sâmbătă, 14 martie 2026

† Duminica a 4-a din Post [A]: Domnul este lumină [15 martie 2026]

Orbul din naștere.

Domnul este lumină

Lecturi biblice: 1Samuel 16,1b.6-7.10-13a; Efeseni 5,8-14; Evanghelia Ioan 9,1-41; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi se mișcă în jurul luminii și a întunericului, care exprimă condiția umană: lumina este identificată cu viața, iar întunericul cu moartea. E indicația importanță a relației dintre lumină și întuneric. E acțiunia morală ce îmbină diverse idei legate de „vedere”: vederea lui Dumnezeu, care scrutează gândurile cele mai intime ale omului; vederea ochilor umani, care ne permite să vedem creația; vederea credinței, care ne permite să-l vedem pe Domnul în semnele sale. E drumul spre lumina credinței, care este prezentată în cele trei lecturi ca o participare la luminozitatea ochilor lui Dumnezeu care caută să pătrundă cu privirea toate lucrurile. Unul dintre mesajele primei lecturi este că Dumnezeu se îngrijește din nou de bunăstarea poporului său trimițândul pe profetul Samuel să-l ungă pe David ca regele lui Israel, pe care nu-l cunoaște încă în persoană: „Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David din acea zi încolo” (1Sam 16,13). Înțelegem mai bine din a doua lectură când observăm că botezul era numit atunci „iluminare”. Nu e o lumină pur intelectuală, deoarece se traduce într-un stil de viață pe care apostolul Paul îl numește „lumină în Domnul”: „odinioară eraţi întuneric, acum însă, sunteți lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii!” (Ef 5,8). A fi lumină înseamnă a avea puterea de a străluci și a răspândi lumină. În Evanghelia după Ioan, Domnul vindecă un om orb din naștere: „Isus a văzut un om orb din naştere. A scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: «Du-te şi spală-te la piscina Siloe!» – care înseamnă «trimisul»” (In 9,1.6-7). În loc să celebreze fapta bună, conducătorii evreilor îl acuză pe Domnul că este o persoană rea, că e „un păcătos” (In 9,24). În centrul discuției se află întrebarea despre identitatea lui Isus. În evanghelie sunt unite prin contrastul dintre lumina și întunericul sub aspectul orbirii.

† Duminica a 3-a din Post [A]: Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți [8 martie 2026]

Cristos și femeia samariteană de Ferdinand Georg Waldmülle.

Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți

Lecturi biblice: Exod 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-42 [forma scurta: Ioan 4,5-15.19b-26.39-42]; lecturi biblice

Omilie

În această duminică, lecturile se mișcă în jurul apei și duhului. Astăzi începe Evanghelia după Ioan cu femeia samariteancă (In 4,5-42), continuând cu vindecarea orbului (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-45) – cele trei evanghelii baptismale. Întâlnirea personală și sinceră cu Domnul aduce roade în cunoașterea de sine profundă, în acceptarea darului „apei vii”, care potolește orice altă sete, și într-o nouă relație cu Dumnezeu Tatăl, în duh și adevăr. Prima lectură vorbește despre apa care izvorăște în mod miraculos din stâncă: „ia în mână toiagul cu care ai lovit râul şi mergi; iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (Ex 17,5-6). În a doua lectură, apostolul Paul vorbește despre Duhul care a fost revărsat în inimile noastre: „iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Evanghelia ia doi termeni, apa și Duhul, pentru a-i asocia într-o singură promisiune: „A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. […] Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune ‚Dă-mi să beau!’, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie». […] Însă vine ceasul […] când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr” (In 3,7.10.23). Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că la trimis pe Isus să ne descopere misterul Sfintei Treimi, căci suntem botezați „în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!”

† Duminica a 2-a din Post [A]: Să dăm ascultare Domnului! [1 martie 2026]

Cupola Bazilicii „Schimbarea la față” de pe muntele Tabor.

Să dăm ascultare Domnului!

Lecturi biblice: Geneză 12,1-4a; 2Timotei 1,8b-10; Evanghelia Matei 17,1-9; lecturi biblice

Omilie

Tema lecturilor din această duminică este întâlnirea cu Dumnezeu și se concentrează asupra „Schimbării la față” a lui Isus după Evanghelia lui Matei, care este însoțită de alte două lecturi, ce își propun să sublinieze caracterul gratuit nemeritat de om al luminii divine care intră în dimensiunea pământească. Totul începe cu inițiativa lui Dumnezeu. Primele două lecturi reprezintă contextul teologic al „Schimbării la față”. Acțiunea Domnului nu are antecedente umane. Abraham a fost chemat de Dumnezeu să devină un popor mare. Într-o zi, Dumnezeu „i-a vorbit lui Abram: «Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta! Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta»” (Gen 12,1-2). A doua lectură revine la tema darului gratuit al lui Dumnezeu, cu referire explicită la lumina și mântuirea prin evanghelie: „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor” (2Tim 1,9). Apostolul precizează că „proiectul” lui Dumnezeu există din veșnicie, dar a fost revelat abia odată cu venirea lui Isus. Evanghelia leagă lumina și mântuirea cu Domnul schimbat la față: „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina (Mt 17,1-2). Pe munte, pentru o clipă, se întâmplă ceva diferit și neașteptat: vălul se deschide și ochii lor se confruntă cu chipul divin al lui Isus. O experiență care depășește greu, de nedescris; cuvintele devin sărace și nepotrivite; orizontul teologic se lărgește considerabil; oferta mântuirii se prezintă ca un dar gratuit, nemeritat din partea omului. Faptul că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat experiența umilinței și a morții face ca gratuitatea divină să fie de neînțeles. Să dăm ascultare Domnului!

