Sfântul Isidor din Sevillia, Etimologias - pdf - cărți

 

Santo Isidoro di Sevillia, Etimologias pdf: 

https://terminologiaarquitectonica.files.wordpress.com/2018/02/2004_san_isidoro_de_sevilla_etimologc3adas.pdf

Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie

Dicționar:

Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie.pdf

Dicționar de catehetică (italiană)

 

Dicționar de catehetică (vol. I - VII) (în italiană)

DC-indici.pdf

DC-AB.pdf

DC-CD.pdf

DC-EH.pdf

DC-IM.pdf

DC-NR.pdf

DC-SZ.pdf

O antropologie teologica: Cărți de pe internet.

Crăciun în literatura italiană

Craciun - de Antrea Mantegna

Crăciun în literatura italiană [bibliotecă]

Cărți de pe internet - o bibliotecă

 

Cărți de pe internet  [bibliotecă]

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz [română].pdf

Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.

Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos. 

(sursă: Cărți.pdf).

[copyright expirat conform legii (peste 70 de ani de la moartea autorilor)].

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt [pdf]

E o simplă traducere? E o traducere explicativă, o parafrazare sau o dezvoltare a acestor pasaje, de fiecare dată astfel încât să ilustreze modul în care înţelege Tolstoi învăţătura lui Cristos...

Prefață

Evanghelia pe scurt este, aşa cum remarcă autorul însuşi în primele rânduri ale Cuvântului înainte, „un extras dintr-o lucrare mai amplă, care există în manuscris, dar a cărei publicare nu este îngăduită în Rusia“.

Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf

MARELE PESCAR

Capitolul I.

Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.

Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului de Tomas Spidlik

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului de Tomas Spidlik

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/evanghelia-de-fiecare-zi-timpul-adventului-si-al-craciunului-de-tomas-spidlik.pdf

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul”...

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961 în Bernanos G., Sous le soleil de Satan, p. 308).

 

„Sfinţenia – cea mai sublimă realitate pe care poate să o cunoască omul ajutat de har” (Bernanos G., „Interviste”, în NVCR, p. 46).

 

„Sfinţenia este o aventură, ea este chiar singura aventură. Cine a înţeles-o o dată a intrat în inima credinţei catolice, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă spaimă decât cea a morţii, o experienţă supraumană” (Bernanos G., Essais et ecrits de combat, I, p. 40).

 

 

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-sous-le-soleil-de-satan-1926.pdf

Domnul nostru a binevoit să guste din triumf...

‘Lamb of God’ by Tom Dubois

„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării triumfale în Ierusalim

eu îl găsesc atât de frumos!
Domnul nostru a binevoit să guste din triumf
ca şi din celelalte, ca şi din moarte,
el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,
el n-a refuzat decât păcatul.
Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,
nimic nu i-a lipsit.
În timp ce triumful său este un triumf pentru copii, nu crezi?
O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei, cu ramuri verzi,
şi cu oameni de la ţară care bat din palme.
O parodie drăguţă, puţin ironică, a măreţiilor imperiale.
Domnul nostru pare a zâmbi.
Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:
«Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,
şi apoi sunt şi triumfuri legitime,
nu-i este nimănui interzis să triumfe;
atunci când Ioana d'Arc îşi face intrarea în Orleans
printre flori şi steaguri,
în frumoasa ei tunică scurtă din postav cu fir de aur,
nu vreau să-şi închipuie că face ceva rău.
Pentru că ţineţi atât de mult, bieţii mei copii, la triumful vieţii,
l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,
după cum am binecuvântat şi vinul din viile voastre»”.

(Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, în Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, p. 1193; trad. I.C.).  

 

Georges Bernanos – Journal d’un cure de campagne.pdf

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-journal-dun-cure-de-campagne.pdf

Cultură și religie în Europa

X. Biserica catolică în dialog cu religiile și culturile lumii

 

 1. Introducere

Poziţia Bisericii Catolice faţă de alte confesiuni, Biserici sau tradiţii religioase, nu a fost mereu aceeaşi de-a lungul secolelor şi a schimbărilor epocale. Istoricii continuă să cerceteze pentru a înţelege motivele acestor atitudini diferite, dar nu toţi ajung la aceleaşi răspunsuri. Pentru o analiză serioasă şi obiectivă trebuie luate în consideraţie marile schimbări provocate de evenimentele de referinţă din istorie şi reacţiile în urma acestora din partea creştinilor faţă de evrei, păgâni şi eretici, faţă de diferite religii şi filozofii, în timpul secolelor în care au fost persecuţiile şi după instituirea unui imperiu creştin şi al statelor creştine.

