Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

† Duminică a 5-a de peste an [A]: „Lumina” și „sarea” [9 februarie 2026]

 

„Lumina” și „sarea”

Lecturi biblice: Isaia 58,7-10; 1Corinteni 2,1-5; Evanghelia Matei 5,13-16; lecturi biblice

Omilie

Creștinul trăiește în lume. El nu poate rămâne închis în propria „casă”, ci trebuie să se pună înaintea celorlalți, pentru a le putea împărtăși adevărul pe care îl posedă. E lumina ce pătrunde din „faptele bune”, care nu sunt acte de „evlavie” sau „cult”, ci mai degrabă fapte de binefacere, caritate. Legătura dintre lecturi poate fi centrată pe tema luminii ce străbate liturgia de astăzi: lumina ca reflectare a unui stil de viață inspirat de iubirea aproapelui și lumina ca manifestare a gloriei lui Dumnezeu. Lumina care parcurge lecturile de azi, dar cu nuanțe care oscilează între lumina bunătății umane și lumina gloriei lui Dumnezeu. Prima lectură este relația destul de explicită între lumina lui Dumnezeu și lumina omului: „Împarte pâinea ta cu cel flămând [...] Atunci, lumina ta va răsări ca zorile [...] și gloria Domnului te va păzi (Is 58,7.8). Lumina și gloria lui Dumnezeu revine și în Evanghelia după Matei, unde discipolii sunt ei înșiși lumina pentru lume: „Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,14). Gloria lui Dumnezeu este făcută vizibilă prin viața noastră plină de gust și sens și este capabilă să îmbunătățească ambientul social și muncă, așa cum sarea este făcută să dea un gust mai bun felului de mâncare. Apostolul Paul intră în vârful picioarelor în comunitatea din Corint: „eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,3), întrucât nu avea nici o dovadă umană care să-i favorizeze afirmațiile predicii sale. Unica dovadă constă în lumina gloriei Domnului: „nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (v. 5). E măreția Domnului ce se revelează și lucrează în comunitate sau Biserică!

† Întâmpinarea Domnului: Lumina lumii [2 februarie 2026]

 

Lumina lumii

Lecturi biblice: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi biblice

Omilie

Celebrarea de astăzi prevede de la început binecuvântarea lumânărilor. Sărbătorind prezentarea lui Isus în templu, lumânările reprezintă lumina lui Cristos strălucește în viața noastră. La patruzeci de zile după nașterea sa, Isus a fost prezentat în templu și oferit lui Dumnezeu. E sărbătoarea de la 2 februarie. Această sărbătoare are trei nume semnificative: în tradiția occidentală este numită sărbătoarea „Prezentării Domnului la termplul”, în Orient, este „Întâmipnarea Domnului”, iar în tradiția populară este „Sfințirea luminărilor”. Cele trei lecturi de astăzi se rotesc în jurul evenimentului prezentării lui Isus la templu relatat de evangheistul Luca. Lecturile ne ajută să înțelegem semnificația sa teologică. Fragmentul din profetul Malahia a fost ales datorită anunțului intrării Domnului în templu. Profetul ne spune că Domnul intră în templu pentru a purifica preoția lui Levi (cf. Mal 3,1), apoi ca întâiul născut al omenirii, în Evanghelia după Luca (cf. Lc 2,23). Se citește întâlnirea dintre Isus și Simeon cu Ana, care îl recunosc pe Mesia într-un nou-născut, căci sunt la dispoziția Duhului Sfânt care le deschide inimile spre neprevăzut. Luca arată cum se împlinesc profețiile vechi prin expresia repetată „pentru a împlini Legea”. Purificarea despre care se vorbește nu este doar o purificarea rituală după naștere, ci o purificare a întregului popor. În a doua lectură, Scrisoarea către Evrei ne învață că Domnul s-a făcut asemenea nouă în toate, pentru „ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului” (Evr 2,17). După ce am ascultat cuvântul, să medităm la „lumina lumii!”

† Duminica a 4-a de peste an [A]: Sărăcia evanghelică [1 februarie 2026]

   „Predica de pe munte” de Carl Heinrich Bloch.