† Duminica 1 din Post Mare [A]: Tentațiile lui Isus [22 februarie 2026]

Ispitirea lui Cristos de către diavol (1860) de Félix-Joseph Barrias.

Tentațiile lui Isus

Lecturi biblice: Geneză 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; forma prescurtată: Romani 5,12.17-19; Evanghelia Matei 4,1-11; lecturi biblice

Omilie

Postul Mare se deschide cu o meditație profundă asupra evenimentelor cruciale care îl au pe Adam și Cristos. Ambii sunt confruntați cu Satana și se află singuri în fața unei sugestii puternice. Să ne amintim că Adam în ebraică indică umanitatea în ansamblu ei, bărbat și femeie. Adam iese învins, în timp ce Cristos, prin exemplul personal, indică biruința. Dintr-un om a venit moartea, iar dintr-un om a venit viața: „darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15), spune Paul în Scrisoarea către Romani. Evanghelie după Matei iese în evidență dacă începem cu concluzia din Geneză, mai precis cu tripla sugestie pe care o simte femeia observând pomul din Eden: „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (Gen 3,6). Isus, în pustiu, se găsește în fața unei sugestii similare. Există un stimul ce privește nevoia fizică a foamei: „spune ca pietrele acestea să devină pâini!” (Mt 4,3). E o sugestie ce interesează privirea: „aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi […] şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” (Mt 4,6); și alta ce privește voința de putere: „i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (Mt 4,8-9). Isus îi răspunde prin cuvântul Domnului!... Și gata cu ispitirile, până în timpul patimii!...

† Miercurea Cenușii [post și abstinență]: Milostivirea primită de la Domnul [18 februarie 2026]

Impunerea cenușii.

Milostivirea primită de la Domnul

Lecturi biblice: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18; lecturi biblice

Omilie

Cu Miercurea Cenușii, intrăm în timpul liturgic al Postului Mare. Se deschide astfel „memoria” lui Cristos care a acceptat moartea pe cruce pentru a ne obține iertarea păcatelor de la Dumnezeu: e timp de har, favorabil pentru a ne întoarce la Dumnezeu. E binecuvântarea și milostivirea primită de la Domnul! Acum putem scoate cu ambele mâini din izvorul mântuirii și al vindecării, izvor inepuizabil care a ieșit din coasta Cristos cel răstignit: „iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Suntem în prezentul etern al liturgiei, contemporani generației de discipoli care au celebrat Paștele cu Isus. Suntem contemporani ai acelor care pe Golgota au văzut apa și sângele curgând din coasta sa pentru a ne renaște din nou, a ne vindeca, a fi eliberați, hrăniți și potoliți de setea cuvântului divin. Profetul Ioel ne îndeamnă de două ori la întoarcerea la Dumnezeu: „întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Ioel 2,12). Această atitudine este necesară pentru ca gestul penitențial să fie o adevărată renunțare și întoarcere radicală a întregii persoane spre Domnul. În Evanghelia după Matei e prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Pătrunde sub privirea unde omul se află înaintea Domnului în plinătatea adevărului său, indicând o condiție fundamentală pentru ca faptele umane de post, pomană și rugăciune să nu fie în zadar: „aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei” (Mt 6,1), căci Dumnezeu este cel care vă vede. E un avertisment adresat discipolului, pentru a-l face conștient de riscul de a face inutil drumul Postului Mare în atracțiile față de propria persoană. Înconjurat de lumina harului, contemplă însăși frumusetea lui Dumnezeu.

† Duminica a 6-a de peste an [A]: Înțelepciunea vieții [15 februarie 2026]

Inima omului. „Eu însă vă spun...” de Marcello Cerrato.

Înțelepciunea vieții

Lecturi biblice: Ben Sirah 15,15-20; 1Corinteni 2,6-10; Evanghelia Matei 5,17-37; [forma prescurtată: Evanghelia Matei 5,20-22a.27-28.33-34a.37]; lecturi biblice

Omilie

Tema acestei duminici este „Legea lui Dumnezeu”. Ce este? Este înțelepciunea vieții: o cale spre eliberare și împlinire, personală, eclezială și socială. Prin „lege” în Biblia ebraică, care se numește Tora, înțelegem că este o învățătură, înțelepciune a vieții. În prima lectură ne aduce înapoi la învățăturile lui Ben Sirah, căci este o cateheză despre adevărata înțelepciune: „dacă vrei, îi vei ţine poruncile […] Mare este înţelepciunea Domnului!” (Sir 15,15.18). În a doua lectură, apostolului Paul continuă să exploreze mesajul evangheliei către comunitatea din Corint: „noi vorbim despre înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu” (1Cor 2,7). Evanghelia după Matei prezintă partea centrală a „predicii de pe munte”, deoarece ne permite să ne întoarcem încă o dată la întrebarea despre sensul și provocarea credinței creștine: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Este înțelepciunea vieții!

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

Un film de Robert Bresson

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.