sâmbătă, 2 februarie 2013

Actualitatea Creștina – februarie 2013

http://isichi.files.wordpress.com/2013/02/actualitatea-crestina-februarie-2013.pdf

IV TPA (C): Divinitatea lui Isus este universală


Luca 4,21-30: În acel timp, 21 în sinagoga din Nazaret, Isus a spus: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi". 22 Toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura lui. Ei se întrebau: "Nu este el oare fiul lui Iosif?" 23 Însă el le-a zis: "Desigur, îmi veţi spune zicala: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi». Noi am auzit tot ce s-a petrecut la Cafarnaum. Fă la fel şi aici, în cetatea ta natală". 24 Apoi a adăugat: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină. 25 Vă spun adevărul că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, 26 dar la nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie; în schimb a fost trimis la o văduvă străină în Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elizeu, dar nici unul nu a fost curăţit; în schimb a fost curăţit Naaman, un sirian". 28 Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. 30 Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

OMILIE

Luca începe povestirea sa despre ministerul public al lui Isus înregistrând un refuz. În mod inteligent, însă, nu se limitează la a-l pune imediat pe cititor în faţa nodului crucial al vieţii lui Isus, dar are grijă să-i ofere între timp două indicaţii care să-l poarte la o corectă interpretare a sa.
 
Prima: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa”. Refuzul pe care acum îl întâlneşte Isus la Nazaret, şi pe care mai târziu îl va întâlni la poporul său, nu trebuie să fie văzut ca un fapt izolat: s-a întâmplat deja mai înainte şi se va întâmpla şi după. Nici un fapt izolat, nici doar un fapt al trecutului, dar un fapt contemporan fiecărei generaţii. Constatarea istorică, şi anume, că poporul evreu l-a refuzat pe Mesia după ce l-a aşteptat îndelung trezeşte în mulţi nelinişte şi scandal. Dar nu este cazul, pare să spună evanghelia: este soarta normală a profeţilor, de la care Cristos însuşi – cel mai mare dintre toţi profeţii – nu a voit să se sustragă. Crucea nu trebuie imputată unei răutăţi aparte a acelei generaţii sau acelor iudei, dar mai degrabă acelei împietriri a inimii comune, care se întâlneşte peste tot: tocmai acea orbire, sau indiferenţă, ai cărei reprezentanţi noi suntem primii.
 
Şi a doua indicaţie: „Isus, însă, trecând prin mijlocul lor, a plecat”. Isus nu fuge, dar se îndepărtează cu o libertate suverană („trecând prin mijlocul lor”). Este ca un simbol, aproape o anticipaţie a viitoarei învieri. Nu opoziţia oamenilor este aceea care învinge. Opoziţia locuitorilor din Nazaret nu a reuşit să oprească istoria lui Isus, aşa cum nu vor reuşi – mai târziu – cei care l-au răstignit. Profeţii ucişi sunt mai vii ca niciodată, iar Mesia răstignit a înviat. După uimirea iniţială („Toţi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui”), un refuz categoric. Cum se explică această trecere bruscă de la admiraţie la refuz?
 
Pentru Luca motivul este dat de cuvintele nazarinenilor: „Ceea ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum, fă şi aici în patria ta”. Isus deziluzionează patria sa, pentru că a împlinit minuni în altă parte. Consătenii săi ar fi vrut ca el să facă minuni acolo, în patria sa. Dar Isus este universal şi patria sa este lumea. Nu permite ca divinul prezent în el să devină un fapt local, o istorie a unei părţi, şi nu intenţionează să se facă disponibil în avantajul unora. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

Astăzi s-a-nălţat o lumină

 
 
Refren:
Astăzi s-a-nălţat o lumină,
E lumina Domnului.
Ea hotare nu va cunoaşte,
Va fi-n toate inimile.

Veţi vedea mărirea lui
Şi puterea Domnului.
Spuneţi tuturor
El este Domnul, nu vă temeţi.

Căci el vine să vă salveze,
Să deschidă inimile
Către dragostea lui,
Care v-a răscumpărat.

Să tresalte şi deşertul
Şi să strige de bucurie
Apa a izvorât
Până şi în pustiu.

 



vineri, 1 februarie 2013

2 februarie: Prezentarea Domnului la templu



Domnul vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.
 
Dumnezeu nu cere sacrificiul omului în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca noi să putem să avem viaţa din plin.
 
Prezentându-se lui Dumnezeu, omul este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu, noi descoperim marele dar al vieţii.
 
Simeon înseamnă: „Dumnezeu a ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul. Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.
 
Cântecul lui Simeon este pe linea marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te voi face lumină pentru popoare ca să porţi mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Acum se împlineşte ceea ce a fost prezis: „Scoală-te, îmbracă-te în lumină, gloria Domnului străluceşte asupra ta. Pentru că, iată, întunericul acoperă pământul, ceaţa deasă învăluie popoarele; dar asupra ta străluceşte Domnul, gloria sa apare în tine. Popoarele vor merge la lumina ta, regii în splendoarea strălucirii tale” (Is 60,1-3).
 
Numai cel care-l vede pe Isus salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.
 
La mântuirea şi pacea prezente în cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.
 
Simone, mişcat de Duhul sfânt, l-a recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a întregii Biserici, a cărei figură este Maria.
 
La cuvântele dure de condamnare, de contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este lumină, Asher înseamnă fericire.
 
Numele nu sunt lipsite de semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine: „cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu. Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (v. 38).
 
