sâmbătă, 6 decembrie 2014

† Duminica a 2-a din Advent (B): Acea voce care indică adevărata lumină (omilie)

Predica lui Ioan Botezatorul - de Mattia Preti

Evanghelia – Marcu 1,1-8: Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el îţi va pregăti calea. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui. Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste şi miere sălbatică şi predica zicând: “Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.


Omilie
 
 
Putem parafraza imediat acea fraza iniţială a fragmentului evanghelic din a doua duminică din Advent: „Începutul vestei fericite care constă în faptul că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu”. Pentru evanghelistul Marcu vestea cea bună nu este doar anunţul Împărăţiei făcut de Isus (cf. Mc 1,14-15), dar este Persoana şi evenimentul lui Isus, care acum continuă să fie predicat de comunitate. 
 
Pentru profetul Isaia – prima lectură – veste cea bună este reîntoarcerea din exilul babilonic, pentru Marcu este venirea lui Isus. Mai profund, pentru Isaia vestea fercită este siguranţa prezenţei eliberatoare a lui Dumnezeu: „Iată, Dumnezeul vostru”. Pentru Marcu este vorba despre o prezenţă imens mai semnificativă: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om şi a devenit fratele nostru. Isus este semnul că Dumnezeu a acceptat lumea în mod definitiv: solidaritatea sa faţă de noi este ireversibilă.
 
„Aşa cum este scris”: evanghelistul afirmă că istoria lui Isus are loc în continuitate („cum este scris”), chiar dacă în acelaşi timp poate să se definească pe drept o noutate („începutul”). Referirea la Scripturi subliniază două imperative: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările sale”. Sunt două imperative care invită la convertire, care sunt o răsturnare radicală a omului de a gândi existenţa sa: nu numai renunţarea la actele păcătoase, dar chiar mai înainte o eliberare de ceea ce le provoacă.
 
„Erau botezaţi de el”: din puţinele notiţe ale lui Marcu pare să se deducă faptul că ritul se desfăşura în felul acesta: mulţimea ascultă cuvântul Botezătorului care invită la convertire şi anunţă venirea iminentă a timpului mesianic, își recunoaşte şi îşi mărturiseşte propriile păcate, intră în apa Iordanului. Pentru evanghelist acesta este începutul marii întruniri mesianice. Figura dominantă este Botezătorul, personaj prezentat nu ca simplu vestitor al lui Isus, dar ca precursorul său. Marcu nu se opreşte prea mult asupra predicării Botezătorului. Se limitează a spune că „boteza în pustiu, predicând un botez de convertire”. Evanghelistul se concentrează pe faptul că Ioan Botezătorul a vestit venirea iminentă a lui Mesia şi i-a indicat superioritatea. Ioan Botezătorul este cuprins total în această misiune: să atragă atenţia asupra lui Isus. Este datoria esenţială a oricărui ucenic. Mai este însă şi o a doua insistenţă: evanghelistul se lungeşte în a descrie modul în care trăia Ioan: în deşert, în austeritate, ca profetul Ilie. Ioan nu este doar predicatorul convertirii, este „figura” convertitului.
 
(don Bruno Maggioni [04.12.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

Sfântul Nicolae (sec. al IV-lea)



Sfântul Nicolae a fost episcop în oraşul Mira din provincia Lichia, provincie în Sud-Vestul Asiei Mici, dar rămăşiţele sale pământeşti se află în Catedrala din portul italian Bari, pe malul Mării Adriatice, în Sudul Italiei, deoarece, în anul 1087, mai mulţi corsari italieni le-au aflat părăsite de către locuitorii din Mira, fugiţi din oraş de teama unei invazii a turcilor. Datorită iconografiei, (picturi, vitralii, miniaturi) şi literaturii, Legenda de aur, viaţa sfântului episcop al Mirei, este una dintre cele mai cunoscute vieţi de sfinţi, iar sărbătoarea lui este aşteptată cu nerăbdare de copiii din multe regiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru Damian, Sfântul Bonaventura şi alţii s-au întrecut în a-i aduce laude.
 