 

(Dacă vreți să știți mai multe dați clik pe:

 

Cultură și religie în Europa de Emil Dumea.pdf

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Cultura_si_religie_in_europa.pdf).

Presence, formes et enjeux du demoniaque dans le roman catholique de l'entre-deux-guerres (Francois Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green) de Alexandra Roux - PDF

 

A apărut o nouă teză de doctorat (2014) de Alexandra Roux.

Să vedem ce e în ea...
Și e mult: 1065 de pagini...

https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-01168240/document

 

Résumé du projet de thèse

 

La littérature de l’entre-deux-guerres est un bouillonnement de genres très différents, et c’est dans cette effervescence que surgit la figure du démoniaque. Atteints d’un nouveau «mal du siècle», de nombreux écrivains – le plus souvent catholiques – mettent en scène le mal sous l’apparence de personnages démoniaques. Si nous nous sommes tournés vers François Mauriac, Georges Bernanos et Julien Green et avons mis l’accent sur quelques-unes de leurs oeuvres précises, c’est parce qu’ils représentent particulièrement bien cette mouvance. Nous nous sommes interrogés sur la nature de ce démoniaque et sur la manière dont il s’inscrit et s’écrit dans leurs romans de cette époque. Influencés par la religion, mais aussi par certains auteurs, Bernanos, Mauriac et Green ont su donner aux motifs caractérisant le démoniaque une dimension nouvelle, particuličrement tragique. Nous avons essayé de définir les rapports complexes qui existent entre le tragique et le démoniaque afin de montrer comment les oeuvres de Mauriac, Bernanos et Green participent de ce que Jean-Marie Domenach nomme «le retour du tragique». Situer nos oeuvres dans la lignée du tragique nous permet d’osciller entre excès et incomplétude, déconstruction et unité, crise et équilibre. Dès lors, le motif de l’ambiguďté, qui affecte á la fois la dimension narrative et thématique des récits, apparaît comme l’un des fils d’Ariane reliant les oeuvres de Bernanos, Mauriac et Green. Le démoniaque devient source d’une esthétique á part entière: de cette tension entre interrogation et compréhension naissent le surnaturel et l’indicible, seules voies d’accès au démoniaque.

 

(sursă:

http://lisaa.u-pem.fr/index.php?eID=tx_nawsecuredl&u=0&file=fileadmin/fichiers/LISAA/Doctorants/2014_2016/Alexandra_Roux/Resume_du_projet_de_these.pdf&t=1461361759&hash=bf985f1a379d4a2b60b9557c408fa4335a3b3eae

 

 



Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu

 

http://memoriabanatului.ro/UserFiles/File/Nicolae%20Brinzeu%20-%20Jurnalul%20unui%20preot%20batran%20FINAL.pdf

Cuvânt înainte:

 

Delicatul surâs al veşniciei asumate

Probabil că societatea modernă trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat) angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.

Oricum, asta ar putea fi una dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor, corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.

În acest fel, iată, după de curând apărutele Memorii ale „unui preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist. Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai 1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de recuperare a memoriei colective.

Este cu adevărat fascinant să întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială, personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale. Chiar dacă nu sunt cu toţii protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.

Uimitoare este apoi seninătatea generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un alt Umberto Eco din Numele trandafirului (convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările „cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de măreaţa teologie.

Este, pentru cititorul de acum, un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale, căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună subliniat urmaşilor.

Un exemplu, zic eu, de om care şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.

Mă gândeam, citind cu inters crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă, definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin, cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase, dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui Rousseau ori Casanova.

Părintele Brînzeu face, cu siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei interbelice de la noi.

El are în plus faţă de mulţii anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură savantă şi bună mireasmă spirituală.

Claudiu T. Arieşan

(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2011, p. 23-26).

 

Cugetări (de Blaise Pascal)

Blaise Pascal (1623-1662)

http://www.bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Blaise%20Pascal%20-%20Cugetari.pdf

[...]

 

A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.

Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.

Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.

