre oameni.



[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].




marți, 23 mai 2017

† Înălțarea Domnului (A): Ultima manifestarea vizibilă a lui Isus [25.05.2017]



Evanghelia Matei 28,16-20: În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”


Omilie

Înălțarea Domnului este ultima manifestare vizibilă a lui Isus către apostolii săi. În ziua de Paşti am sărbătorit învierea sa. El s-a arătat într-un trup vizibil dar glorios. Timp de patruzeci de zile, el a desăvârșit învăţătura sa cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Acum este timpul separării. Se găseşte de acum la locul său cu Tatăl.

Dar Isus nu lasă pe discipolii săi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru noi este un eveniment important: în persoana sa omenirea este introdusă în sânul sfintei Treimi. Marele său proiect este ca toţi oamenii să fie adunați în această lume nouă în Împărăţia lui Dumnezeu, cum o numește el. Este marea misiune pe care el a încredințat-o apostolilor şi întregii sale Biserici. Suntem cu toții asociați. Cu puterea Duhului Sfânt, suntem trimiși să fim martori şi mesagerii ai acestei lucrări de mântuire.

În Scrisoarea către Efeseni, apostolul Paul ne aminteşte de semnificația Înălțării Domnului în viaţa credincioşilor. El vrea ca noi să ştim la ce speranță ne deschide chemarea sa, la ce „glorie fără preţ” împărtăşesc cu credincioşii săi. Aceasta este „imensa măreţie a puterii sale”. Apoi scrisoarea descrie demnitatea lui Cristos care participă la tronul lui Dumnezeu şi este „exaltat” mai presus decât cele cerești. Pentru noi este un mesaj de o speranţă extraordinară: toţi suntem chemaţi să ne alăturăm de Cristos cel din ceruri pentru a împărtăși moştenire veşnică între sfinţi.

Această veste bună este pentru toţi, nu numai pentru cei mai apropiați, mai receptivi şi primitori; suntem trimiși să-l purtăm pe Cristos în orice mediu, până la „periferie”. Nu trebuie să lăsăm deoparte pe cei care par a fi cei mai departe sau cei mai indiferenţi. Domnul este în căutarea tuturor. El vrea ca toți să simtă căldura iubirii şi a milostivirii sale. Doreşte, într-adevăr, să-i strângă pe toţi la el. Prima sa prioritate merge la cei care sunt foarte departe și foarte jos.

În Evanghelie totul este centrat pe trimiterea în misiune a discipolilor și conținutul acestei misiuni. În timpul slujirii sale, Isus a-i trimis pentru prima dată la „oile pierdute ale Casei lui Israel”. Le-a dat puterea de a vindeca pe cei bolnavi şi de a scoate diavolii. Astăzi este trimiterea finală la lumea întreagă. Misiunea lor va fi de a face cunoscută învăţătura lui Isus și de a face discipoli.

Privind îndeaproape, vom constata că totul începe în Galileea, o regiune unde se spunea că nu putea să iasă nimic bun. Este un loc de trecere pentru caravanele care provin de peste tot. Toate credinţele şi chiar necredincioșii s-au înfruntat acolo. Ori de pe acest pământ dispreţuit își începe Isus slujirea sa, ministerul său. Şi de aici apostolii merg să anunţe vestea cea bună a Evangheliei. Trebuie să proclame în toată lumea pe Cristos cel înviat. Domnul este în căutarea celor care sunt departe, celor care s-au rătăcit pe drum, celor care trăiesc în vicii şi păcat. Toți sunt chemați să primească vestea cea bună a Evangheliei.

Sărbătoarea de astăzi nu ne interesează doar ca un eveniment din trecut. Ea ne face să celebrăm și viitorul nostru. Este locul de naștere al umanităţii spre gloria lui Dumnezeu. Cristos a ajuns la cel mai înalt punct şi ne atrage pe toți la el. Iată,  această veste bună care va fi anunţată tuturor oamenilor din timpul nostru. Suntem toți chemaţi să ne naștem la demnitate. Desigur, sunt războaie, persecuţii, dezastre. Dar cruzimea, nedreptatea şi violenţa care sunt astăzi la locul lor nu vor avea ultimul cuvânt de spus. Cristos cel înviat vrea să ne asocieze pe toți la victoria sa asupra morţii şi a păcatului. El ne dă în fiecare zi Duhul său Sfânt care ne face martorii şi mesagerii iubirii sale.

Aşadar, cu bucurie ne angajăm în această mare aventură a Evanghelizării. Nu este vorba de cucerit ci e vorba de slujit. Suntem chemaţi să trăim în această lume mărturisind această veste bună a iubirii lui Dumnezeu. În câteva zile suntem la Rusalii. Apostolii se pregătesc pentru a intra în reculegere. Cu ei şi cu întreaga Biserică, ne rugăm Domnului: „Doamne, trimite Duhul tău, ca să reînnoiască faţa pământului!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6857-homelie-de-la-fete-de-lascension-2/).

duminică, 21 mai 2017

Doamne, vino să ne inviți!



„Să trăim viața noastre,
nu ca un joc de şah, unde totul este calculat,
nu ca o partidă unde totul e greu,
nu ca o teoremă unde se rupe capul,
dar ca o sărbătoare fără sfârșit
unde întâlnirea ta se reînnoiește,
ca un bal, ca un dans,
în braţele harul tău,
în care muzică umple universul de iubire.
Doamne, vino să ne inviți!”

(Madeleine Delbrêl; tradus de Isidor Chinez).