Sărăcia evanghelică

Lecturi biblice: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice 

Omilie

În Liturgia Cuvântului din această duminică tema dominantă este vestea cea bună pentru săraci – e sărăcia evanghelică. Cartea profetului Sofania este foarte scurtă [trei capitole] și oferă o pregustare a „fericirilor”. În secolul al VII-lea î.C., profetul recunoaște că cei umili și drepți sunt feriți de nenorocirile care se abat asupra poporului – sunt „săracii Domnului”: „voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului” (Sof 3,12). Evanghelia după Matei este un discurs al lui Isus pronunțat la începutul slujirii sale publice, considerat programatic, deoarece este analizat caracterul moral al discipolului. Este „predică de pe munte” care începe cu „sărăcia”: „fericiţi cei săraci în duh” (Mt 5,3). Recitind „fericirile”, suntem invitați să dezvoltăm atitudini interioare care vor permite „dreptății” să triumfe: e „umilința” care poate fi întrezărită în spatele „blândeții”. Apostolul Paul se adresează corintenilor în a doua lectură. Unii din Corint se considerau mai buni decât alții: se mândresc cu înțelepciunea omenească. Paul răstoarnă ierarhia de valori și ne oferă un alt tip de înțelepciune, un mod diferit de a ne vedea și de a ne comporta. Subliniază faptul că „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite” (1Cor 1,28), adică cele lipsite de atracții lumești, „aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,29). E „sărăcia” ca temei al întâlniri cu Dumnezeu, așa încât înainte de a fi o alegere a omului e o alegere a lui Dumnezeu. Dacă „activitatea” lui Dumnezeu de către om se numește „convertire” sau „descoperire”, „căutarea” omului de către Dumnezeu se numește „alegere”.

† Duminica a 3-a de peste an [A]: Suntem Biserică – comunitatea nouă a Domnului [25 ianuarie 2026]

Discipolii lui Isus. 

Suntem Biserică – comunitatea nouă a Domnului

Lecturi biblice: Isaia 8,23b-9,3; 1Corinteni 1,10-13.17; Evanghelia Matei 4,12-23; lecturi biblice

Omilie

În această duminică, liturgia este cu „împărăția lui Dumnezeu” anunțată de Isus. Lecturile de astăzi trasează o imagine amplă a istoriei umane. Prima lectură relatează un oracol din profetul Isaia numită „cartea lui Emanuel”: e vorba de nașterea unui copil din casa lui David prezentată ca apariției unei lumini mari, simbol al unei bucurii imense. E prevestit sfârșitul opresiunii politice pentru popoarele stabilite în nordul Palestinei, un teritoriu cunoscut sub numele de „Galileea neamurilor”, din „ţinuturile lui Zabulon şi Neftali”. Pentru Isaia este ca o mare lumină care strălucește după perioada de întuneric:  „poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină” (Is 9,1). Evanghelia după Matei citează textul din Isaia, dar îl interpretează într-o perspectivă diferită, adoptând o cheie cristologică: „părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească […]: «Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină»” (Mt 4,13-16). O mare lumină trebuie să strălucească asupra Galileei: este slujirea lui Isus. Domnul s-a mutat la Cafarnaum, pe teritoriul Galileei. Acolo a început să proclame „împărăția lui Dumnezeu” și astfel lumina eliberării omenirii a început să strălucească și s-a răspândit odată cu chemarea apostolilor. Matei intenționează să spună că „lumina” despre care a vorbit Isaia nu este alta decât aceasta: Isus Cristos. A doua lectură este experiența apostolului ce demonstrează că lumina care strălucește întâmpină rezistență acolo unde ar trebui să fie primită fără rezerve. Încă o dată misterul răului iese la iveală. Comunitatea din Corint este obstaulată din cauza diviziuni: „vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări. […]  «Eu sunt al lui Paul», «Eu sunt al lui Apolo», «Eu sunt al lui Chefa», «Eu sunt al lui Cristos». Oare a fost Cristos împărţit?” (1Cor 1,10.12-13). Apostolul le amintește că numai Cristos a murit pentru toți și că numai în el poate exista unitatea Bisericii.

