sâmbătă, 16 aprilie 2016

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (2016)


 
La 17 aprilie 2016, Duminica a IV-a a Paştelui, se celebrează a 53-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii cu tema: Biserica, mamă a vocaţiilor. Publicăm în continuare mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a pregătit pentru această zi.

 
Biserica, mamă a vocaţiilor

Iubiţi fraţi şi surori!

Cât aş vrea ca, în cursul Jubileului Extraordinar al Milostivirii, toţi cei botezaţi să poată experimenta bucuria că aparţin Bisericii! Şi să poată redescoperi că vocaţia creştină, aşa precum toate vocaţiile speciale, se nasc în sânul poporului lui Dumnezeu şi sunt daruri ale milostivirii divine. Biserica este casa milostivirii şi este „pământul” unde vocaţia încolţeşte, creşte şi aduce rod.

Pentru aceasta vă invit pe voi toţi, cu ocazia acestei a 53-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii, să contemplăm comunitatea apostolică şi să mulţumim pentru rolul comunităţii pe drumul vocaţional al fiecăruia. În bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii am amintit cuvintele sfântului Beda Venerabilul, referite la chemarea sfântului Matei: „Miserando atque eligendo” (Misericordiae vultus, 8). Acţiunea milostivă a Domnului iartă păcatele noastre şi ne deschide la viaţa nouă care se concretizează în chemarea la urmare şi la misiune. Fiecare vocaţie în Biserică îşi are originea în privirea miloasă a lui Isus. Convertirea şi vocaţia sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii şi se amintesc încontinuu în toată viaţa discipolului misionar.

Fericitul Paul al VI-lea, în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, a descris paşii procesului evanghelizării. Unul dintre ei este aderarea la comunitatea creştină (cf. nr. 23), acea comunitate de la care a primit mărturia credinţei şi proclamarea explicită a milostivirii Domnului. Această încorporare comunitară cuprinde întreaga bogăţie a vieţii ecleziale, îndeosebi Sacramentele. Şi Biserica nu este numai un loc în care se crede, ci este şi obiectul credinţei noastre; pentru aceasta în Crez spunem: „Cred în Biserică”.

Chemarea lui Dumnezeu are loc prin medierea comunitară. Dumnezeu ne cheamă să facem parte din Biserică şi, după o anumită maturizare în ea, ne dăruieşte o vocaţie specifică. Drumul vocaţional se face împreună cu fraţii şi cu surorile pe care Domnul ni-i dăruieşte: este o con-vocaţie. Dinamismul eclezial al chemării este un antidot pentru indiferenţă şi pentru individualism. Stabileşte acea comuniune în care indiferenţa a fost învinsă de iubire, deoarece cere ca noi să ieşim din noi înşine punând existenţa noastră în slujba planului lui Dumnezeu şi însuşindu-ne situaţia istorică a poporului său sfânt.

În această Zi, dedicată rugăciunii pentru vocaţii, doresc să-i îndemn pe toţi credincioşii să-şi asume responsabilităţile lor în îngrijirea şi în discernământul vocaţional. Când apostolii căutau pe unul care să ia locul lui Iuda Iscarioteanul, sfântul Petru a adunat o sută douăzeci de fraţi (cf. Fap 1,15); şi pentru alegerea celor şapte diaconi, a fost convocat grupul discipolilor (cf. Fap 6,2). Sfântul Paul îi dă lui Tit criterii specifice pentru alegerea preoţilor (Tit 1,5-9). Şi astăzi, comunitatea creştină este mereu prezentă în răsărirea vocaţiilor, în formarea lor şi în perseverenţa lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 107).

Vocaţia se naşte în Biserică. Încă de la apariţia unei vocaţii este necesar un adecvat "simţ" al Bisericii. Nimeni nu este chemat exclusiv pentru o regiune determinată, nici pentru un grup sau mişcare eclezială, ci pentru Biserică şi pentru lume. „Un semn clar al autenticităţii unei carisme este eclezialitatea sa, capacitatea sa de a se integra armonios în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor” (ibid., 130). Răspunzând la chemarea lui Dumnezeu, tânărul vede cum se extinde propriul orizont eclezial, poate să ia în considerare multiplele carisme şi astfel să facă un discernământ mai obiectiv. Comunitatea devine, în acest mod, casa şi familia unde se naşte vocaţia. Candidatul contemplă recunoscător această mediere comunitară ca element la care nu se poate renunţa pentru viitorul său. Învaţă să cunoască şi să iubească pe fraţii şi surorile care parcurg drumuri diferite de drumul său; şi aceste legături întăresc în toţi comuniunea.