 

[…]

 

Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

 

[…]

Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

[…]

Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.

 

 

(Pascal B., Cugetări, Editura AION, Oradea 2000).

Sfântul padre Pio – Toată viaţa dedicată bolnavilor…

Sfântul padre Pio (1887-1968)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/sfantul-padre-pio.pdf
 

Padre Pio a fost omul suferinţei. Toată viaţa şi-a petrecut-o în permanente dureri şi chinuri fizice, mereu însoţite de grele încercări morale şi spirituale care îi însângerau sufletul. Trupul i-a fost crucificat timp de cincizeci de ani; sufletul - de-a lungul întregii existenţe.

 

Ca preot, Padre Pio poate fi definit drept „medicul” suferinţei. Şi-a exersat această misiune în confesional, unde petrecea până la optsprezece, nouăsprezece ore pe zi pentru a „îngriji” bolile sufletului, şi în viaţa socială, construind un mare spital, destinat mai ales bolnavilor lipsiţi de bani, şi căruia a ţinut să-i dea numele „Casa de Alinare a Suferinţei”.

 

La această mare înfăptuire, părintele a început să se gândească din tinereţe. Se spune că ideea i-a fost încredinţată de Isus în timpul unei viziuni mistice.

 

La începutul anilor douăzeci, după ce se răspândise vestea stigmatelor lui Padre Pio, la San Giovanni Rotondo au început să vină mii de bolnavi, în căutarea vindecării miraculoase. Părintele, ştiind că nu-i poate ajuta pe toţi, s-a hotărât să se îngrijească de alinarea acelor suferinţe printr-un tratament medical adecvat, oferit bolnavilor cu cea mai adâncă iubire creştină.

 

Pe atunci, în tot ţinutul Gargano nu exista nici un spital. Cel mai apropiat de San Giovanni Rotondo se găsea la Foggia, şi pentru a ajunge la el trebuia să parcurgi patruzeci de kilometri de drum greu, cu mijloace de transport rudimentare.

 

În centrul localităţii San Giovanni Rotondo se găsea o veche mănăstire de Clarise: Padre Pio a transformat-o într-un spital minuscul, dar funcţional, cu două saloane, douăzeci de paturi, o sală de operaţii cu dotarea respectivă. A fost numit „Spitalul Sfântul Francisc” şi a fost inaugurat în ianuarie 1925.

 

Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)

 

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt2.pdf


Introducere

Motto:

„Acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă” (N. Steinhardt).

 

 

Făra nicio umbră de îndoială, Jurnalul fericirii este una dintre cărţile fundamentale ale culturii române de după 1989. Veritabil testament literar, această operă a schimbat destine, a dat naştere la vocaţii nebănuite şi convertiri spirituale neaşteptate.

 

Ca oglindă memorială a unor vremuri neliniştite, Jurnalul  ridică şi o delicată interogaţie teologică: există o „religie a intelectualilor”? Trăiesc intelectualii altfel credinţa?

 

În timpul întâlnirii noastre, vom retrasa parcursul intelectual şi spiritual al lui N. Steinhardt, etapele conversiunii sale, dimensiunea memorială a scrierilor sale, controversele actuale cu privire moştenirea operei şi posibilitatea şi necesitatea canonizării acestuia.

 

La final, după cum o spune şi titlul, vom citi şi interpreta pasaje semnificative din Jurnal.

 (sursa: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2014/relecturi-n-steinhardt-jurnalul-fericirii/).

 

 

Prima versiune a Jurnalului fericirii, face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor ’70. împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.

 

Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. în cele din urmă la insistenţa lui D. R. Popescu, preşdintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotări, aşadar, restituirea piritului jurnal.

 

Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăost. Această din urmă formă a textului stă de altfel, şi la baza ediţei de faţă girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: Testament literar.

 

Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale. Acest fapt explică de ce parte din ideile Jurnalului au fost reluate în scrierile antume.

 

Pentru a nu diminua cu nimic din parfumul de epocă al textului am lăsat neschimbate unele inovaţii sau particularităţi lexicale. În acelaşi scop am procedat la descifrarea iniţialelor de nume ale personajelor. Cititorul poate, astfel, găsi la sfârşit (după propriul nostru aparat de note) o listă a prescurtărilor onomastice. Cele câteva cazuri neelucidate reprezintă fie persoane despre care nu am găsit informaţii, fie persoane pentru care această operaţie este inoportună. Referinţa altor prescurtări sau apelative rezultă din context.