Conform datelor păstrate de tradiţie, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara, în Sichia, şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. A vizitat mănăstirile din ţinutul Tebaida, unde a rămas mai multă vreme printre pustnici, dar s-a întors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, deoarece nu au reuşit să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar, înţelegând că este voia lui Dumnezeu, a primit şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat episcop.

Ca păstor sufletesc, a dovedit dragoste şi grijă faţă de turma sa, nu numai în trebuinţele sufleteşti, dar şi în lipsurile materiale. Se aminteşte cazul unui om sărac care nu reuşea să-şi mărite cele trei fete ale sale şi, în disperare, le-a îndemnat să urmeze şi ele exemplul persoanelor uşuratice. Aflând despre aceasta, sfântul episcop a pregătit o pungă mare de bani şi, în timpul nopţii, a aruncat-o pe fereastră în casa nefericitului tată; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. Aşa s-a întâmplat şi cu a doua fată. Plin de mirare, tatăl a început să stea la pândă într-un loc ascuns, pentru a-l descoperi pe binefăcătorul său atât de mărinimos. Astfel, a aflat că episcopul Nicolae îi salvase pe el şi pe fiicele lui de la o faptă necugetată; cu lacrimi în ochi, a căzut în genunchi, i-a cerut iertare şi i-a mulţumit; deşi episcopul i-a interzis să vorbească despre cele întâmplate, el nu a încetat să laude bunătatea şi delicateţea păstorului lor sfânt.

Un alt fapt amintit de cronici este învierea a trei copii omorâţi de un hangiu lacom de bani şi de câştig necinstit. Tocmai în noaptea crimei, Sfântul Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere, probabil, spre Niceea, pentru a lua parte la primul Conciliu Ecumenic. Înştiinţat de Dumnezeu în vis, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurile tăiate ale copiilor într-un vas de lemn; văzându-se descoperit, a căzut la pământ de groază. Sfântul Nicolae a făcut semnul sfintei Cruci şi, deodată, copiii au revenit la viaţă ca dintr-un somn adânc şi l-au înconjurat cu drag pe bătrânul episcop. Apoi, s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu.

În amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulţi copii zi de mare sărbătoare.

Şi marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că, pe când era încă în viaţă, a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor.

Consemnarea în cronici a acestor fapte şi istorisirea lor din generaţie în generaţie păstrează vie icoana sufletului plin de bunătate al Sfântului Nicolae, trecut din această lume pe la jumătatea secolului al IV-lea, şi reamintesc marea poruncă a dragostei faţă de aproapele.


Nicolae este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite şi mai răspândite chiar din antichitate. El este format din cuvintele greceşti: nike = victorie, biruinţă şi laos = popor, şi are înţelesul de „om ce face parte dintr-un popor victorios”. (Sărbătoarea lui are şi numele de Sân Nicoară, o posibilă derivaţie din Sanctus Nicolaus.) În limba română are foarte multe variante, datorate grupurilor lingvistice diferite prin care au ajuns la noi. Mai frecvente sunt: Nicolae, Nicolaie, Niculai, Neculai, Nicoliţă, Coliă, Neculuţă, Niculăiţă, Necula, Nică, Nicu, Noe, Naică, Năiţă, Laie, Nicorici, Nicoriţă, Sânicoară, Nickel, Klaus, Nils, Mikloş, Miki, Miklo, Nikolai, Mikola; pentru femei : Nicoleta, Nicorina, Nicola, Coletta etc. Cei care poartă aceste prenume au prilejul să-şi amintească din viaţa Sfântului Nicolae că cea mai frumoasă biruinţă este biruinţa asupra egoismului.

 

vineri, 5 decembrie 2014

Credinţa este dăruire totală

Candelă...

 
1. Iniţiativa lui Dumnezeu în credinţă. Ca şi în Vechiul Testament şi în predica lui Isus credinţa presupune iniţiativa divină. Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât nimai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27). Ceea ce este valabil pentru credinţa în Tatăl, este valabil şi pentru credinţa în Fiul.  De aceea Isus răspunde astfel lui Petru care a recunoscut mesianitatea şi filiaţiunea sa divină: „căci nu carnea și sângele ți-au revelat acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17). Apostolilor le este dat să înţeleagă misterul împărăţiei cerului (cf. Mc 4,11). Credinţa presupune deci cuvântul revelaţiei şi iluminării din partea lui Dumnezeu.
 
