sâmbătă, 1 decembrie 2012

Binecuvântarea coroanei



Prin ritul binecuvântării coroanei de Advent luăm cunoştinţă de darul pe care ni-l face Dumnezeu de a trăi Adventul, îl binecuvântăm pentru că a trezit în noi dorinţa de a ne pregăti pentru venirea Fiului său, chemându-ne la şcoala profeţilor, a păstorilor, a îngerilor, a Mariei, a tuturor acelora care, atunci şi astăzi, sunt în aşteptarea adevăratei lumini care luminează pe orice om.


P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh.

T. Amin.

P. Să-l ascultăm pe Domnul care ne anunţă vizita sa.

L. Citire din Evanghelia după sfântul Luca (1,78-79)

Datorită inimii îndurătoare a Dumnezeului nostru; ne va vizita Cel care Răsare din înălţime, ca să-i lumineze pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii.

(Poate urma o scurtă prezentare a semnificaţiei coroanei de Advent)

P. Să ne rugăm:

Îţi mulţumim, Tată, pentru că ne-ai adunat aici pentru a începe împreună pregătirea pentru Naşterea Domnului. Te binecuvântăm pentru lumina care străluceşte deja în inimile noastre şi pe care tu doreşti să o sporeşti tot mai mult.

În faţa acestei coroane de Advent noi te rugăm: fă ca zi de zi să recunoaştem în Isus lumina care învinge întunericul, viaţa care triumfă asupra morţii, iubirea care dezgheaţă inimile.

Sărbătoarea Naşterii Domnului care se apropie să ne găsească pe toţi inundaţi de lumină, plini de viaţă şi de iubire, gata să-l primim pe cel care vine de la tine şi împreună cu tine şi pe Duhul Sfânt care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor.

T. Amin.

(Se stropeşte cu apă binecuvântată şi se încheie cu un cântec de Advent).

AscoltarTi è una festa - I Domenica di Avvento

Rorate Caeli

I Advent (C): Dumnezeul speranţei

Ieremia 33,14-16 14 Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda. 15 În zilele acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ. 16 În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul va trăi în linişte; iată numele care i se va da: "Domnul este dreptatea noastră".

1Tesaloniceni 3,12-4,2 Fraţilor, 12 Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unul faţă de altul şi faţă de toţi oamenii, precum prisosim şi noi în dragoste faţă de voi. 13 El să vă întărească inimile ca să fiţi fără de prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toţi sfinţii săi. 4,1 De altfel, fraţilor, voi aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă purtaţi ca să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu; şi într-adevăr, faceţi ceea ce aţi învăţat. Vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus să faceţi paşi înainte în privinţa aceasta. 2 De altfel ştiţi bine ce învăţături v-am dat din partea Domnului Isus.

Luca 21,25-28.34-36 În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 25 "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. 26 Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. 27 Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. 28 Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. 34 Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. 35 Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. 36 Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului".

OMILIE

Cu această duminică, începe un an nou liturgic, şi odată cu el începe şi anuala noastră cale către Sărbătoarea Sfântă a Naşterii Domnului. Pornim întru întâmpinarea “Celui care vine”. Cuvântul lui Dumnezeu ne sugerează atitudinea potrivită acestui moment memorabil: “Către Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul meu!” iar Isus ne spune în Evanghelie: “… sculaţi-vă şi ridicaţi-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”.

Adventul trebuie să înceapă cu ridicarea, cu înălţarea sufletului; suntem îndemnaţi să uităm trecutul şi să privim numai înainte, spre viitor, spre noul eveniment al harului, deoarece fiecare an liturgic care începe este un an al harului, al binecuvântărilor cereşti.

Ne îndreptăm îndată atenţia spre lecturile biblice de astăzi; pentru a vedea ce anume ne sugerează în legătură cu această aşteptare, lecturile trebuiesc parcurse în ordinea istorică (aşa cum au apărut ele), care e cu totul alta decât cea obişnuită, adică acea ordine liturgică în care sunt citite. Ordinea istorică este următoarea: întâia, a treia şi a doua citire, adică: Vechiul Testament, epoca lui Isus (Evanghelia) şi epoca Bisericii (Scrisoarea Sf. Paul).

vineri, 30 noiembrie 2012

Gândul zilei


Bernanos îl convinge pe diavol să strălucească cu lumina sa cea mai obscură – minciuna. Dar harul divine – sentimentul frumos prin execenţă – străluceşte, ca prin contrast, o lumină mai intensă şi totuşi opacă; căci harul rămâne discret în comparaţie cu flăcările infernului (cf. BAUDIN F., „Autour de Georges Bernanos et d Andre Gide”, în http://larevuereformee.net/articlerr/n209/litterature-et-christianisme-les-annees-20-un-age-d%E2%80%99or-autour-de-georges-bernanos-et-d%E2%80%99andre-gide).
           
