Dintre cei patru evanghelişti, Sfântul Luca este singurul care nu face parte din poporul israelit şi nu l-a văzut pe Domnul în timpul vieţii sale pământeşti. Era de fel din oraşul Antiohia şi aparţinea populaţiei de limbă greacă. Se pare că, în tinereţe, s-a pregătit să devină medic, deoarece Sfântul Apostol Paul, în Scrisoarea către Coloseni (4,14), îl numeşte „Luca, medicul iubit". Nu se ştie nimic despre data când a îmbrăţişat religia creştină, dar e posibil să fi făcut acest lucru în anul 42, când Paul şi Barnaba au venit şi au predicat Evanghelia în Antiohia, sau câţiva ani mai târziu, după aşezarea în metropola Siriei a creştinilor fugiţi din Ierusalim, în urma uciderii cu pietre a Sfântului Ştefan. Pe Sfântul Luca îl întâlnim pentru prima dată la Troas, alături de apostolul Pavel, pe care îl va urma în călătoriile sale misionare, rămânând alături de el atât în prima captivitate (Fap 27,l-28), cât şi în ultimii doi ani de viaţă, petrecuţi în închisoare la Roma (2Tim 4,11). Despre restul vieţii sale nu mai aflăm nimic în cărţile Noului Testament. Într-o scriere din secolul al II-lea, Prologul antimarcionit al Evangheliei lui Luca, astfel este sintetizată viaţa lui Luca: „Sirian din Antiohia, de profesiune medic, ucenic al Apostolilor, l-a urmat pe Paul până la depunerea mărturiei de credinţă prin martiriu. L-a slujit fără rezervă pe Domnul, nu şi-a luat soţie şi nu a avut copii. A murit la vârsta de 84 de ani, în provincia Beoţia, din Grecia, plin de Duhul Sfânt".
De la Sfântul Luca ne-a rămas o istorisire a vieţii şi învăţăturilor Mântuitorului Isus, carte ce este primită de Biserică drept a treia evanghelie, precum şi o scriere despre evenimentele petrecute după înălţarea la cer a Domnului, cu o referire mai amplă la convertirea şi activitatea Sfântului Pavel, scriere numită Faptele Apostolilor. Amândouă cărţile sunt adresate unui oarecare Teofil, personaj de vază în comunitatea creştină, sau un nume simbolic, Teofil = iubitor de Dumnezeu, sub care se înţelege mulţimea credincioşilor. Pentru întocmirea acestor lucrări, Luca a cercetat şi confruntat tot ce se scrisese până atunci, precum şi eventuali martori oculari. „Deoarece mulţi s-au apucat să întocmească o povestire a faptelor petrecute printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei ce dintru început, au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai Cuvântului, după ce le-am cercetat pe toate de la început cu de-amănuntul, m-am hotărât şi eu să le scriu pas cu pas, pentru tine, cinstite Teofile, ca să-ţi dai seama de temeinicia cuvintelor date ţie ca învăţătură" (Lc 1,l-2).
Mai mult decât ceilalţi evanghelişti, Luca ne prezintă pe larg fizionomia umană a Răscumpărătorului, bunătatea lui, delicateţea faţă de cei săraci şi părăsiţi, grija faţă de cei care se întorc de pe căile păcatului.
El este singurul care istoriseşte naşterea lui Ioan Botezătorul, vizita Mariei la vara ei, Elisabeta, diferite fapte din timpul copilăriei lui Isus, fapt pentru care a fost numit biograful Maicii Domnului şi al copilăriei lui Isus. Există exegeţi care presupun o întâlnire personală între Sfântul Luca şi Preacurata Fecioară Maria şi nu exclud posibilitatea ca însăşi ea să-i fi dictat imnul sublim ce l-a înălţat către Atotputernicul la întâlnirea cu mama lui Ioan Botezătorul. O tradiţie veche ne spune că Sfântul Luca a fixat şi prin culori, într-o icoană, trăsăturile feţei Maicii Domnului.
Sfântul Luca a reţinut câteva parabole şi cuvinte ale lui Isus, pe care ceilalţi evanghelişti nu le amintesc; astfel, numai Luca istoriseşte parabola drahmei pierdute, a fiului risipitor, a vameşului şi fariseului, a lui Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv; tot numai el a reţinut cuvintele lui Isus despre femeia păcătoasă: „I se iartă păcatele ei multe, pentru că mult a iubit" (Lc 7,47); de asemenea, şi cuvintele adresate femeilor în drumul spre calvar: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi înşivă şi pe copiii voştri..." (Lc 23,28); tot el ne relatează rugăciunea lui Isus pe Cruce: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,35), precum şi promisiunea dată tâlharului: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în rai" (Lc 23,43). „Evanghelia după Sfântul Luca" ne ajută să cunoaştem mai bine gingăşia omenească şi nesfârşita iubire divină a Răscumpărătorului lumii; pentru acest motiv, Dante îl numeşte pe Sfântul Luca „istoricul îndurării lui Cristos".
Este posibil ca numele personal Luca să fie înrudit cu cuvântul latinesc lux-lucis = lumină, sau cu cuvântul grecesc „Leukos = alb", având înţelesul de „blond", sau, „răsăritean", adică om venit dinspre răsărit. În limba română, se întâlnesc şi formele: Lucaci, Lucan, Lucşa, Lucaş, Luculeţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu