Credinţa ca temă a Conciliului Vatican al II-lea

 

Ana cu Samuel la Templu
de Frank W.W. Topham - 19th century

 

Conciliul Vatican al II-lea s-a orientat în mod clar spre conceptul de credinţă din Sfânta Scriptură. Două sunt textele importante în această privinţă:

 

„Lui Dumnezeu care se revelează i se datorează ascultarea credinţei (Rom 16,26; cf. 1,5; 2Cor 10,5-6), cu care omul se abandonează în întregime lui Dumnezeu, în mod liber, dându-i «respectul deplin al intelectului şi al voinţei» şi consimţind de bună voie la revelaţia sa. Pentru a putea presta o astfel de credinţă este necesar harul lui Dumnezeu care previne şi sprijină şi ajutorul interior al Duhului Sfânt, care mişcă inima şi o îndreaptă spre Dumnezeu, deschide ochii minţii şi dă «tuturor bunul gust în a consimţi şi în a crede adevărului». Pentru ca apoi înţelegerea revelaţiei să devină mereu mai profundă, acelaşi Duh Sfânt perfecţionează în mod continuu credinţa prin darurile sale” (DV, n. 5).

„Un element fundamental al doctrinei catolice, conţinut în Cuvântul lui Dumnezeu şi predicat în mod constant de Sfinţii Părinţi, este că omul este chemat să răspundă lui Dumnezeu crezând de bună voie; deci nimeni nu poate fi constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale. Căci actul credinţei este prin însăşi natura sa un act liber, astfel că omul, răscumpărat de Cristos Salvatorul şi chemat în Cristos Isus să devină fiu adoptiv, nu poate să adere lui Dumnezeu care i se revelează, dacă Tatăl nu-l atrage şi dacă nu aduce lui Dumnezeu un omagiu raţional şi liber. Aşadar corespunde naturii credinţei ca în materie de religie să se excludă orice formă de constrângere din partea omului” (DH 10).

 

Credinţa ca răspuns personal al omului întreg dat lui Dumnezeu.

 

Conciliul Vatican al II-lea prezintă în mod clar credinţa ca răspuns al omului dat lui Dumnezeu care îi adresează cuvântul în Cristos. Este văzută ca un asentiment dat revelaţiei (cf. DV 5). Pe primul loc nu stă însă o sumă de adevăruri revelate, cât mai ales realitatea istorică a lui Dumnezeu care se revelează. Deci, credinţa nu este deloc doar asentimentul intelectual la ceea ce a spus Dumnezeu, ci mai mult este dăruirea de sine a omului întreg lui Dumnezeu care i se împărtăşeşte: „Omul se abandonează lui Dumnezeu în întregime în mod liber” (DV 5).

 

Conciliul s-a străduit să prezinte credinţa ca o întâlnire personală între Dumnezeu care se revelează şi omul care crede.

 

Credinţa, dar al lui Dumnezeu este în acelaşi timp act liber al omului

 

Conciliul sublinează în credinţă două aspecte care la prima vedere parcă se contrazic: credinţa este har; credinţa este decizie şi acţiune liberă a omului.

 

Conciliul Vatican al II-lea nu menţionează dovezile exterioare ale revelaţiei, fără ca prin aceasta să le nege. Însă descrie acţiunea divină interioară care mişcă inima şi o înclină spre Dumnezeu, deschide ochii inteligenţei şi conduce omul la credinţă.

 

În DH 10 este prezentată acţiunea harului făcând referinţă la cuvintele scripturistice din In 6,44, conform cărora Tatăl „atrage” omul. În acest mod credinţa este îndepărtată de pericolul unuei intelectualizări unilaterale, este văzută ca darul harului în domeniul „spiritual”.

 

Credinţa, care izvorăşte total din har şi de aceea este şi rămâne un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu, este cu toate acestea în acelaşi timp un act liber al omului. Harul nu exclude libera decizie umană, cât mai mult o face posibilă. Acţiunea divină care produce credinţa şi cooperarea umană nu stau pe acelaşi plan al cauzalităţii şi nici nu se exclud reciproc.

 

Conciliul porneşte de la demnitatea omului liber, care determină şi comportamentul său faţă de Dumnezeu. Calea de a ajunge la adevăr – chiar la adevărul revelat – trece numai prin libertatea de decizie interioară şi exterioară. Astfel libertatea credinţei este ancorată în essenţa intimă a omului iar credinţa apare ca acţiunea omului foarte responsabil, ca decizie permanentă menţinută în mod liber şi conştient.