sâmbătă, 28 aprilie 2012

Blândul Păstor

Odata l-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul blând
mergea cu dânsa la izvor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o el duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor
blândul Păstor, blândul Păstor.

P-o alta care la pamânt
zacea cu picioruşul frant
El o lega mângâietor
blândul Păstor, blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi şi-a pus
şi pentru mântuirea lor
blândul Păstor, blândul Păstor.

- Dar mai târziu l-am întâlnit
cu spini era împodobit
într-o multime de popor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Când l-am vazut, l-am întrebat
cine-s cei ce l-au scuipat
- A suspinat sfâşietor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:
-scei ce m-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Toţi cei ce mă batjocoresc
şi cei ce crucea-mi pregătesc
sunt cei la care iubitor
Le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu... şi ochii lui senini
de lacrimi limpezi erau plini
plângea de mila oilor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi-atuncea „oile”- au venit
pe cruce sus l-au răstignit
El se ruga spre mila lor
Blăndul Păstor, blândul Păstor.

de Traian Dorz

IV TP (B): Eu sunt Păstorul cel Bun

Duminica a IV-a a Paştelui este numită „Duminica bunului Păstor”. Pentru a înţelege importanţa pe care o are în Biblie tema păstorului, trebuie să apelăm la istorie. Beduinii în deşert ne dau şi astăzi o idee despre ceea ce a fost odată viaţa de trib a Israelului. În această societate, raportul dintre păstor şi turmă nu este doar de tip economic, bazată pe interes. Se dezvoltă un raport aproape personal între păstor şi turmă. Zile întregi petrecute împreună în locuri singuratice, fără nici o altă suflare în jur. Păstorul cunoaşte fiecare oiţă; oile recunosc şi disting dintre toate vocile glasul păstorului care vorbeşte adesea cu oile sale.
         
Aceasta explică cum Dumnezeu s-a folosit de acest simbol pentru a exprima raportul său cu omenirea. Unul dintre psalmii cei mai frumoşi din Psalteriu descrie siguranţa celui care crede şi îl are pe Dumnezeu ca păstor: „Domnul e păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic...”
         
Ca urmare, titlul de păstor este dat, prin extensie, şi celor care ţin locul lui Dumnezeu pe pământ: regii, preoţii, capii poporului. Dar în acest caz simbolul se rupe: nu mai evocă doar imagini de protecţie, de siguranţă, dar şi imagini de oprimare şi de exploatare. Alături de imaginea bunului păstor îşi face apariţia aceea a păstorului rău, a mercenarului. În profetul Ezechiel găsim un teribil rechizitoriu împotriva păstorilor răi care se pasc pe ei înşişi, după care urmează promisiunea lui Dumnezeu de a se îngriji el de turma sa (cf. Ez 34,1 ş.u.).
         
Isus, în evanghelie, reia această schemă a păstorului bun şi rău, dar cu o noutate: „Eu, spune, sunt păstorul cel bun!” Promisiunea lui Dumnezeu a devenit realitate, depăşind orice aşteptare. Cristos face ceva ce nici un păstor, oricât de bun ar fi, nu era dispus să facă: „Eu îmi dau viaţa pentru oile mele”.
         
Omul de astăzi refuză rolul de oaie şi ideea de turmă, dar nu îşi dă seama că este din plin exact aceasta. Unul dintre fenomenele cele mai evidente ale societăţii noastre este a fi o masă. Nu ne lăsăm conduşi cu supuşenie de orice fel de manipulare şi de convingere ocultă. Alţii creează modele de bunăstare şi de comportament, idealuri şi obiective de progres, şi noi îi urmăm; mergem în spatele lor, temători să nu pierdem pasul, condiţionaţi şi plagiaţi de publicitate. Mâncăm ceea ce ne spun, ne îmbrăcăm cum ne învaţă, vorbim cum simţim că vorbesc prin slogane. Criteriul cu care majoritatea se lasă condusă în propriile alegeri este „aşa fac toţi” ("così fan tutte"), cum spunea Wolfgang Amadeus Mozart.
         
Observaţi cum se desfăşoară viaţa mulţimilor într-o mare cetate modernă: este imaginea tristă a unei turme care iese împreună, se agită şi se calcă în picioare, la ore fixe, în maşini sau tramvaie, în metrou şi apoi, seara, se întorc împreună în staul, goi de sine şi de libertate. Zâmbim atunci când vedem imagini trecute prin faţa noastră mai repede cu persoane care se mişcă rapid, ca marionetele, dar este imaginea pe care am avea-o despre noi înşine dacă ne-am privi cu ochi mai puţin superficiali.  
         