În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).

           

Gândul zilei


Până în epoca modernă,  „informarea”
minţii şi „inspiraţia” inimii în orizontul culturii
şi civilizaţiei europene s-a făcut plecând
de la un anumit ideal de „Om”
şi anume „Omul sfânt”,
Omul care
prin lumina „harului”
şi a iubirii lui Cristos,
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,
şi-a actualizat „chipul” său dumnezeiesc.
 Întreaga cultură şi spiritualitate europeană
poartă pecetea acestui ideal uman.
Toate catedralele europene,
toată sculptura religioasă din Răsăritul
şi Apusul Europei reprezintă expresia
 obiectivă a efortului pe care
fiecare generaţie de creştini
 l-a făcut pentru a-şi actualiza
chipul său dumnezeiesc
şi a-şi transforma fiinţa
într-o „catedrală” vie.
(Gh. POPA, „Teologie şi ideologie.
Tentaţia interpretării ideologice
în cadrul discursului teologic”,
în Studii teologice.
Revista Facultăţilor de Teologie
din Patriarhia Română, 1 [2005] 23).

joi, 31 ianuarie 2013

L'uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristiana (de Dionigi Tettamanzi) - recenzie

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/luomo-immagine-di-dio-linee-fondamentali-di-morale-cristiana-de-dionigi-tettamanzi-recenzie.pdf

Audiența generală de miercuri (30.01.2013)

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-30-ian-2013/

Sf. Ioan Bosco, preot

Sf. Ioan Bosco
 
Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.
La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.
 
Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.


Gândul zilei

„Veacul nostru are profeţi
care vorbesc despre viaţă
 cu entuziasmul unor bolnavi.
Puterea ce pulsează în opera lor
nu seamănă cu vigoarea omului sănătos,
ci cu forţa nebunului delirant”
(l. blaga, Zări şi etape, 14).

miercuri, 30 ianuarie 2013

Gândul zilei



„Reîncreştinarea Franţei prin decrete-lege este evident o soluţie destul de tentantă. Faimosul paroh de Ars, sfântul Ioan Vianney, a predicat cândva, a postit, a ispăşit douăzeci de ani, ca să obţină ca parohienii săi să meargă la liturghie, s-a cruţat aşa puţin pe sine încât trecu mult timp drept un nebun pe lângă confraţii săi, evident puţin dispuşi să-l imite. Ar fi putut să-şi spună că asigurând concursul Domnului primar şi a puterii publice reprezentate de paznicul de câmp ar fi obţinut acelaşi rezultat, cel puţin în aparenţă. Dar sfinţii nu se mulţumesc cu aparenţele. Doresc mai mult ca orice «reîncreştinarea Franţei». Este adevărat că nu dau acestor cuvinte acelaşi sens ca cei mai mulţi dintre «bine-gânditori». Cred că cei mai mulţi din poporul nostru au rămas profund creştini, că sunt fără să îndrăznească să o spună, şi poate fără să o creadă ei înşişi. Sunt creştini care ar avea nevoie să se «reîncreştineze», adică de a trăi credinţa lor, de a trăi în mod real, substanţial, eroic, în locul compromisului în toate felurile de combinaţii politice, aşa cum ar dori să fie slujiţi în loc de a sluji. Legea poate foarte bine să ne facă să respectăm, sau chiar să ne temem, nu ne revine decât nouă de a face să iubim” (G. Bernanos, Le Chemin de la Croix-des-Âmes, EEC II, 308).

marți, 29 ianuarie 2013

La rivolta protestante (de Leon Cristiani)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/la-rivolta-protestante-de-leon-cristiani.pdf

Gândul zilei


 
Căci sfinţenia, atâta vreme cât nu a realizat
unitatea totală a omului,
implică totdeauna un fel de dedublare
 – o luptă între centrul divin al sufletului
şi pasiunile cărnii şi ale eului.
Dar dacă această dedublare se face rău,
dacă – precum în operaţia unui cancer –
câteva celule impure (orgoliu, resentiment,
dispreţ pentru oameni)
rămân amestecate cu sâmburele divin,
atunci, dualismul «sfântului» devine
cel al unui actor care joacă un rol eroic,
iar cultul perfecţiunii degenerează
în reprezentaţi teatrală”
(G. Thibon, Ignoranţa înstelată, 65).

luni, 28 ianuarie 2013

Sub ocrotirea Fecioarei Maria

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3014:sub-ocrotirea-fecioarei-maria&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Spre un nou mod de a pune problema (Teologia păcatului – aspecte morale) (III)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/28/spre-un-nou-mod-de-a-pune-problema-teologia-pacatului-aspecte-morale-iii/

Sf. Toma de Aquino, preot și învățător


Sf. Toma de Aquino

Toma s-a născut spre sfârşitul anului 1225, în familia contelui de Aquino, în castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la Paris. În centrul universitar parizian, a devenit docent în filozofie şi teologie; a mai predat la Orvieto, Roma, şi Neapole.
 
Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit „boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un intelectual. Fără încetare cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.
 
Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se iscase, nici de legănarea primejdioasă a corăbiei, atât era de cufundat în lectură. Lecturile pe care le făcea nu au rămas sterile, nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: „contemplata alis tradere" - „să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale" s-a concretizat într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-a cules încă tânăr, la vârsta de 48 de ani.
 
A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată este Summa Theologica - „Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când, în anul 1323, Papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: „câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".