Vocaţia creşte în Biserică. În timpul procesului de formare, candidaţii la diferitele vocaţii au nevoie să cunoască tot mai bine comunitatea eclezială, depăşind viziunea limitată pe care cu toţii o avem la început. În acest scop este oportun să se trăiască vreo experienţă apostolică împreună cu alţi membri ai comunităţii, de exemplu: alături de un bun catehet să se comunice mesajul creştin; să se experimenteze evanghelizarea din periferii împreună cu o comunitate călugărească; să se descopere comoara contemplaţiei împărtăşind viaţa de claustrare; să se cunoască mai bine misiunea ad gentes în contact cu misionarii; şi cu preoţii diecezani să se aprofundeze experienţa pastoraţiei în parohie şi în dieceză. Pentru cei care sunt deja în formare, comunitatea eclezială rămâne mereu locul educativ fundamental, faţă de care se simte recunoştinţă.

Vocaţia este susţinută de Biserică. După angajamentul definitiv, drumul vocaţional în Biserică nu se termină, ci continuă în disponibilitatea la slujire, în perseverenţă, în formarea permanentă. Cel care şi-a consacrat propria viaţă Domnului este dispus să slujească Biserica unde ea are nevoie. Misiunea lui Paul şi Barnaba este un exemplu al acestei disponibilităţi ecleziale. Trimişi în misiune de Duhul Sfânt şi de comunitatea din Antiohia (cf. Fap 13,1-4), s-au întors la aceeaşi comunitate şi au povestit ceea ce Domnul a făcut prin intermediul lor (cf. Fap 14,27). Misionarii sunt însoţiţi şi susţinuţi de comunitatea creştină care rămâne o referinţă vitală, ca patria vizibilă care oferă siguranţă celor care fac pelerinajul spre viaţa veşnică.

Printre lucrătorii pastorali au o importanţă deosebită preoţii. Prin slujirea lor se face prezent cuvântul lui Isus, care a spus: „Eu sunt poarta oilor [...] Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,7.11). Îngrijirea pastorală a vocaţiilor este o parte fundamentală a slujirii lor pastorale. Preoţii îi însoţesc pe cei care sunt în căutarea propriei vocaţii, precum şi pe cei care deja şi-au oferit viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a comunităţii.

Toţi credincioşii sunt chemaţi să devină conştienţi de dinamismul eclezial al vocaţiei, pentru ca, după exemplul Fecioarei Maria, comunităţile de credinţă să poată deveni sân matern care primeşte darul Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-38). Maternitatea Bisericii se exprimă prin rugăciunea perseverentă pentru vocaţii şi cu acţiunea educativă şi de însoţire pentru cei care percep chemarea lui Dumnezeu. Face asta şi printr-o atentă selecţionare a candidaţilor la slujirea primită prin hirotonire şi la viaţa consacrată. În sfârşit, este mamă a vocaţiilor în susţinerea continuă a celor care şi-au consacrat viaţa în slujba celorlalţi.

Să cerem Domnului să dea tuturor persoanelor care parcurg un drum vocaţional o profundă adeziune la Biserică; şi Duhul Sfânt să întărească în păstori şi în toţi credincioşii comuniunea, discernământul şi paternitatea şi maternitatea spirituală.

Tată al milostivire, care l-ai dăruit pe Fiul tău pentru mântuirea noastră şi ne susţii mereu cu darurile Duhului tău, dă-ne comunităţi creştine vii, fervente şi bucuroase, care să fie izvoare de viaţă fraternă şi să trezească printre tineri dorinţa de a se consacra Ţie şi evanghelizării. Susţine-le în angajarea lor de a propune o cateheză vocaţională adecvată şi drumuri de consacrare specială. Dăruieşte înţelepciune pentru necesarul discernământ vocaţional, aşa încât în toate să strălucească măreţia iubirii tale milostive. Maria, Mama şi educatoarea lui Isus, să mijlocească pentru fiecare comunitate creştină, pentru ca, făcută rodnică de Duhul Sfânt, să fie izvor de vocaţii genuine în slujba poporului sfânt al lui Dumnezeu.

Din Vatican, 29 noiembrie 2015. Duminica I din Advent.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20151244).
 

† Duminica a 4-a a Paştelui (C): „Isuse, Păstorul întregii omeniri…” [17 aprilie 2016]



Evanghelia Ioan 10,27-30: În acel timp, Isus le-a spus: „Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem”.


Omilie
 
 
Această evanghelie ne bucură când o trăim. Se spune adesea că oamenii de astăzi nu dispun de repere. Acest lucru este valabil mai ales pentru tineri dar și mai puțin tineri, pentru credincioși și pentru cei care nu sunt credincioși. Mulți sunt dezorientați pentru toate schimbările din societatea noastră, din lumea noastră și chiar din Biserică. Atunci ne întrebăm: unde este adevărul? Unde ne punem încrederea? Unii spun că nu trebuie să fie stăpâni. Este o greșeală care ajunge într-un impas. Avem toți nevoie să fim călăuziți. Nimeni să nu judece pentru el însuși.
 