Bunul Păstor care este Cristos ne propune să facem cu el o experienţă de libertate. A aparţine turmei sale nu înseamnă a fi o masă de oameni, dar a fi aleşi. „Acolo unde este Duhul Domnului Isus acolo este libertate” (2Cor 3,17), ne spune sf. Paul. Acolo apare persoana cu bogăţia sa unică şi cu destinul său adevărat. (Autor: pr. R. Cantalamessa, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

vineri, 27 aprilie 2012

Sfinţenia omului


Doi ucenici:
sf. Petru şi sf. Ioan în Ziua Învierii
 Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).

Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume.         

joi, 26 aprilie 2012

Cristos - adevărul şi împlinirea omului

„Modelul meu moral, idealul meu este unul singur, Cristos”[1] scria Dostoievski. În pleiada scriitorilor fracezi ai timpului său, alături de Leon Bloy, Bernanos este „un pelerin al Absolutului”, pe care l-a identificat „cu acest Domn pe care noi am învăţat să-l cunoaştem ca un minunat prieten viu, care suferă pedepsele noastre, se emoţionează cu bucuriile noastre, va împărţi cu noi agonia noastră, ne va primi în braţele sale, la inima sa”[2]. Căutarea absolutului înseamnă pentru Bernanos, de fapt, căutarea sfinţeniei, care nu este un obiect de atins în sine, ci condiţia unei întâlniri plenare cu Dumnezeul care este foc ce „devorează”: e focul iubirii nestinse, care – aşa cum ne explică G. Thibon, în termeni foarte apropiaţi de ai autorului nostru – „ne transformă în el însuşi, ne înghite în unitatea sa, (...) ne îndumnezeieşte fiinţa. «Foc am venit să aprind pe pământ»; (...) el dovorează (...). Recunoştinţa lui este mai profundă: el îşi comunică incandescenţa; dintr-un corp întunecat şi rece, el face să ţâşnească lumina şi căldura””[3]. De aceea omul, asemenea lui Moise în pustiu, se simte atras de lumina şi căldura lui, intuind că află adevărul şi împlinirea destinului său numai dacă se apropie, acceptând orice risc, de „chipul” său – Cuvântul întrupat – şi îl exprimă în propria existenţă, căci „Cristos este cea mai uluitoare descoperire, descoperirea sfinţeniei lui Dumnezeu în firea umană, el este însăşi taina vieţii dumnezeieşti pusă în arhetipul alcătuirii fiinţei umane”[4]. Acest „minunat prieten viu” ne-a dezvăluit faptul că Dumnezeu este iubire, iar această revelaţie conferă destinului nostru o dimensiune pe care cei din vechime nici măcar n-o întrevăzuseră. Cu venirea lui Cristos nici un om nu poate să se mai simtă singur. Comuniunea vieţii, experienţa profundă a iubirii şi împărtăşirea ei celorlalţi străbat drumul acestei lumi îmbătate de iluzii pentru a-i oferi posibilitatea de a se apropia de Dumnezeul său şi de a se salva acceptându-i iubirea care s-a arătat şi continuă să se manifeste într-o istorie ai cărei protagonişti i-au găsit în el semnificaţia profundă. Căci iubirea justifică totul în viaţa celui care i-a spus „da” lui Isus Cristos şi-l urmează, fără să privească înapoi, pe strada libertăţii şi a reconcilierii cu sine însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În Cristos acea întrebare profundă, acea nevoie imperioasă după sens pe care omul dintotdeauna o poartă înăuntru îşi află răspunsul. Visul vieţii şi al iubirii se întrupează şi devine experienţă concretă, tangibilă, zilnică.

De la această realitate concretă, experimentată în credinţă, pleacă Georges Bernanos, „angajat cu o coerenţă pasională şi o perseverenţă neobosită, să trăiască aventura sa umană în adevăr, pentru a mărturisi propria credinţă de nezdruncinat în Dumnezeul-Iubire care, de la înălţimea crucii, nu încetează să-şi fixeze privirea milostivă asupra oricărei creaturi”[5]. Aceasta este mărturia pe care o dă continuu în scrierile sale. Cu un an înainte de a muri, spunea în aprilie 1947 într-o conferinţă ţinută la Tunis, în Algeria, la cererea surorilor părintelui Charles de Foucauld: „Cum aş putea eu să continui să vă vorbesc despre sfinţi şi despre sfinţenie fără să vă amintesc – sau să vă învăţ – că pentru noi creştinii, Dumnezeu este iubire, Creaţia este un act de iubire”[6].

„Sedus” mereu de chipul lui Cristos, Bernanos se opreşte să-l contempleze mai ales în agonia sa: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. De aceea a ascuns această dorinţă în cea mai mare profunzime a dulcei Inimii suferinde a lui Isus Cristos”[7].

miercuri, 25 aprilie 2012

Tu eşti iubit

Copilul meu, acest cuvânt pe care ti-l adresez te introduce chiar în mijlocul Rugului Aprins. Nu mai esti în pragul misterului. Tu esti iubit. Aceste trei cuvinte, dacă vrei să le primesti cu adevãrat, pot bulversa si transforma întreaga ta viată. Tu esti iubit. Trebuie să începem cu începutul.Trebuie să punem pe primul loc Iubirea mea pentru oameni, Iubirea mea fără margini. Iubirea omului pentru Dumnezeu nu este decât răspunsul la Iubirea mea. Eu sunt cel care a iubit mai întâi. Totdeauna eu sunt cel care ia initiativa.

Cum m-ai putea tu iubi, dacă n-ai primi mai întâi revelatia Iubirii mele pentru tine? Trebuie, la un moment dat, să simti ca un soc Iubirea pasionată pe care ti-o ofer. Şi, dacă vrei să vestesti Evanghelia mea, tu trebuie mai întâi să mergi simplu printre oameni, spunând fiecăruia: "Tu eşti iubit." Totul decurge de aici. Acesta este punctul de plecare.

Ce înseamnă "a iubi" când Dumnezeu este cel care iubeste, Dumnezeu, Iubirea esentială? Orice iubire este o miscare a unei fiinte către alta, cu dorinta unei anume uniri. Orientările acestei miscări, modalitătile ei, variantele ei sunt nenumărate. Ele merg de la sub-omenesc la supraomenesc. Dar existã mereu tendinta spre o unire, dorinta de unire, fie posesivă, fie sacrificială.

marți, 24 aprilie 2012

Mie mi-aţi făcut...

















Doamne, pentru ce mi-ai zis
să-i iubesc pe toţi fraţii mei, oamenii?
Am încercat, dar spre tine revin înspăimântat…

Doamne, eram aşa de liniştit la mine acasă,
m-am organizat, m-am instalat.
Singur, eram de acord cu mine însumi,
la adăpost de vânt, de ploaie, de noroi…
Aş fi rămas curat, închis în turnul meu.

Dar m-ai forţat să întredeschid uşa.
Ca o rafală de ploaie în plină faţă,
strigătul oamenilor m-a trezit.
Ca o vijelie, o prietenie m-a impresionat.
Şi am lăsat uşa întredeschisă…

Primii au intrat deja la mine, Doamne;
exista totuşi un pic de loc în inima mea.
Până atunci, era rezonabil.
Dar următorii, Doamne, alţi oameni,
nu i-am văzut în spatele celorlalţi.
Erau numeroşi, erau mizerabili;
m-au invadat pe neaşteptate,
a trebuit să fac loc la mine.

Cu cât împing ei poarta cu atât poarta se deschide.
Ah! Doamne, sunt pierdut, eu nu mai sunt la mine acasă.
Nu mai este loc pentru mine la mine acasă.

”Nu te teme de nimic, spune Dumnezeu, tu ai câştigat totul.
Căci în timp ce oamenii intrau la tine,
Eu, Tatăl tău, eu Dumnezeul tău,
m-am strecurat printre ei.”


de Michel Quoist

luni, 23 aprilie 2012

Gândul zilei

Georges Bernanos (1888-1948)


E adevărat că am fost creaţi
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Noi îi semănăm mai mult chiar decât îndrăznim
să ne gândim, decât ne permit filosofii să ne gândim.

„Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”
– cât de tainică şi de redutabilă este această expresie,
dar cum şi-a pierdut ea puţin câte puţin
din semnificaţia sa prin folosire, aşa cum o monedă...
(Georges Bernanos, La liberte, EEC II, 1377).

duminică, 22 aprilie 2012

Maria Magdalena

















V. Giulgiul gol
 
Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.

Mormântul... femeile-au spus...
e gol! Pe Domnu-L luară
şi nu ştim unde L-au pus.
Şi-acolo... pe lespezi... de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri...
Dar glasul s-a stins,
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!

Şi-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite şi vii.
Şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se opreşte... aşteaptă.