2. Credinţa în mesajul Împărăţiei lui Dumnezeu. În timp ce în Vechiul Testament credinţa constă pe de o parte în recunoaşterea că Dumnezeu a condus poporul în trecut şi, pe de altă parte, în aşteptarea mântuirii viitoare, în evanghelii ea se referă la prezent, unde se împlineşte aşteptarea şi ajunge Împărăţia lui Dumnezeu. „S-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Isus dă mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu prin cuvântul şi minunile sale. Acestea, pe de o parte, presupun credinţa în puterea lui Dumnezeu care se descoperă în Isus (cf. Mc 2,5; 5,34; 9,14-29; 10,52; Lc 17,19), pe de altă parte pregătesc calea credinţei în Mesia (Mc 4,41: "Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”). În credinţă omul atinge deja binele mesianic al iertării păcatelor (cf. Lc 7,50).
 
3. Credinţa ca dăruire totală. Credinţa nu constă doar în practici religioase exterioare. Isus dojeneşte numindu-i necredincioşi pe acei iudei care mărturiseau zilnic pe Dumnezeu numai cu buzele (cf. Mt 17,17). Credinţa adevărată conţine şi cunoaşterea şi înţelegerea (cf. Mt 11,25-27), însă în limbajul Sfintei Scripturi cunoaşterea nu indică doar o activitate intelectuală, ci mult mai mult. Conform Sinopticilor, „credinţa” exprimă atitudinea complexă în faţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Cristos, atitudine care presupune rupere totală de păcat şi renunţare la sine însuşi (cf. Mc 1,15). Numai cel care se eliberează de meschinătatea şi orbirea umană a păcatului şi de propria dreptate plină de mândrie poate să se deschidă Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt 21,32).
 
Credinţa trebuie să pătrundă omul întreg şi toată viaţa sa: credinţa este adevărată când se transformă în urmarea lui Cristos, când cel credincios mărturiseşte pe Cristos chiar în persecuţie (cf. Mt 10,32; Mc 8,38). În plus, credinţa adevărată se traduce şi în rugăciune şi astfel în credinţă care mută din loc munţii (cf. Mc 11,23s).
 
4. Mântuirea este în credinţă. Credinţa face posibilă mântuirea în timp ce necredinţa îi închide calea. Credinţa este deja presupusă pentru ca Dumnezeu să poată săvârşi minuni în favoarea omului prin Cristos. Însă, mântuirea deplină, definitivă şi escatologică, vine oferită numai celui credincios. "Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,16).
 

joi, 4 decembrie 2014

Credinţa ca temă a Conciliului Vatican al II-lea

 
Ana cu Samuel la Templu
de Frank W.W. Topham - 19th century

 

Conciliul Vatican al II-lea s-a orientat în mod clar spre conceptul de credinţă din Sfânta Scriptură. Două sunt textele importante în această privinţă:
 
„Lui Dumnezeu care se revelează i se datorează ascultarea credinţei (Rom 16,26; cf. 1,5; 2Cor 10,5-6), cu care omul se abandonează în întregime lui Dumnezeu, în mod liber, dându-i «respectul deplin al intelectului şi al voinţei» şi consimţind de bună voie la revelaţia sa. Pentru a putea presta o astfel de credinţă este necesar harul lui Dumnezeu care previne şi sprijină şi ajutorul interior al Duhului Sfânt, care mişcă inima şi o îndreaptă spre Dumnezeu, deschide ochii minţii şi dă «tuturor bunul gust în a consimţi şi în a crede adevărului». Pentru ca apoi înţelegerea revelaţiei să devină mereu mai profundă, acelaşi Duh Sfânt perfecţionează în mod continuu credinţa prin darurile sale” (DV, n. 5).
„Un element fundamental al doctrinei catolice, conţinut în Cuvântul lui Dumnezeu şi predicat în mod constant de Sfinţii Părinţi, este că omul este chemat să răspundă lui Dumnezeu crezând de bună voie; deci nimeni nu poate fi constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale. Căci actul credinţei este prin însăşi natura sa un act liber, astfel că omul, răscumpărat de Cristos Salvatorul şi chemat în Cristos Isus să devină fiu adoptiv, nu poate să adere lui Dumnezeu care i se revelează, dacă Tatăl nu-l atrage şi dacă nu aduce lui Dumnezeu un omagiu raţional şi liber. Aşadar corespunde naturii credinţei ca în materie de religie să se excludă orice formă de constrângere din partea omului” (DH 10).
 
Credinţa ca răspuns personal al omului întreg dat lui Dumnezeu.
 
Conciliul Vatican al II-lea prezintă în mod clar credinţa ca răspuns al omului dat lui Dumnezeu care îi adresează cuvântul în Cristos. Este văzută ca un asentiment dat revelaţiei (cf. DV 5). Pe primul loc nu stă însă o sumă de adevăruri revelate, cât mai ales realitatea istorică a lui Dumnezeu care se revelează. Deci, credinţa nu este deloc doar asentimentul intelectual la ceea ce a spus Dumnezeu, ci mai mult este dăruirea de sine a omului întreg lui Dumnezeu care i se împărtăşeşte: „Omul se abandonează lui Dumnezeu în întregime în mod liber” (DV 5).
 
Conciliul s-a străduit să prezinte credinţa ca o întâlnire personală între Dumnezeu care se revelează şi omul care crede.
 
Credinţa, dar al lui Dumnezeu este în acelaşi timp act liber al omului
 
Conciliul sublinează în credinţă două aspecte care la prima vedere parcă se contrazic: credinţa este har; credinţa este decizie şi acţiune liberă a omului.
 
Conciliul Vatican al II-lea nu menţionează dovezile exterioare ale revelaţiei, fără ca prin aceasta să le nege. Însă descrie acţiunea divină interioară care mişcă inima şi o înclină spre Dumnezeu, deschide ochii inteligenţei şi conduce omul la credinţă.
 
În DH 10 este prezentată acţiunea harului făcând referinţă la cuvintele scripturistice din In 6,44, conform cărora Tatăl „atrage” omul. În acest mod credinţa este îndepărtată de pericolul unuei intelectualizări unilaterale, este văzută ca darul harului în domeniul „spiritual”.
 
Credinţa, care izvorăşte total din har şi de aceea este şi rămâne un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu, este cu toate acestea în acelaşi timp un act liber al omului. Harul nu exclude libera decizie umană, cât mai mult o face posibilă. Acţiunea divină care produce credinţa şi cooperarea umană nu stau pe acelaşi plan al cauzalităţii şi nici nu se exclud reciproc.
 
Conciliul porneşte de la demnitatea omului liber, care determină şi comportamentul său faţă de Dumnezeu. Calea de a ajunge la adevăr – chiar la adevărul revelat – trece numai prin libertatea de decizie interioară şi exterioară. Astfel libertatea credinţei este ancorată în essenţa intimă a omului iar credinţa apare ca acţiunea omului foarte responsabil, ca decizie permanentă menţinută în mod liber şi conştient.

 

miercuri, 3 decembrie 2014

Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552)


 
La 7 aprilie 1506, în castelul Xavieri din Navarra, regiune în Nordul Spaniei, la poalele Munţilor Pirinei, s-a născut fiul soţilor Juan de Jassu şi Maria de Azpilcuea, căruia i s-a dat numele Francisc şi care avea să devină apostolul Indiei Orientale, al insulelor Malacca şi Molusce şi al Japoniei, Sfântul Francisc Xaveriu, patronul misiunilor. Tatăl său, consilier al regelui Navarei, a visat să-l vadă ajuns pe cele mai înalte trepte sociale şi, cu acest gând, l-a trimis la Paris, unde a făcut studii strălucite.


