sâmbătă, 30 ianuarie 2016

† Duminica a 4-a de peste an (C): Duhul lui Dumnezeu este asupra mea [31 ianuarie 2016]

Isus în sinagoga din Nazaret.

Evanghelia Luca 4,21-30: În acel timp, Isus a început să le vorbească celor din sinagogă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!” Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!» Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul”. Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.

Omilie
 
 

Textele biblice din această duminică vorbesc despre chemarea pe care Dumnezeu o adresează trimișilor săi. Ce trebuie să vedeţi este instituirea profeției. Alegerea vine de la Dumnezeu. Am auzit relatarea chemării lui Ieremia (prima lectură). Se modelează. Munca de misionar este nu să lucrezi „pentru” Domnul ci să faci munca Domnului; nu se limitează doar la un singur popor dar la toate popoarele.
 
În această lectură, găsim și o a doua învățătură: misiunea adesea are un caracter polemic. Cel care este trimis de Dumnezeu trebuie să mobilizeze întreg popor. El nu va fi un „profet al curţii” care ar trebui să placă. Misiunea sa este de a fi vocea lui Dumnezeu. Va trebui să spună cuvintele lui Dumnezeu, chiar dacă ele nu sunt pe plac. Va trebui să vorbească fără teamă, chiar cu riscul vieții sale. În acest mediu ostil, Dumnezeu i-a promis că el va fi totdeauna cu profetul, pentru ca să te scap. El este „Emanuel”, Dumnezeu cu noi. Şi este cu adevărat pentru noi.
 
În a doua lectură, aflăm că Paul are să se confrunte cu acest climat de ostilitate. Acest „imn al iubirii” intervine într-o polemică asupra carismei. Fiecare consideră propria lui carismă ca superioară altora. Unii vorbesc în limbi, alții sunt profeții, alții slujesc celor înfometați... Carismele abundă. Dar cel mai important este faptul că sunt animate de Duhul iubirii. Fără acest dar divin al iubirii, toate eforturile de cunoaștere și împărțeală sunt nule. Această iubire frățească prevalează chiar asupra Scripturii și a cunoașterii lui Dumnezeu. Numai ea singură va rămâne atunci când vom fi față în față cu Dumnezeu. Iată drumul pe care suntem toți invitați să-l urmăm.
 
Evanghelia revelează pe acela care se prezintă ca trimis al lui Dumnezeu. Isus se află în  sinagoga din Nazaret, satul în care și-a petrecut copilăria. El citează anunţul pe care l-a făcut profetul Isaia. „Duhul Domnului este peste mine... El m-a trimis să port Vestea cea Bună...” După ce a citit acest text Isus termină astfel: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!”  Acest lucru înseamnă că se declară ca Mesia trimis de Dumnezeu; ne imaginăm surpriza oamenilor din satul său: pentru ei, nu este decât fiul lemnarului.
 
Înțelegeți bine: nu anunțul Evangheliei spuse celor săraci a pus problema. Isus vrea ca ei să înțeleagă este faptul că este trimisul lui Dumnezeu. El nu acceptă să se lase agățat de oameni din satul său. El se justifică amintind evenimentele relatate în Vechiul Testament: văduva din Sarepta și Naaman sirianul erau păgâni. Ei au știut să accepte harul lui Dumnezeu mai bine decât oamenii din poporul său. Adevăratul Dumnezeu nu este al câtorva, dar este al tuturor. Îi iubește pe păgâni, necredincioși, păcătoși, nerecunoscători. Nu vom putea să avem parte cu el, dacă nu intrăm în proiectul său de iubire universală.
 
În ianuarie, am celebrat sărbătoarea Epifaniei. Prin magii care au venit să-i dea glorie copilului rege, toate popoarele am fost chemate. Străinii, păgânii își au locul lor în inima lui Dumnezeu. Asta nu acceptă locuitorii din Nazaret. Astăzi ca și atunci, Isus vrea să ne împingă să ieșim afară din separarea noastră, din turnuri noastre, din frontierele noastre. El ne cheamă pe toți să fim discipolii și misionarii săi. Adevărată Biserică a lui Isus Cristos trebuie să fie deschisă lumii întregi.
 
Meditând această Evanghelie, descoperim că Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă în puterea sa ne mai auzită. Asupra sa, Isus și-a așezat Duhul Domnului. El face apară asupriții la libertate, el dă celor orbi vedere. El nu se mulțumește să interpreteze textele sacre. El este Cuvântul lui Dumnezeu în persoană.
 
Textele biblice din această duminică ne invită să luăm poziție pentru Domnul. Cuvintele sale pot să deruteze. Ele pot merge împotriva spiritului lumii. Dar sunt „cuvintele Vieţii veşnice”. Noi toți suntem trimiși spre a fi mesagerii săi. Este o aventură captivantă, plină de riscuri; dar nu suntem singuri: Duhul Domnului este peste noi. Cu el vestea cea bună va aduce rod.

 
(pr. Jean Compazieu [2016];  traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

vineri, 29 ianuarie 2016

Gândul zilei




„După cum frunza are două feţe:
una strălucită, spre soare,
alta mai întunecată, întoarsă spre pământ
(dar foarte însemnată,
fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic),
tot aşa viaţa omenirii are două aspecte:
unul teluric – civilizaţia, adică tehnica materială;
altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti,
prin care omul caută să intre în echilibru
cât mai deplin cu restul creaţiunii şi,
în genere, cu universul moral care îl cuprinde.
Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane,
nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”.

(Simion Mehedinţi).

 

joi, 28 ianuarie 2016

Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin


La cruce...
de Gurkin Gregory

Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).
 
Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume.
 