Evanghelia din această duminică ne invită să privim la „Isus Păstor întregii omeniri”. Cuvintele pe care le-am ascultat sunt un răspuns dat la problemele de necredință ale evreilor. El ne spune că oile sale ascultă de vocea sa. Anunță rolul său de salvator. Răspunsul pe care îl așteaptă de la noi este că noi să ascultăm de el. Ne avertizează împotriva falșilor păstori, păstori angajați. Aceștia din urmă se gândesc numai la interesele lor personale, la banii câștigați. Nu le pasă de binele turmei.
 
Isus ne spune că el „cunoaște” oile sale şi că ele îl cunosc pe el. El cunoaște ceea ce este mai bun pentru noi și ce e mai rău. El ştie progresul şi slăbiciunile noastre şi chiar dacă noi încercăm să-i ascundem. Dar noi îl ştim bine: cunoaștem pe cineva care ne dă informații despre el; mai ales este în comuniune cu el. Isus ne cunoaște pe toți luându-ne din umanitatea noastră: el s-a făcut om pentru a ne elibera. Pentru aceasta Dumnezeu i-a dat bastonul de păstor şi l-a făcut călăuza turmei sale.
 
Și dacă lumea noastră și-a pierdut reperele, este tocmai pentru că nu l-a cunoscut pe Cristos. Noi înșine suntem conștienți de apăsarea noastră, de limitările și slăbiciunile noastre. Dar această Evanghelie ne anunță o veste bună. Ea ne spune că, chiar și oile mai puțin importante sunt pe mâini bune. În Isus, ele l-au întâlnit pe ocrotitorul fidel care le conduce și le protejează. Tatăl le-a dat lui și nimeni nu le va putea smulge din mâna lui.
 
Ca păstor, Cristos nu folosește un băț sau un câine de pază sau vreo altă constrângere. Vocea sa se aude în intimitatea inimii noastre. Privirea sa plină de  iubire atinge profund pe fiecare dintre noi. Dacă decidem să-l urmăm este pentru a răspunde la o iubire pe care el însuși a avut-o primul pentru noi. El a venit pentru noi toți căci el nu vrea să se piardă nici unul.
 
Aceasta înseamnă că nu se gândește numai la adevărații oamenii credincioși. Prima lectură ne arată o comunitate care risca să se închidă în sine. Cu Paul și Barnaba, Evanghelia va fi predicată la păgâni. Ei au înțeles că Cristos este „Lumina neamurilor” și „Mântuitor tuturor popoarelor”. Această misiune va avea un succes extraordinar. Mulți discipoli ai lui Isus vor fi persecutați. Dar ei dau mărturie despre credința lor până la martiriu. Astăzi, chiar mai mult decât în primele secole, creștinii sunt asasinați pentru credinței lor în Isus. Dar nimic nu va putea să zdruncine speranța lor. Nimeni și nimic nu va putea să îi smulgă din mâna Păstorului.
 
A doua lectură este luată din Cartea Apocalipsului: ea ne arată tocmai victoria obținută de martiri. Scopul său este să le amintească că, chiar și în cele mai grave dezastre, răul nu va avea ultimul cuvânt de spus. Isus ne este prezentat ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Și ceea ce este minunat e că el vrea să se asocieze la victoria sa. Sfântul Ioan ne spune despre o mulțime din toate rasele și toate națiunile. După persecuții, suferințe, foame și lacrimi, ei cunosc bucuria de a fi împreună cu Dumnezeu.
 
În această duminică, ne unim în rugăciune cu întreaga Biserică universală. Vestea bună a Evangheliei este pentru toate națiunile. Ea trebuie să fie anunțată la timp potrivit și la timp nepotrivit (2Tim 4,2). În această zi a vocațiilor ni se amintește că Cristos vrea să ne asocieze pe toți în misiunea sa de „Păstor al întregii omeniri”. Să ne amintim de preoți, călugări și călugărițe, de cateheți, animatorii din diferite grupuri, dar și de toți cei botezați. Noi nu suntem creștini pentru noi înșine, pentru a ne „salva sufletele noastre”, dar pentru a  lucra cu Cristos, care vrea să salveze lumea întreagă. Nimeni nu ar trebui să stea pe margine. Domnul așteaptă de la noi să  dăruim ceea ce este mai bun în noi.
 
