Cum pot vedea soarele, dacă tu nu mă iubeşti?

         


Leprozeria Tichilesti

         Poate cineva îşi aminteşte povestirea lui Raul Foullareau.

          O leprozerie într-o insulă a Pacificului.

          Feţe chinuite şi schimonosite.

          Disperare, supărare, neputinţă.
          Cadavre care umblă, carne măcinată oribil.

          Dar mai există şi ochi luminoşi şi surâzători în mijlocul unei atât de mari devastări.

          Îndeosebi se impune atenţiei un sărman, al cărui trup nu era mai puţin diform decât al celorlalţi tovarăşi de nefericire şi care totuşi păstrează trăsături umane de-a dreptul surprinzătoare.

           Plin de curiozitate faţă de acel miracol al ataşamentului faţă de viaţă, Follereau merge în căutarea unei explicaţii. Întreabă, investighează.

Este invitat să-l urmărească.

Fără doar şi poate, la ivirea zorilor, sărmanul cu trupul sfârtecat se târăşte lângă zidul înalt de ciment care înconjura leprozeria şi ajungând într-un loc foarte precis se aşeză şi aşteaptă.

Aurora cu toate culorile sale nu-i de ajuns.

Soarele nu-l încălzeşte şi nici nu aprinde pe faţa sa o rază de lumină.

Aşteaptă până când de cealaltă parte a zidului apare o faţă de femeie: bătrână, uscată şi brăzdată de riduri adânci.

Apariţia durează câteva clipe.

Mesajul este tăcut, discret: un surâs.

Dar omul se luminează la acel surâs, căruia îi răspunde.

E un fel de comuniune zilnică.

Leprosul hrănit, întărit de acel surâs, poate începe o zi nouă şi poate suporta timp de douăzeci şi patru de ore acea soartă a sa atât de deplorabilă.

A acumulat rezerve de iubire şi de speranţă suficiente ca să-l facă să reziste până mâine, adică până la o nouă întâlnire cu surâsul acelui chip de femeie.

Femeia este soţia sa. Când a fost scos din satul său, ea l-a urmat şi s-a stabilit într-o baracă în apropierea leprozeriei. Şi în fiecare dimineaţă îi dădea acel semn indispensabil al iubirii şi al fidelităţii sale.

„Văzând-o în fiecare zi, ştiu că mai sunt încă viu”, explică cu simplitate omul.

           Nu e posibil să trăieşti fără iubire.

Unul rezistă să stea în picioare numai dacă iubeşte şi se simte iubit.

Există lume alături de noi care are nevoie de iubirea noastră pentru a rămâne în viaţă, pentru a nu lăsa să se stingă speranţa, pentru a suporta greutatea unei zile „imposibile”.

Eu văd acel surâs ca actul aprinderii unei lămpi.

Adesea în existenţă atâtor indivizi, e întuneric beznă chiar dacă afară soarele străluceşte.

Fără acea flacără, cineva riscă să rătăcească drumul, să cedeze fricii de a trebui să înfrunte ziua nouă care s-a ivit.

Cineva pentru a-şi da seama de soare, are nevoie de lumina unui chip prieten.

(Sursa: A. Pronzato, Mille e unu ragione per vivere, Piero Gribaudi Editore, Torino 1987, p. 233-234; trad. I. Chinez).