(cf. E. MIELENBRINK, „Santo” în G. ROTH, ed., Praktisches Wörterbuch der pastoral-Anthropologie, Herder, Wien 1975, traducerea italiană G. ROTH, ed., Dizionario di antropologia pastorale, Dehoniane, Bologna 1980, 1038-1039; trad. pr. Isidor Chinez).

miercuri, 27 ianuarie 2016

Părinții de Ana Blandiana




Scriitoarea Ana Blandiana este căsătotită cu Romulus Rusan și el un scriitor român, amândoi fondatori ai Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei situat în municipiul Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş.  

 
Părinţii fac totul oricând pentru noi —
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.

Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.

Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.

de Ana Blandiana
(sursă: Ana Blandiana, La cules îngeri I. Editura Liternet 2003).

marți, 26 ianuarie 2016

Omagiul adus de Céline Dion mamei sale - un avort care nu s-a mai întâmplat



Céline Dion și mama sa Thérèse în 2007.
S-a stins din viață în decembrie 2011 la vârsta de 85 ani.
(sursa: http://www.closermag.fr/people/news-people/celine-dion-sa-maman-a-failli-mourir-136413).
Thérèse mama sa, René Angélil soțul lui Céline Dion
și fiul cel mare René Charles.
(sursa: http://www.voici.fr/news-people/actu-people/celine-dion-a-failli-perdre-sa-maman-473695?page=2).

Cântăreața de talie internațională Céline Dion întoarce fila acum pentru un nou capitol din viața sa, după recentul deces al soțului și managerului său, René Angelil.

Viața ei de poveste nu ar fi existat și cântăreața nu ar fi adus atâta faimă Canadei dacă, în 1967, un preot catolic nu ar fi convins-o pe mama ei să nu o avorteze. Cel mai probabil, Céline a învățat devotamentul total pe care l-a arătat soțului chiar de la mama ei, un exemplu de persoană iubitoare, care și-a sacrificat viața pentru familie. În 2014, câtăreața a impresionat o lume întreagă după ce și-a anulat turneul pentru a fi alături de soțul ei, cu 26 de ani mai în vârstă și suferind de cancer.

Cântăreața canadiană cu cele mai mari vânzări din istorie a fost al 14-lea copil al lui Adhémar-Charles și Thérèse Tanguay Dion.  În 2001, când a dat naștere primului ei copil, cântăreața a dezvăluit cum era să fie ea însăți avortată. Mama ei, Thérèse, a fost descumpănită să se afle din nou gravidă, așa că a alergat la preot. „Acesta i-a spus că nu are niciun drept să se împotrivească naturii. Așa că trebuie să recunosc că, într-un fel, îmi datorez viața unui preot”, a mărturisit cântăreața.

Ea a mai spus că își adoră mama, deoarece aceasta a fost „vedeta” familiei. „Nu voi uita niciodată că ea a fost prima care i-a cerut lui René Angelil să-mi devină manager. Eram un copil pe atunci. Tot ea mi-a scris și primul cântec. Îi datorez totul.

În ediția din 16 ianuarie 2001 a revistei londoneze de vedete Hello!, cântăreața declara: „Mama tocmai își crescuse cei 13 copii. Timp de peste 20 de ani, a stat captivă într-un cerc interminabil de spălat, călcat și muncă în gospodărie, timp de 365 de zile pe an. Credea, pe bună dreptate, că își făcuse datoria. Cei mici, Paul și Pauline, se pregăteau să înceapă școala, iar ea urma să aibă, în fine, ceva timp și pentru ea. Putea, în fine, să iasă în oraș, poate chair să călătorească împreună cu tata în regiunea lor natală. Și apoi s-a pomenit din nou însărcinată. A fost atât de distrusă, încât s-a dus la preotul paroh, să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva în legătură cu asta. Dar, odată ce a trecut peste faptul de a nu putea considera avortul ca opțiune, m-a iubit  la fel de mult ca pe toți ceilalți copilași”.

Cântăreața a moștenit această iubire pentru copii și familie, pe care mereu le-a situat deasupra propriei cariere. „Succesul meu este familia mea. Viața mea este să fiu mamă. Asta îmi place cel mai mult. Îmi dă un uluitor sentiment de împlinire. Cu muzica mea îmi permit să-mi asum riscuri, dar nu și cu familia”, a declarat ea, citată de revista People, în 2012.

 

Céline Dion în turneu, cu familia.

luni, 25 ianuarie 2016

Înmormântare lui René Angélil (1942-2016), soțul lui Celine Dion, în bazilica Notre-Dame din Montreal (Canada) [22 ian. 2016]

 
 Celine Dion - The Last Goodbye To René Angélil - Full Ceremony
 Ultimul rămas bun adresat de un preot [joi - 21 ian. 2016].
Celine, fiul ei René Charles și membrii ai familiei sale.


Celine Dion, soțul ei în sicriu, cu gemenii lor Nelson și Eddy și fiul ei René Charles
[vineri - 22 ian. 2016].
 
 
 
 
Celine și cei trei fii ai ei, René în sicriu și familia extinsă.
 
În primii ani de relaţie: Celine (centru) cu René (stânga) şi Eddy Marnay (dreapta) în 1985.
 
(sursa: www.legacy.com).


duminică, 24 ianuarie 2016

Hai să dăm mână cu mână [Hora Unirii]


Hora Unirii - Corul Madrigal.
 
Hai să dăm mână cu mână
 
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
 
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
 
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire
Și la moarte cu-nfrățire!
 
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
 
Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
 
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!
 
Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
 
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!
 
 
Hora Unirii este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu.
 
Se cânta mereu pe data de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova și Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher.