sâmbătă, 19 octombrie 2013

XXIX TPA (C): Când rugăciunea este glasul dreptății (omilie)

Judecătorul și văduva

 Evanghelia - Luca 18,1-8: În acel timp, 1 Isus a spus o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze. 2 El le-a zis: "Într-o cetate era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi faţă de oameni nu avea respect. 3 În cetatea aceea era şi o văduvă care venea la el şi-l ruga: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului». 4 Multă vreme n-a voit, dar în cele din urmă şi-a zis: «Cu toate că de Dumnezeu nu mă tem, iar de oameni nu mi-e ruşine, 5 fiindcă văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu mai vină şi să mă tot bată la cap!»". 6 Domnul a adăugat: "Luaţi bine seama la ce spune acest judecător nedrept! 7 Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? 8 Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ?"
 
 
Omilia
 
Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului când va veni, va găsi el credință pe pământ?
 
Dacă se citește parabola (Lc 18,1-8) cu atenție ne dăm seama că insistă nu atât pe perseveranța rugăciunii cât mai mult pe comportamentul judecătorului: nu cum să ne rugăm, dar promptitudinea lui Dumnezeu în a face dreptate aleșilor săi, acesta este centrul parabolei.
 
Figura principală nu este a văduvei care cu rugăciunea sa insistentă îl determină pe judecător să-i facă dreptate, dar este judecătorul.
 
Punctul culminant al parabolei este certitudinea ascultării. Dacă un om rău ca acel judecător (”care nu se temea de Dumnezeu și față de oameni nu avea respect”) se lasă, în cele din urmă, convins să facă dreptate rugăciunii acelei văduve sărace, cu cât mai mult Dumnezeu, Tată bun și care este exact contrariul acelui judecător, nu va asculta implorarea credincioșilor săi.
 
Cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o rugăciune oarecare, despre o cerere meschină, ci despre o cerere evanghelică, importantă: ”Fă-mi dreptate”. Expresia ”fă-mi dreptate” apare de patru ori în fragment și poate fi luată ca și cuvânt cheie pentru interpretarea sa. Este de fapt setea de dreptate aceea care constituie atmosfera întregii parabole. În Biblie văduva este simbolul persoanei lipsite de apărare, slabe, sărace, maltratate. Și astfel înțelegem că aici văduva îi reprezintă pe cei săraci care cer dreptate, cei buni care sunt oprimați și tratați ca și cum ar fi nelegiuiți. Parabola vrea să răspundă la acea nemulțumire a celor buni care, adesea, au impresia că Dumnezeu întârzie să le facă dreptate. Este o nemulțumire care nu se referă la un moment anume din istorie, dar însoțește istoria fiecărui timp. Dacă este așa, atunci, orizontul parabolei se lărgește mult. Nu este numai problema rugăciunii și a eficacității sale, ci problema dreptății lui Dumnezeu care pare, de multe ori, pusă în discuție. În insistența văduvei sărace este cuprinsă toată această neplăcere a celor buni și onești, care au impresia că Dumnezeu, în loc să intervină, lasă lucrurile să meargă ca în zadar. Dacă Dumnezeu este un tată iubitor, de ce atâtea neplăceri? Dacă este drept, de ce nedreptatea triumfă în lume? Ei bine, răspunde parabola, continuați să vă rugați cu insistență și cu încredere, intervenția lui Dumnezeu este sigură. Nu numai sigură, dar promptă: ”Eu vă spun că le va face dreptate în curând!”
 
Adevărata problemă însă este – conchide în mod surprinzător Luca (Lc 18, 8) – nu dacă Dumnezeu face dreptate pe pământ, pentru că aceasta este sigur, dar adevărata problemă este alta: când Fiul omului se va reîntoarce va mai găsi el credință pe pământ? (don Bruno Maggioni [21.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

vineri, 18 octombrie 2013

Sfântul Luca, evanghelist

 
Dintre cei patru evanghelişti, Sfântul Luca este singurul care nu face parte din poporul israelit şi nu l-a văzut pe Domnul în timpul vieţii sale pământeşti. Era de fel din oraşul Antiohia şi aparţinea populaţiei de limbă greacă. Se pare că, în tinereţe, s-a pregătit să devină medic, deoarece Sfântul Apostol Paul, în Scrisoarea către Coloseni (4,14), îl numeşte „Luca, medicul iubit". Nu se ştie nimic despre data când a îmbrăţişat religia creştină, dar e posibil să fi făcut acest lucru în anul 42, când Paul şi Barnaba au venit şi au predicat Evanghelia în Antiohia, sau câţiva ani mai târziu, după aşezarea în metropola Siriei a creştinilor fugiţi din Ierusalim, în urma uciderii cu pietre a Sfântului Ştefan. Pe Sfântul Luca îl întâlnim pentru prima dată la Troas, alături de apostolul Pavel, pe care îl va urma în călătoriile sale misionare, rămânând alături de el atât în prima captivitate (Fap 27,l-28), cât şi în ultimii doi ani de viaţă, petrecuţi în închisoare la Roma (2Tim 4,11). Despre restul vieţii sale nu mai aflăm nimic în cărţile Noului Testament. Într-o scriere din secolul al II-lea, Prologul antimarcionit al Evangheliei lui Luca, astfel este sintetizată viaţa lui Luca: „Sirian din Antiohia, de profesiune medic, ucenic al Apostolilor, l-a urmat pe Paul până la depunerea mărturiei de credinţă prin martiriu. L-a slujit fără rezervă pe Domnul, nu şi-a luat soţie şi nu a avut copii. A murit la vârsta de 84 de ani, în provincia Beoţia, din Grecia, plin de Duhul Sfânt".

joi, 17 octombrie 2013

Sfântul Ignațiu din Antiohia, episcop martir



Oraşul Antiohia, astăzi, Antalia, în Turcia, era al treilea oraş mare al vastului Imperiu Roman, fiind capitala provinciei Siria. Credinţa creştină a fost predicată în acest oraş de către creştinii care au părăsit Ierusalimul din cauza prigoanei pornite împotriva lor cu prilejul judecării şi omorârii Sfântului diacon Ştefan. Spre deosebire de alte localităţi, unde Evanghelia era vestită numai către evrei, în Antiohia au fost primiţi în sânul Bisericii şi oameni de alte naţionalităţi şi religii, îndeosebi greci. „Faptul a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi Barnaba a fost trimis la Antiohia. Când acesta a venit la faţa locului şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îmbărbătat pe toţi să rămână credincioşi Domnului" (Fap 11,22-23). S-a format astfel o comunitate creştină puternică, al cărei prim episcop a fost chiar Sfântul Apostol Petru.

După ce marele apostol a plecat spre Roma, capitala Imperiului, pe scaunul episcopal a rămas pentru un scurt interval episcopul Evodiu, şi apoi, în fruntea înfloritoarei comunităţi din Antiohia a fost ales Ignaţiu Teoforul, purtătorul de Dumnezeu, cum îi plăcea lui să se numească. Nu se cunoaşte nimic despre copilăria lui, despre modul cum a devenit creştin şi episcop, dar felul în care a întâmpinat moartea ne descoperă un suflet plin de credinţă şi dragoste faţă de Cristos Mântuitorul.

miercuri, 16 octombrie 2013

Sfâna Margareata Maria Alacoque, fecioară

Sf. Margareata Maria Alacoque (1647-1690)
 
La chemarea solemnă a Psalmistului: „Lăudaţi-l pe Domnul, că este bun, că în veac este mila lui" (Ps 117, vers l şi 29), Biserica lui Cristos răspunde prin diferite acte de cult, prin care recunoaşte şi preamăreşte iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu. Printre aceste forme de cult se afla cinstirea Prea-sfintei Inimi a lui Isus, ca întruchipare reală şi simbol viu al dragostei divine faţă de oameni. Sărbătoarea Inimii Prea-sfinte a lui Isus, devoţiunea primei vineri din lună, aşezarea la loc de cinste a icoanei cu Inima Mântuitorului sunt practici îndrăgite de mulţi credincioşi şi confirmate de autoritatea supremă a Bisericii; ele îşi au originea în viziunile unei călugăriţe din Congregaţia Vizitandinelor, congregaţie întemeiată de Sfântul Francisc de Sales şi pusă sub semnul Vizitei Maicii Domnului la verişoara sa, Elisabeta. Această călugăriţă se numea Margareta Maria Alacoque.
 
Margareta era al cincilea copil al soţilor Claudiu Alacoque şi Filiberta Lamyn; s-a născut la 22 iulie 1647, în Verosvres, localitate din estul Franţei, nu departe de Lyon. Din copilărie a manifestat o repulsie vizibilă faţă de cuvinte şi acte indecente, simţindu-se permanent îndemnată, după cum va mărturisi mai târziu într-o scrisoare, să spună aceste cuvinte pe care atunci nici nu le înţelegea bine: „O, Dumnezeul meu, îţi consfinţesc curăţia sufletului meu şi fac vot de castitate perfectă!" Când ea avea opt ani, tatăl sau a murit şi mama a încredinţat-o călugăriţelor clarise din Charolles. Aici s-a pregătit pentru prima sfântă împărtăşanie, pe care a primit-o la vârsta de nouă ani. În legătură cu acest eveniment, îşi va aminti mai târziu: „A revărsat în inima mea atâta dezgust faţă de toate distracţiile, încât nu-mi mai plăcea nici una, deşi le căutam cu multă ardoare". Astfel, Dumnezeu începea să o pregătească pentru o misiune ce-i va aduce mari suferinţe fizice şi morale. Timp de patru ani, a fost ţintuită la pat de o boală ce făcea ca „oasele să-mi străpungă pielea". La rugămintea Margaretei, cei din jurul ei i-au promis Preacuratei Fecioare Maria că, „dacă micuţa se va însănătoşi, va deveni una dintre fiicele Ei, intrând într-o mănăstire sau congregaţie închinată Maicii Domnului". Bucuria sănătăţii redobândite şi neastâmpărul celor paisprezece ani au făcut-o să uite promisiunea dată şi să alerge după distracţiile ce i le ofereau căminul părintesc şi societatea veselă a fratelui său, ajuns „practician" la Verosvres. Dar aceasta a durat puţin timp, deoarece mama lor s-a îmbolnăvit şi grija gospodăriei a fost preluată de soacra ei şi de rudele tatălui decedat; ele nu o puteau suferi pe Margareta pentru sârguinţa cu care frecventa biserica din apropiere şi au ajuns să o învinuiască de cele mai josnice intenţii. Uneori, drept pedeapsă, au refuzat să-i dea de mâncare şi ea a fost nevoită să apeleze la bunătatea unor cunoştinţe. Margareta, însă, nu şi-a pierdut curajul şi buna-dispoziţie. Când va fi în mănăstire, ea va spune despre rudele care au asuprit-o că sunt „binefăcătoarele sufletului său".

marți, 15 octombrie 2013

Sfânza Tereza din Avila, fecioară și învățător al Bisericii

SF. TEREZA DIN AVILA, FECIOARĂ ŞI ÎNVĂŢĂTOR AL BISERICII
 
Ziua de 4 octombrie a anului 1582 este cunoscută ca puntea de trecere între calendarul vechi, iulian, şi calendarul nou, gregorian. Pe baza cercetărilor şi recomandărilor astronomilor, papa Grigore al XII-lea a dispus ca după această zi să urmeze data de 15 octombrie, recuperându-se astfel rămânerea în urmă a datelor calendaristice faţă de poziţiile reale ale pământului şi soarelui. În aceeaşi noapte de 4 spre 15 octombrie se stingea din viaţă una dintre femeile extraordinare ale Evului Mediu şi ale tuturor timpurilor: Sfânta Terezia din Ávila, numită şi Tereza cea Mare. Ea şi-a dobândit un loc deosebit în rândul sfinţilor, prin activitatea de reformare a mănăstirilor de călugăriţe şi călugări din Ordinul Carmelitan, prin viaţa ei ţesută din suferinţe, extaze şi minuni şi prin scrierile pline de farmec şi înţelepciune suprafirească, scrieri ce i-au adus titlul de „Doctor Ecclesiae", „Învăţător al Bisericii", titlu acordat de papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970.
 
În cartea de familie a soţilor Alfons de Cépeda şi Beatrice de Ahumada, din oraşul Ávila (Spania), se notează: „Miercuri, a douăzeci şi opta zi din luna martie a anului 1515, s-a născut fiica mea, Tereza, la orele 5 dimineaţa, poate cu o jumătate de oră mai târziu sau mai degrabă, la răsăritul soarelui din acea zi". Tereza a avut nouă fraţi şi două surori. Dintre ei, îl prefera pe Rodriguez, fratele mai mare; citeau împreună vieţile sfinţilor şi făceau planuri de expediţii eroice. Într-o zi, au plecat înainte de răsăritul soarelui pe drumul spre Salamanca, hotărâţi să ajungă în Africa, unde sperau că maurii le vor tăia capetele şi-i vor face martiri. Un unchi de al lor i-a întâlnit în afara oraşului şi, aflând de scopul călătoriei, i-a readus acasă. La dojana aspră a părinţilor, Rodriguez a răspuns: „Micuţa m-a luat cu ea". Tereza avea atunci şapte ani. Departe de a se descuraja, s-au hotărât să ducă o viaţă de pustnici, construind chilii improvizate în grădina părintească şi impunându-şi acte de penitenţă asemănătoare cu ale vechilor călugări din pustiul Tebaidei. Deja din anii copilăriei, Tereza a dovedit o rară capacitate de a trece de la dorinţe la fapte şi de a-i atrage pe alţii de partea ei. După ce, la vârsta de doisprezece ani, a pierdut-o pe mama, ea s-a aruncat în genunchi în faţa unei icoane a Preacuratei şi a implorat-o să-i fie mamă.

luni, 14 octombrie 2013

Rugăciunea unui câine


 

O, Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca omul, stăpânul meu, să fie la fel de credincios celorlalţi oameni, cum îţi sunt eu ţie. Fă ca el să-şi iubească familia şi prietenii, aşa cum te iubesc eu pe tine.

Fă ca el să păzească în mod cinstit bunurile pe care i le-ai încredinţat, aşa cum le păzesc eu în mod cinstit pe ale lui.

Dă-i, Doamne, un zâmbet uşor şi spontan după cum uşor şi spontan este guduratul meu.

Fă ca el să fie gata în a fi recunoscător, aşa cum sunt eu gata să-i ling mâinile.

Dă-i răbdarea pe care o am eu când îl aştept ori de câte ori se întoarce acasă, fără să mă plâng.

Dă-i curajul şi promptitudinea mea de a sacrifica totul pentru el, orice comoditate şi chiar viaţa.

Păstrează-i tinereţea inimii şi veselia mea.

Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca aşa cum eu sunt întotdeauna cu adevărat câine, tot astfel să fie şi el întotdeauna cu adevărat om”.