Pentru a ajunge la „viziunea sa interioară a realului”, „furiosul său vis” cum îl mai numeşte, Bernanos a început aşadar prin a scrie Sous le soleil de Satan. Acest titlu amestecă doi termeni total antitetici, dar nu-i lasă totuşi în confuzie: Satan străluceşte de o lumină infernală, aşa cum sugerează numele său de Lucifer, purtător de lumină. El străluceşte nu pentru a lumina omul, dar pentru a-l înşela. Se deghizează, aşa cum spune apostolul, în înger de lumină (2Cor 11,14), dar el este prinţul întunericului. Bernanos caută să arunce o lumină mai vie încă decât ar putea-o vreodată să o reflecte acest Lucifer: el vrea să amintească faptul că harul divine, adevărata lumină, este acordată omului în credinţa în Dumnezeu. El abundă în exploatarea sentimentelor obscure ale sufletului omenesc; dar el ştie de asemenea să nu-i dea dreptate. Bernanos nu pierde niciodată simţul harului, pe care îl relevă individul prins în legăturile răului (cf. BAUDIN F., „Autour de Georges Bernanos et d Andre Gide”, în  http://larevuereformee.net/articlerr/n209/litterature-et-christianisme-les-annees-20-un-age-d%E2%80%99or-autour-de-georges-bernanos-et-d%E2%80%99andre-gide).

miercuri, 28 noiembrie 2012

Gândul zilei


„Romanului modern îi lipsea Dumnezeu, dar îi lipsea şi diavolul”[1],
iar „naturalismul agrava dificultatea: schimba omul în bestie”[2].
“Civilizaţia europeană se năruie şi nu o înlocuieşte cu nimic, iată adevărul.
În locul acestor imense economii acumulate de civilizaţie,
de omenie, de spiritualitate, de sfinţenie, se oferă depunerea unui cec fără acoperire,
semnat cu un nume necunoscut, întrucât este cel al unei creaturi care va veni.
Noi refuzăm să dăm Europa.
Şi de altfel nu ni se cere să o dăm, ni se cere să o lichidăm.
 Noi refuzăm să lichidăm Europa.
Timpul de a lichida Europa n-a venit, dacă va trebui vreodată să vină.
Este adevărat că declinul Europei nu datează de ieri, o ştim.
 Dar mai ştim că declinul Europei a marcat declinul civilizaţiei universale.
Europa a decăzut în momentul în care ea s-a îndoit de sine însăşi,
de vocaţia sa şi de dreptul său”[3].



[1] G. BERNANOS, „Interview”, EEC I, 1046.
[2] G. BERNANOS, „Interviste”, în NVCR, 53.
[3] G. BERNANOS, La liberte, EEC II, 1363.

marți, 27 noiembrie 2012

Cîntarea spirituală a Sfîntului Ioan al Crucii

În 1577, cel care avea să devină Sfîntul Ioan al Crucii (1542-1591) era închis într-o carceră scobită în zid dintr-un convent din Toledo, chiar de către Ordinul Carmelitan din care făcea parte, ca pedeapsă pentru că sprijinise reforma spirituală a ordinului iniţiată de Sf. Tereza de Ávila. În acea celulă, unde nu pătrundea nici o rază de soare, slăbit de febră, ros de păduchi şi cu hainele putrede, Sf. Ioan al Crucii a compus Cîntarea spirituală, una dintre cele mai frumoase poezii mistice scrise vreodată în limba spaniolă. Cîntarea spirituală exprimă căutarea vie a lui Dumnezeu de către sufletul misticului îndrăgostit de Cristos, Cuvîntul divin. Acest suflet aspiră să guste chiar din această viaţă o anticipare a fericirii veşnice, prin contemplarea supranaturală a Esenţei divine, ce nu este posibilă decît printr-un har mistic foarte înalt, prin care sufletul devine unit în profunzime cu Creatorul său.