† Duminica a 2-a de peste an [A]: A da mărturie [18 ianuarie 2026]

„Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! 

A da mărturie

 Lecturi biblice: Isaia 49,3.5-6; 1Corinteni 1,1-3; Evanghelia Ioan 1,29-34; lecturi biblice

Omilie

Sfânta Scriptură oferă întotdeauna o viziune optimistă asupra istoriei care este condusă de Dumnezeu. În a doua duminică din „timpul de peste an” lecturile biblice revin la legătura dintre misiunea „slujitorului Yahweh” (în ebraică) [acest „Nume” – Yahweh – nu se pronunță niciodată de către evrei] și slujirea lui Isus, prezentat ca „Mielul lui Dumnezeu”. Tema liturigiei de astăzi este sfințenia Bisericii ca urmare a curățirii de către Isus – „Mielul” care ridică păcatul lumii. Prima lectură constă în al doilea cântec al „slujitorului Domnului” ce se referă la întoarcerea lui Israel din exilul babilonian. Misiunea sa este să conducă „înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel” (Is 49,6), adică să-i aducă înapoi în Iudeea. A doua lectură este salutul apostolui Paul către comunitatea creștină din Corint. E începutul scrisorii către biserica aflată în criză. Aici, creștinii sunt numiți de către Paul „sfinți”: „către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, celor care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi” (1Cor 1,2). Evanghelia după Ioan înțelege că Mesia este dătătorul Duhului Sfânt, pentru că el îl posedă în plinătatea sa. Isus comunică sfințenia comunicând darul Duhului. Duhul este comunicat creștinului la botez, ce diferă de cel administrat de Ioan Botezătorul, căci Cristos este „cel care botează în Duhul Sfânt” (In 1,33), care pătrunde în adâncurile omului și îl face să se reînnoiască. Botezătorul dă mărturie despre mântuitorul omenirii: „Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu!” (In 1,34).

† Botezul Domnului [A]: „Epifania” harului [11 ianuarie 2026]

 

„Epifania” harului

Lecturi biblice: Isaia 42,1-4.6-7; Faptele Apostolilor 10,34-38; Evanghelia Matei 3,13-17; lecturi biblice

Omilie

Botezul Domnului reprezintă momentul inițial, fundamental al slujirii mesianice a lui Isus. Episod relatat de toți evangheliștii demonstrează importanța sa în întrupare. E un eveniment „scandalos”, deoarece botezul lui Ioan presupunea o stare de păcat și cerea convertirea. Domnul se prezintă la botezul lui Ioan ca un păcătos, dar în realitate împlinește un act de convertire în numele umanității întregi. Astfel omenirea păcătoasă își poate începe pelerinajul înapoi la Dumnezeu. În acel moment, Isus, ca om, primește consacrarea mesianică prin revărsarea Duhului. Lecturile din această duminică încep cu prima cântare a „slujitorului Domnului”: „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte plăcerea! […] «Eu, Domnul […] te-am luat de mână […] să deschizi ochii celor orbi, să-i scoţi din închisoare pe cei captivi şi din temniţă, pe cei care locuiesc în întuneric»” (Is 42,1.6-7). În Evanghelie, primul dintre cele două elemente este prezența intervenției lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea!” (Mt 3,17), în timp ce al doilea se găsește relatarea: „iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui!” (Mt 3,16). A doua lectură se concentrează pe consacrarea lui Cristos în Duh: „voi ştiţi ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere” (Fap 10,37-38). Liturgia Cuvântului de astăzi este destul de clară: sensul mesinianității care a impresionat pe evangheliști constă în solidaritatea lui Isus cu omenirea păcătoasă. Lucrarea Mesiei începe cu o scufundare „scandaloasă” în păcatul lumii. Domnul își asumă responsabilitatea pentru păcat și îi cere iertare lui Dumnezeu în numele tuturor. Este „epifania” harului!