 

(...)

 

 

Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie.

Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos [rezumat]

Georges Bernanos

(1888-1948)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-de-isidor-chinez-rezumat.pdf

Introducere

 

Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Léon Bloy, Charles Péguy, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana. Scrierile sale sunt un apel exigent la valorile de care este în totalitate legat şi pentru care suferă şi se luptă atunci când sunt răsturnate, căci sunt valorile înrădăcinate în propria credinţă creştină. Pentru a înţelege virulenţa scrisului său, patosul cu care se exprimă, mi-am propus în capitolul I a acestei lucrări o scurtă incursiune în societatea timpului său pentru a-l vedea pe om, ca şi riscurile şi ameninţările prin care trece, teribilul pericol modern care îl determină pe Bernanos în spiritul său de credinţă trăită să se ridice şi să ia poziţie, cel puţin profetică dacă nu şi sacerdotală.

 

Reluând mesajul evanghelic, Bernanos îl actualizează: sub pana sa, el reapare ca un ecou al unei realităţi inseparabile de ordinea vieţii şi de dimensiunile sale spirituale. Având acces prin credinţă la cunoaşterea adevărului, viaţa şi activitatea sa de scriitor sunt o comuniune cu acesta şi nu poate decât să devină o mărturie plină de încredere în puterea adevărului în faţa problemelor existenţiale cu care se confruntă omul modern, pe care vrea să-l ajute să se realizeze pe calea încredinţării totale lui Dumnezeu.

 

În timpul nostru există o sensibilitate aparte la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace să discute despre ademenirea tuturor de către rău. Refuzând a pune problema în sens metafizic şi teologic, psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate la nivel empiric în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta, conştiinţa păcatului pare că se fărâmiţează. Dispariţia conştiinţei păcatului se constată în primul rând pe planul limbajului. Cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în vorbirea de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Cu toate acestea, a afirma că omul de astăzi nu mai are un simţ al realităţii păcatului ar fi fără îndoială o judecată pripită. Păcatul a devenit un fel de ceaţă. De aceea, este dificil chiar şi pentru un teolog să vorbească despre păcat în epoca modernă. Dar pentru un scriitor, nu poate fi nepopular să vorbească despre păcat şi despre har într-un limbaj literar? Nu există riscul de a nu fi înţeles sau chiar înţeles greşit? Georges Bernanos vorbeşte şi scrie atât despre păcat cât şi despre har, asumându-şi rolul intelectualului laic care să formuleze adevăruri vechi, să le prezinte ca fiind foarte noi.

 

Momentul istoric trăit de Bernanos impunea această datorie ca exigenţă nouă şi urgentă. În acest sens, scrie pentru a face învăţătura constantă a Bisericii tot mai comprehensibilă şi mai aproape de omul contemporan şi de modul său de a se exprima; el ştie că asupra misterului păcatului inteligenţa omului nu a încetat niciodată să mediteze şi că are nevoie de o aprofundare, la care omul de litere poate să contribuie cu ajutorul limbajului şi imaginilor sale poetice. De fapt, literatura vine în întâmpinarea acestei necesităţi. Aici trebuie făcut referinţă la „romanul păcatului”. Este adevărat că în literatura modernă François Mauriac este recunoscut ca romancierul păcatului, în timp ce Bernanos este considerat romancierul sfinţeniei, cu toate că romanele sale descriu erorile inimii umane coborând până în profunzimile abjecţiei sale prevestind toată puterea păcatului. Însă numai pe fundalul sfinţeniei şi harului vorbeşte Bernanos despre păcat, ca despre o pată întunecată pe un fundal alb pe care se revarsă o lumină strălucitoare. Aceasta este tema la capitolului al II-lea al lucrării de faţă.