Providenţa a voit ca Francisc să locuiască în aceeaşi cameră cu un alt student spaniol, care de mult trecuse vârsta studenţiei, dar consumat de dorinţa de a se pregăti pentru o chemare numai de el ştiută, se trudea din greu să-i ajungă din urmă pe cei mai tineri decât el cu cincisprezece ani; era Ignaţiu de Loyola, născut în anul 1491. Ignaţiu, aflat la un înalt grad de viaţă spirituală, după îndelungate discuţii, a privit adânc în ochii lui Francisc şi, într-o zi, a spus: „O inimă atât de mare şi un suflet atât de nobil nu pot fi mulţumite cu trecătoarele onoruri pământeşti. Ambiţia ta trebuie să urmărească gloria care durează veşnic”. În ziua de 15 august 1534, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Francisc împreună cu Ignaţiu şi cu alţi colegi au coborât în cripta bisericii de pe Montmartre – „Muntele Martirilor” - şi, sub privirile Preacuratei, s-au consacrat lui Dumnezeu şi au făcut votul de sărăcie desăvârşită; apoi şi-au propus să meargă în Ţara Sfântă şi, de acolo, să înceapă opera lor misionară, după ce mai întâi vor fi declarat supunere necondiţionată faţă de Sfântul Părinte Papa. Cu acest gând au pornit spre Roma. În drumul lor continuau studiul teologiei, în vederea hirotonirii, se opreau la biserici şi spitale şi ajutau la diferite treburi, spre a-şi câştiga bucăţica de pâine, îşi impuneau renunţări şi penitenţe aspre. Primind binecuvântarea Suveranului Pontif, au pornit spre Ţara Sfântă, dar războiul dintre veneţieni şi turci i-a împiedicat să-şi ducă planul la îndeplinire. Conform dispoziţiilor papei, au fost hirotoniţi preoţi la Veneţia şi repartizaţi la diferite activităţi pastorale.


Francisc a lucrat câtva timp la Padova şi Bologna, apoi s-a întors la Roma, unde a colaborat cu Ignaţiu de Loyola la redactarea Constituţiilor Societăţii lui Isus. În 1539, regele Portugaliei a cerut misionari şi un delegat apostolic pentru Indiile Orientale. Deoarece călugărul destinat acestei misiuni s-a îmbolnăvit, Ignaţiu a apelat la Francisc Xaveriu, care a rostit celebrele cuvinte: Pues, héme aqui! - „Ei bine, iată-mă aici!”; şi-a cârpit reverenda, a adunat puţinele lucruri personale şi, împreună cu doi confraţi, s-a îmbarcat pentru India. Întrebat dacă nu vrea să treacă pe acasă să-şi ia rămas-bun, a răspuns: „Ordinul este să mergem în India”. În timpul călătoriei, delegatul apostolic îşi spăla singur rufele, îi ajuta pe marinari la curăţenie, era părintele şi păstorul sufletesc al tuturor. La 6 mai 1542, au debarcat pe coasta de Vest a Indiei, în regiunea Goa.


Activitatea sa misionară a durat zece ani şi a cuprins o arie atât de întinsă, încât chiar cu mijloacele actuale de locomoţie ar fi greu de străbătut. O mare parte din India, insulele Malassa şi Molusce şi altele i-au ascultat cuvântul înflăcărat, însoţit de multe fapte miraculoase, printre care în mai multe împrejurări s-a repetat minunea din ziua Rusaliilor, deoarece toţi care îl ascultau, deşi vorbeau diferite limbi, înţelegeau ceea ce el le spunea. Biografii lui vorbesc despre multe vindecări miraculoase, învierea a patru morţi, prezicerea unor evenimente viitoare. „El nu le cerea să înţeleagă tot ce le spune, ci îi ajuta să-şi schimbe cu totul viaţa”, reflectează unul dintre biografi. Durerea lui cea mare şi una dintre principalele piedici în calea răspândirii cuvântului evanghelic era purtarea nedemnă, cruzimea şi imoralitatea multora dintre europenii veniţi în acele părţi. Când refuzau să-i pună la dispoziţie o barcă, pentru a trece în altă insulă, spunea: „Dacă în acele insule s-ar afla mine de aur, creştinii s-ar repezi în grabă. Dar nu sunt acolo decât suflete care trebuie să fie mântuite!”


După şapte ani de activitate în India, a trecut în Japonia, unde a rămas douăzeci şi opt de luni. Aici a întemeiat o comunitate creştină puternică, ce avea să se menţină în credinţă, deşi nemaiavând preoţi până în secolul al XIX-lea, când a fost descoperită de misionarii reprimiţi pe pământul insulei, după o perioadă de grele prigoane.


