† Duminica 1 din Post Mare [A]: Tentațiile lui Isus [22 februarie 2026]

 

Ispitirea lui Cristos de către diavol (1860) de Félix-Joseph Barrias.

Tentațiile lui Isus

Lecturi biblice: Geneză 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; forma prescurtată: Romani 5,12.17-19; Evanghelia Matei 4,1-11; lecturi biblice

Omilie

Postul Mare se deschide cu o meditație profundă asupra evenimentelor cruciale care îl au pe Adam și Cristos. Ambii sunt confruntați cu Satana și se află singuri în fața unei sugestii puternice. Să ne amintim că Adam în ebraică indică umanitatea în ansamblu ei, bărbat și femeie. Adam iese învins, în timp ce Cristos, prin exemplul personal, indică biruința. Dintr-un om a venit moartea, iar dintr-un om a venit viața: „darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15), spune Paul în Scrisoarea către Romani. Evanghelie după Matei  iese în evidență dacă începem cu concluzia din Geneză, mai precis cu tripla sugestie pe care o simte femeia observând pomul din Eden: „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (Gen 3,6). Isus, în pustiu, se găsește în fața unei sugestii similare. Există un stimul ce privește nevoia fizică a foamei: „spune ca pietrele acestea să devină pâini!” (Mt 4,3). E o sugestie ce interesează privirea: „aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi […] şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” (Mt 4,6); și alta ce privește voința de putere: „i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (Mt 4,8-9). Isus îi răspunde prin cuvântul Domnului!... Și gata cu ispitirile, până în timpul patimii!...

† Miercurea Cenușii [post și abstinență]: Milostivirea primită de la Domnul [18 februarie 2026]

 

Impunerea cenușii.

Milostivirea primită de la Domnul

Lecturi biblice: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18; lecturi biblice 

Omilie

Cu Miercurea Cenușii, intrăm în timpul liturgic al Postului Mare. Se deschide astfel „memoria” lui Cristos care a acceptat moartea pe cruce pentru a ne obține iertarea păcatelor de la Dumnezeu: e timp de har, favorabil pentru a ne întoarce la Dumnezeu. E binecuvântarea și milostivirea primită de la Domnul! Acum putem scoate cu ambele mâini din izvorul mântuirii și al vindecării, izvor inepuizabil care a ieșit din coasta Cristos cel răstignit: „iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Suntem în prezentul etern al liturgiei, contemporani generației de discipoli  care au celebrat Paștele cu Isus. Suntem contemporani ai acelor care pe Golgota au văzut apa și sângele curgând din coasta sa pentru a ne renaște din nou, a ne vindeca, a fi eliberați, hrăniți și potoliți de setea cuvântului divin. Profetul Ioel ne îndeamnă de două ori la întoarcerea la Dumnezeu: „întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Ioel 2,12). Această atitudine este necesară pentru ca gestul penitențial să fie o adevărată renunțare și întoarcere radicală a întregii persoane spre Domnul. În Evanghelia după Matei e prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Pătrunde sub privirea unde omul se află înaintea Domnului în plinătatea adevărului său, indicând o condiție fundamentală pentru ca faptele umane de post, pomană și rugăciune să nu fie în zadar: „aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei” (Mt 6,1), căci Dumnezeu este cel care vă vede. E un avertisment adresat discipolului, pentru a-l face conștient de riscul de a face inutil drumul Postului Mare în atracțiile față de propria persoană. Înconjurat de lumina harului, contemplă însăși frumusetea lui Dumnezeu.

† Duminica a 6-a de peste an [A]: Înțelepciunea vieții [15 februarie 2026]

Inima omului. „Eu însă vă spun...” de Marcello Cerrato. 

Înțelepciunea vieții

Lecturi biblice: Ben Sirah 15,15-20; 1Corinteni 2,6-10; Evanghelia Matei 5,17-37; [forma prescurtată: Evanghelia Matei 5,20-22a.27-28.33-34a.37]; lecturi biblice

Omilie

Tema acestei duminici este „Legea lui Dumnezeu”. Ce este? Este înțelepciunea vieții: o cale spre eliberare și împlinire, personală, eclezială și socială. Prin „lege” în Biblia ebraică, care se numește Tora, înțelegem că este o învățătură, înțelepciune a vieții. În prima lectură ne aduce înapoi la învățăturile lui Ben Sirah, căci este o cateheză despre adevărata înțelepciune: „dacă vrei, îi vei ţine poruncile […] Mare este înţelepciunea Domnului!” (Sir 15,15.18). În a doua lectură, apostolului Paul continuă să exploreze mesajul evangheliei către comunitatea din Corint: „noi vorbim despre înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu” (1Cor 2,7). Evanghelia după Matei prezintă partea centrală a „predicii de pe munte”, deoarece ne permite să ne întoarcem încă o dată la întrebarea despre sensul și provocarea credinței creștine: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Este înțelepciunea vieții!