În această celebrare a Euharistiei, să ne întoarcem spre acela care ne-a schimbat viața mântuindu-ne. Lui să-i mulțumim pentru această speranță și bucurie care este în noi. Să ne dea să fim purtătorii și mesageri săi pe tot parcursul vieții noastre.

(pr. Jean Compazieu [8 aprilie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/).

vineri, 15 aprilie 2016

Gândul zilei

 


„Marea greşeală e să nu-ţi dai seama că
a primi este cu totul altceva decât a accepta.
A primi înseamnă în primul rând a dărui,
a te dărui pe tine însuţi.

Avar nu este acela care nu se ruinează făcând daruri,
ci acela care nu-şi dăruieşte lumina obrazului
în schimbul ofrandei tale.
Avar este pământul care nu se înfrumuseţează
acolo unde ţi-ai aruncat seminţele”.

(de Antoine de Saint Exupery, Citadela). 
 

joi, 14 aprilie 2016

Gândul zilei


 
„Trebuie să urci foarte sus,
dacă vrei să poţi vedea foarte departe”.
 
„Există un scop în toate lucrurile.
Pentru a ajunge acolo,
trebuie să te desparţi de egoism.”

„Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu,
însă curajul de a călători spre El rămâne important”.
 
de Constantin Brâncuşi
 
 

miercuri, 13 aprilie 2016

Cei patru evangheliști - simboluri religioase creștine

„În jurul tronului, erau patru ființe pline cu ochi în față și în spate. Ființa cea dintâi era asemenea unui leu; a doua ființă, asemenea unui vițel; a treia ființă avea o față ca de om, iar a patra ființă era asemenea unui vultur care zboară” (Ap 4,7).
 
Tradiția asociază fiecăruia dintre cei patru evangheliști câte un simbol. Astfel, sfântul evanghelist Matei este zugrăvit împreună cu un om sau înger, sfântul evanghelist Marcu este zugrăvit împreună cu un leu, sfântul evanghelist Luca este zugrăvit împreună cu un vițel, iar sfântul evanghelist Ioan cu un vultur.
 
Sfântul Matei cu îngerul (sau cu omul) –
Rembrandt van Rijn
 
Omul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Matei, deoarece acesta își începe evanghelia cu înșiruirea oamenilor din genealogia după trup a lui Isus Cristos; om – simbolul rațiunii și al libertații morale.
Sfântul Marcu - de Frans Hals (1582–1666).
 
Leul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Marcu, deoarece acesta ne vorbește la începutul evangheliei despre sfântul Ioan Botezătorul, ca fiind „glasul celui care strigă în pustiu” (Mc 1,3), care amintește de răgetul leului.
 


Vițelul este simbolul jertfirii; conform iconografiei tradiționale, evanghelistului Luca este asociat cu un taur. Avem de a face cu un simbol sacrifical care pune accent în mod deosebit pe dimensiunea jertfei lui Cristos, pe umanitatea sa; explorează cel mai mult pe Fiului Omului; vițelul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Luca, deoarece acesta este singurul evanghelist care vorbește despre „vițelul cel îngrășat” care, potrivit parabolei întoarcerii fiului risipitor, este sacrificat la ospăț (Lc  15,23).

Sfântul Ioan și simbolul său, vulturul -
Le Dominiquin
 
Vulturul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Ioan, deoarece acesta se înalță asemenea vulturului, în descrierea Logos-ului divin și felul în care pune în valoare iubirea divină, afirmând că Dumnezeu este iubire; vultur [acvila] este simbolul înalțimii, a perspicacității și a rapiditații lui Ioan.
 
 
Bibliografie:
sursa:
http://www.crestinul.ro/simbreligiose.htm;
http://www.ducu.de/rel15.htm.
 

luni, 11 aprilie 2016

Banul muncit

 
Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţa. Căt era ziua de mare, Iliuţa nu ştia altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţa şi i-a zis:
— De mâine să mergi la lucru şi să nu te întorci până nu ai săa caştigi un galben.
A plecat Iliuţa. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.
— Iată, tată, banul muncit!
Părintele a luat banul şi l-a aruncat în foc spunând:
— Acesta nu e ban câştigat de tine!
A plecat Iliuţa. Era trist că îşi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se întoarce acasă.
— Te uită, tata! zice Iliuţa, şi îi întinde un galben cu zimţii noi. Tata îl cântăreşte în palmă şi îl azvarle în foc.
— Nu, tată, începu să strige Iliuţa, nu-l arunca! E galben muncit!
Se repede cu mâinile în flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatalui.
— Vezi, Iliuţa? Aşa e banul muncit. Îl preţuieşti cu adevarat!
 
de Alexandru Mitru
 

duminică, 10 aprilie 2016