 

Ceea ce îl defineşte ca scriitor catolic este faptul că împlinea actele sale de pietate cu o convingere intimă şi profundă, care constituie terenul solid pe care se dă bătălia întregii sale opere. În scrierile sale se arată angajat pentru un creştinism încarnat în spaţiu şi în timp. La el nu există ruptură între spiritualitatea cărţilor sale şi aceea a vieţii sale: sunt o singură realitate care se explică în simţul supranaturalului. Cu limbajul său, face vie în imaginaţie ceea ce sfântul, preotul, creştinul, trăiesc în viaţa lor. Ca regulă şi normă pentru a judeca spiritul timpului, are un singur criteriu: persoana lui Isus Cristos. De aceea face să se vadă în mod clar contrastul dintre exigenţele evangheliei şi viaţa celor care se numesc creştini. De aceea în scrierile sale vorbeşte despre sfinţenie ca despre „singura aventură” pe care omul merită să o întreprindă, riscând totul din iubire faţă de acela care mai înainte a riscat totul până la dăruirea totală de sine din iubire faţă de Tatăl şi de oameni, semenii săi. În opera lui Bernanos găsim „tragicul mister al mântuirii” atât în domeniul spiritual cât şi în cel politic şi social, pe plan mondial dar mai ales pe planul persoanei. Este importantă „vocaţia” creştinului care implică harul din partea lui Dumnezeu precum şi misiunea impusă de el, care presupune o obligaţie, o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Numai pe calea apropierii de „chipul” său – Cristos, Cuvântul întrupat – omul ajunge să se unească cu Dumnezeu, ajunge la sfinţenie. Iar sfântul nu poate veni decât de la izvorul limpede al sfinţeniei: Cristos. Sfinţii sunt prezentaţi de Bernanos ca modele de oameni care s-au realizat cu ajutorul harului în ciuda puterii păcatului şi a consecinţelor sale în existenţa umană, căci s-au lăsat „seduşi” de iubirea lui Cristos care i-a unit cu sine în marea aventură a iubirii sale răscumpărătoare.

 

În capitolul al III-lea al lucrării vreau să scot în evidenţă figura sfântului în opera lui Georges Bernanos. Voi pleca de la Cristos, izvorul sfinţeniei, în care omul îşi află adevărul fiinţei şi împlinirea sa. De aceea voi prezenta motivul pentru care tema sfinţeniei se află în multe dintre scrierile marelui autor francez: viziunea pe care o are despre om cere sfinţenia, impunându-se ca o necesitate pe calea respiritualizării omului de astăzi. Am urmărit care este concepţia pe care o are Bernanos despre sfinţenie: având un limbaj care nu este strict teologic, ci al omului de litere care foloseşte imaginea, metafora, vorbeşte despre sfinţenie ca fiind o „aventură” în care cel care se avântă riscă totul, dar prin aceasta el impune „măsura justă” pentru om, devenind cu oferirea de sine însuşi „instrument” în mâinile lui Dumnezeu pentru mântuirea celorlalţi oameni în spiritul comuniunii de har care-i uneşte pe toţi oamenii, buni şi răi, în marea aventură a iubirii răscumpărătoare. În ultima parte mă voi limita la prezentarea a două figuri din şirul de „sfinţi” bernanosieni, icoane vii ale lui Cristos în mijlocul lumii moderne.

 

Finalizarea acestei teze de doctorat nu ar fi fost posibilă fără atenta îndrumare a conducătorului ştiinţific, arhiepiscopul dr. Ioan Robu, profesor universitar, atât pentru încrederea pe care mi-a acordat-o în realizarea temei propuse, cât şi pentru marea sa generozitate cu care m-a călăuzit şi încurajat de a da frâu liber fluxului creator, dar şi pentru înţelegerea cu care mi-a întâmpinat ideile.

 

Exprim mulţumiri distinşilor membri ai Comisiei de doctorat pentru bunăvoinţa de a accepta şi analiza această lucrare. Mulţumesc pr. prof. univ. dr. Vladimir Petercă şi îmi exprim pe această cale gratitudinea pentru competenţa cu care m-a introdus în tainele teologie bibice şi pentru disponibilitatea arătată şi ajutorul preţios oferit în realizarea cercetărilor tezei de doctoral. Recunoştinţă pr. prof. univ. dr. Isidor Mărtincă, Decanul Facultăţii de Teologie Romano Catolică Bucureşti, pentru sprijinul şi sfaturile de care m-am bucurat în toţi aceşti ani de studiu doctoral.

 

Un distins omagiu profesoarei mele Nella Filippi (1921-2004), pe lângă care am petrecut doi ani la Roma, ascultându-i fascinat cursurile şi seminariile. Teza de licenţă (masterat): „Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos” (Roma, 1994) am elaborat-o sub stricta îndrumare a domniei sale.