 

Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

† Duminică a 5-a de peste an [A]: „Lumina” și „sarea” [9 februarie 2026]

 

„Lumina” și „sarea”

Lecturi biblice: Isaia 58,7-10; 1Corinteni 2,1-5; Evanghelia Matei 5,13-16; lecturi biblice

Omilie

Creștinul trăiește în lume. El nu poate rămâne închis în propria „casă”, ci trebuie să se pună înaintea celorlalți, pentru a le putea împărtăși adevărul pe care îl posedă. E lumina ce pătrunde din „faptele bune”, care nu sunt acte de „evlavie” sau „cult”, ci mai degrabă fapte de binefacere, caritate. Legătura dintre lecturi poate fi centrată pe tema luminii ce străbate liturgia de astăzi: lumina ca reflectare a unui stil de viață inspirat de iubirea aproapelui și lumina ca manifestare a gloriei lui Dumnezeu. Lumina care parcurge lecturile de azi, dar cu nuanțe care oscilează între lumina bunătății umane și lumina gloriei lui Dumnezeu. Prima lectură este relația destul de explicită între lumina lui Dumnezeu și lumina omului: „Împarte pâinea ta cu cel flămând [...] Atunci, lumina ta va răsări ca zorile [...] și gloria Domnului te va păzi (Is 58,7.8). Lumina și gloria lui Dumnezeu revine și în Evanghelia după Matei, unde discipolii sunt ei înșiși lumina pentru lume: „Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,14). Gloria lui Dumnezeu este făcută vizibilă prin viața noastră plină de gust și sens și este capabilă să îmbunătățească ambientul social și muncă, așa cum sarea este făcută să dea un gust mai bun felului de mâncare. Apostolul Paul intră în vârful picioarelor în comunitatea din Corint: „eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,3), întrucât nu avea nici o dovadă umană care să-i favorizeze afirmațiile predicii sale. Unica dovadă constă în lumina gloriei Domnului: „nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (v. 5). E măreția Domnului ce se revelează și lucrează în comunitate sau Biserică!

† Întâmpinarea Domnului: Lumina lumii [2 februarie 2026]

 

Lumina lumii

Lecturi biblice: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi biblice

Omilie

Celebrarea de astăzi prevede de la început binecuvântarea lumânărilor. Sărbătorind prezentarea lui Isus în templu, lumânările reprezintă lumina lui Cristos strălucește în viața noastră. La patruzeci de zile după nașterea sa, Isus a fost prezentat în templu și oferit lui Dumnezeu. E sărbătoarea de la 2 februarie. Această sărbătoare are trei nume semnificative: în tradiția occidentală este numită sărbătoarea „Prezentării Domnului la termplul”, în Orient, este „Întâmipnarea Domnului”, iar în tradiția populară este „Sfințirea luminărilor”. Cele trei lecturi de astăzi se rotesc în jurul evenimentului prezentării lui Isus la templu relatat de evangheistul Luca. Lecturile ne ajută să înțelegem semnificația sa teologică. Fragmentul din profetul Malahia a fost ales datorită anunțului intrării Domnului în templu. Profetul ne spune că Domnul intră în templu pentru a purifica preoția lui Levi (cf. Mal 3,1), apoi ca întâiul născut al omenirii, în Evanghelia după Luca (cf. Lc 2,23). Se citește întâlnirea dintre Isus și Simeon cu Ana, care îl recunosc pe Mesia într-un nou-născut, căci sunt la dispoziția Duhului Sfânt care le deschide inimile spre neprevăzut. Luca arată cum se împlinesc profețiile vechi prin expresia repetată „pentru a împlini Legea”. Purificarea despre care se vorbește nu este doar o purificarea rituală după naștere, ci o purificare a întregului popor. În a doua lectură, Scrisoarea către Evrei ne învață că Domnul s-a făcut asemenea nouă în toate, pentru „ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului” (Evr 2,17). După ce am ascultat cuvântul, să medităm la „lumina lumii!”

† Duminica a 4-a de peste an [A]: Sărăcia evanghelică [1 februarie 2026]

   „Predica de pe munte” de Carl Heinrich Bloch.

Sărăcia evanghelică

Lecturi biblice: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice 

Omilie

În Liturgia Cuvântului din această duminică tema dominantă este vestea cea bună pentru săraci – e sărăcia evanghelică. Cartea profetului Sofania este foarte scurtă [trei capitole] și oferă o pregustare a „fericirilor”. În secolul al VII-lea î.C., profetul recunoaște că cei umili și drepți sunt feriți de nenorocirile care se abat asupra poporului – sunt „săracii Domnului”: „voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului” (Sof 3,12). Evanghelia după Matei este un discurs al lui Isus pronunțat la începutul slujirii sale publice, considerat programatic, deoarece este analizat caracterul moral al discipolului. Este „predică de pe munte” care începe cu „sărăcia”: „fericiţi cei săraci în duh” (Mt 5,3). Recitind „fericirile”, suntem invitați să dezvoltăm atitudini interioare care vor permite „dreptății” să triumfe: e „umilința” care poate fi întrezărită în spatele „blândeții”. Apostolul Paul se adresează corintenilor în a doua lectură. Unii din Corint se considerau mai buni decât alții: se mândresc cu înțelepciunea omenească. Paul răstoarnă ierarhia de valori și ne oferă un alt tip de înțelepciune, un mod diferit de a ne vedea și de a ne comporta. Subliniază faptul că „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite” (1Cor 1,28), adică cele lipsite de atracții lumești, „aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,29). E „sărăcia” ca temei al întâlniri cu Dumnezeu, așa încât înainte de a fi o alegere a omului e o alegere a lui Dumnezeu. Dacă „activitatea” lui Dumnezeu de către om se numește „convertire” sau „descoperire”, „căutarea” omului de către Dumnezeu se numește „alegere”.