Inima şi gândul lui Francisc erau puternic atrase de imensele întinderi ale Chinei. Părăsind Japonia, s-a întors la Goa şi, de aici, s-a îmbarcat pentru China, la 14 aprilie 1552. Ajuns pe Insula Sancian, la 150 km în faţa Portului Canton, întovărăşit de un singur tânăr chinez, aştepta un prilej potrivit să treacă pe celălalt ţărm, dar ostenelile neîntrerupte şi lipsurile de tot felul şi-au spus cuvântul. În ziua de 2 decembrie, un colonist sărac, aflat întâmplător pe insulă, l-a găsit căzut la pământ, sleit cu totul de puteri, cu faţa întoarsă spre continentul galben; l-a dus în coliba lui şi a încercat să-l ajute, dar a doua zi, 3 decembrie 1552, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, a închis ochii pentru totdeauna. Mâna care botezase peste trei sute de mii de convertiţi şi binecuvântase mulţimi nenumărate acum se odihnea.


Pentru marea lui dorinţă de a mântui sufletele, Sfântul Xaveriu este chemat în ajutor în rugăciunile pentru întoarcerea celor rătăciţi şi Sfânta Biserică l-a proclamat patron principal al misionarilor.


Xaveriu este numele locului unde s-a născut Sfântul Francisc, dar uneori se foloseşte ca prescurtare a numelui întreg. Cuvântul Xaveriu provine din transformarea fonetică a cuvântului basc Etshaberei şi înseamnă „Casă nouă”.


luni, 1 decembrie 2014

România - La mulți ani, române!


Vechiul regat și unirile din anul 1918 (România)

Momentul memorabil (1918) - episcopul Iuliu Hossu

 Formarea României întregite [Romania territory during 20th century]


Romanian Territories
 
România

duminică, 30 noiembrie 2014

Rorate Caeli [muzcă sacră]

 

 
 
Roráte caéli désuper,
et núbes plúant jústum.
 
1) Ne irascáris Dómine,
ne ultra memíneris iniquitátis:
ecce cívitas Sáncti fácta est desérta:
Síon desérta fácta est:
Jerúsalem desoláta est:
dómus sanctificatiónis túæ et glóriæ túæ,
ubi laudavérunt te pátres nóstri.
 
2) Peccávimus, et fácti súmus tamquam immúndus nos,
et cecídimus quasi fólium univérsi:
et iniquitátes nóstræ quasi véntus abstulérunt nos:
abscondísti faciem túam a nóbis,
et allisísti nos in mánu iniquitátis nóstræ.
 
3) Víde Dómine afflictiónem pópuli túi,
et mítte quem missúrus es:
emítte Agnum dominatórem térræ,
de Pétra desérti ad móntem fíliæ Síon:
ut áuferat ípse júgum captivitátis nóstræ.
 
4) Consolámini, consolámini, pópule méus:
cito véniet sálus túa:
quare mæróre consúmeris,
quia innovávit te dólor?
Salvábo te, nóli timére,
égo enim sum Dóminus Déus túus,
Sánctus Israël, Redémptor túus.


[în românește]

RORATE


R. Coboare roua din senin,
din cer coboare Domnul sfânt!


1) Îmblânzeşte-te, Dumnezeule,
şi nu-ţi mai aminti de fărădelegile noastre!
Iată, cetatea sfântă e pustie,
jafului Sionul a fost dat.
Trist este Ierusalimul,
casa sfinţilor tăi şi slavei tale,
unde te-au proslăvit pe tine părinţii noştri.


2) Greşit-am cu toţii şi sufletul ni l-am pângărit,
şi am căzut ca frunza copacilor;
fărădelegile noastre ca vântul ne-au spulberat;
iar tu ţi-ai ascuns faţa dinaintea noastră
şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre.

 
3) Gândeşte-te, Doamne, la mâhnirea poporului tău
şi dă-ni-l pe Cel Făgăduit!
Dă-ni-l pe Mielul stăpânitor al pământului,
îndreaptă-l spre lăcaşul noroadelor tale,
ca să ridice lanţurile robiei noastre!

 
4) Fii mângâiat, fii mângâiat, poporul meu,
căci e aproape mântuirea ta!
Pentru ce durerea te-a doborât
şi tristeţea a pătruns inima ta?
Eu te voi mântui, fii fără teamă,
căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.