Concepută în replică la Cîntarea cîntărilor, Cîntarea spirituală exprimă, mai întîi, neliniştile căutării Dumnezeului ascuns sau angoasa sufletului care nu se mai mulţumeşte cu satisfacţiile sensibile ale rugăciunii şi nu se lasă amăgit nici dacă simte că Dumnezeu este prezent, nici dacă acelaşi Dumnezeu îi pare absent. „Unde te-ai ascuns?“ (¿A dónde te escondiste?) – acesta este primul vers al Cîntării spirituale, ce indică momentul în care sufletul porneşte însetat în căutarea Celui care l-a rănit de dragoste şi a fugit apoi ca un cerb, lăsîndu-l pradă anxietăţilor. În tratatul teologic în care interpretează acest poem, intitulat Cîntarea spirituală a sufletului şi a Mirelui Cristos, Sf. Ioan al Crucii comentează, citînd din Sf. Augustin, că Cel ascuns este căutat inutil în exterior, întrucît se află în lăuntrul sufletului. Adevăratul contemplativ va şti să îl caute pe Dumnezeu în adîncul său, întrebînd: „Unde te-ai ascuns?“.

luni, 26 noiembrie 2012

Cum pot vedea soarele, dacă tu nu mă iubeşti?

         

Leprozeria Tichilesti
         Poate cineva îşi aminteşte povestirea lui Raul Foullareau.
          O leprozerie într-o insulă a Pacificului.
          Feţe chinuite şi schimonosite.
          Disperare, supărare, neputinţă.
          Cadavre care umblă, carne măcinată oribil.
          Dar mai există şi ochi luminoşi şi surâzători în mijlocul unei atât de mari devastări.
          Îndeosebi se impune atenţiei un sărman, al cărui trup nu era mai puţin diform decât al celorlalţi tovarăşi de nefericire şi care totuşi păstrează trăsături umane de-a dreptul surprinzătoare.

           Plin de curiozitate faţă de acel miracol al ataşamentului faţă de viaţă, Follereau merge în căutarea unei explicaţii. Întreabă, investighează.
Este invitat să-l urmărească.
Fără doar şi poate, la ivirea zorilor, sărmanul cu trupul sfârtecat se târăşte lângă zidul înalt de ciment care înconjura leprozeria şi ajungând într-un loc foarte precis se aşeză şi aşteaptă.
Aurora cu toate culorile sale nu-i de ajuns.
Soarele nu-l încălzeşte şi nici nu aprinde pe faţa sa o rază de lumină.
Aşteaptă până când de cealaltă parte a zidului apare o faţă de femeie: bătrână, uscată şi brăzdată de riduri adânci.
Apariţia durează câteva clipe.
Mesajul este tăcut, discret: un surâs.
Dar omul se luminează la acel surâs, căruia îi răspunde.
E un fel de comuniune zilnică.
Leprosul hrănit, întărit de acel surâs, poate începe o zi nouă şi poate suporta timp de douăzeci şi patru de ore acea soartă a sa atât de deplorabilă.
A acumulat rezerve de iubire şi de speranţă suficiente ca să-l facă să reziste până mâine, adică până la o nouă întâlnire cu surâsul acelui chip de femeie.
Femeia este soţia sa. Când a fost scos din satul său, ea l-a urmat şi s-a stabilit într-o baracă în apropierea leprozeriei. Şi în fiecare dimineaţă îi dădea acel semn indispensabil al iubirii şi al fidelităţii sale.
„Văzând-o în fiecare zi, ştiu că mai sunt încă viu”, explică cu simplitate omul.

           Nu e posibil să trăieşti fără iubire.
Unul rezistă să stea în picioare numai dacă iubeşte şi se simte iubit.
Există lume alături de noi care are nevoie de iubirea noastră pentru a rămâne în viaţă, pentru a nu lăsa să se stingă speranţa, pentru a suporta greutatea unei zile „imposibile”.
Eu văd acel surâs ca actul aprinderii unei lămpi.
Adesea în existenţă atâtor indivizi, e întuneric beznă chiar dacă afară soarele străluceşte.
Fără acea flacără, cineva riscă să rătăcească drumul, să cedeze fricii de a trebui să înfrunte ziua nouă care s-a ivit.
Cineva pentru a-şi da seama de soare, are nevoie de lumina unui chip prieten.
(Sursa: A. Pronzato, Mille e unu ragione per vivere, Piero Gribaudi Editore, Torino 1987, p. 233-234; trad. I. Chinez).



Scrisoarea enciclica – Veritatis splendor (de Ioan Paul al-II-lea)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/25/scrisoarea-enciclica-veritatis-splendor-de-ioan-paul-al-ii-lea/