† Duminica a 27-a de peste an [A]: Cu Domnul, viața noastră va rodi [4 octombrie 2026]

 

Lucrătorii viei – asasini.

Cu Domnul, viața noastră va rodi

Lecturi biblice: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Evanghelia Matei 21,33-43; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului prezintă astăzi o tematică puternică, determinată de o alegorie care revine în prima lectură și în evanghelie: vița de vie. Sensul învățăturii este clar: pentru Dumnezeu, Israel este o vie aleasă, îngrijită cu toată atenția: „Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iuda: faceţi judecată între mine şi via mea! Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut? De ce, aşteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?” (Is 5,3-4). Dezamăgește așteptările viticultorului, care este nevoit să-și abandoneze via. În parabola lui Isus se adaugă un detaliu de o importanță considerabilă – via este dată la alții: „Aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori? I-au zis: «Pe acei răi îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit»” (Mt 21,40-41). Este semnul mântuirii neamurilor, a păgânilor, după ce a fost respinsă de cei care au fost primii destinatari. E o alegorie a viei de vie, căci este imaginea centrală a liturgiei de astăzi. În a doua lectură, apostolul Paul îndeamnă pe filipeni să nu se teamă căci Dumnezeu este de partea lor: „nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cereți cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire […]. Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (Fil 4,6-7). Suntem în mâinile Domnului care ne ascultă. Cu el viața noastră va rodi!

† Duminica a 26-a de peste an [A]: Ascultarea Domnului [27 septembrie 2026]

Parabola celor doi fii.

Ascultarea Domnului

Lecturi biblice: Ezechiel 18,25-28; Filipeni 2,1-11; Evanghelia Matei 21,28-32; lecturi biblice

Omilie

Tema centrală de astăzi se concentrează pe ascultare, care este diferit de cel militar deoarece nu se limitează la simpla execuție, dar este înrădăcinat în raportul personal și în conștiința individuală, luminată de valori. Prima lectură intenționează să sublinieze semnificația faptelor umane în lumina responsabilității personale, atinsă de ascultarea sau neascultarea față de Alianță: „Ascultaţi, voi, casă a lui Israel: oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt drepte” (Ez 18,25).   Evanghelia după Matei conține o parabolă pe care Isus o spune conducătorilor din Ierusalim, demonstrând un model de ascultare ce corespunde așteptărilor lui Dumnezeu: „Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: «Primul»!” (Mt 21,28-31). A doua lectură zugrăvește imaginea ascultării lui Isus: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus! El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,5-8). Este exemplul cel mai elocvent al ascultării Domnului.

† Duminica a 25-a de peste an [A]: Dumnezeu nu „știe” să facă matematică [20 septembrie 2026]

 

Parabola lucrătorilor în vie.

Dumnezeu nu „știe” să facă matematică

Lecturi biblice: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20c-24.27a; Evanghelia Matei 20,1-16a; lecturi biblice

Omilie

Oamenii și instituțiile au căutat adesea să-l definească pe Dumnezeu, modelându-I după „chipul” lor. De-a lungul istoriei, Israel a făcut experența unui Dumnezeu existent și liber. Credința Vechiului și Noului Testament nutrește aceeași convingere. Mărturia pe care Isus o oferă despre Dumnezeu în evanghelii este aceea a unui Dumnezeu care ne eliberează din cercul închis al condiției istorice a momentului, pentru a ne deschide spre orizonturi ce sunt dincolo de percepțiile și limitările umane. Astăzi în Liturgia Cuvântului, gândurile lui Dumnezeu și judecățile sale sunt prezentate ca fiind inatingibile inteligenței umană și insuficiente pentru a le cuprinde. Prima lectură compară măreața gândurilor lui Dumnezeu cu înălțimile cerurilor: „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele […]; cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9). Evanghelia după Matei conține o parabolă în care „stăpânul”, aplicând o logică diferită de cea a bunului simț, îi derutează pe „angajații” din „via” sa în ziua răsplății: „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie” (Mt 20,13-14). A doua lectură arată cum gândurile omului sunt „mișcate” de Duhul Sfânt și se distanțează semnificativ de orice logică comună: „să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte, căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig” (Fil 1,20-21). Dumnezeu nu „știe” să facă matematică! Este o metaforă legată de limitele cunoașterii umane și divine.

Înălțarea Sfintei Cruci: Glorie și milostivire a Domnului [14 septembrie 2026]

Glorie și milostivire a Domnului

Lecturi biblice: Numerii 21,4b-9; Filipeni 2,6-11; Evanghelia Ioan 3,13-17; lecturi biblice

Omilie

În celebrarea de astăzi – Înăltarea Sfintei Cruci –, Biserica face memoria nașterii proprii, care s-a consunat din coasta celui răstignit, în somnul Noului Adam adormit pe cruce. Biserica se naște din coasta sa, în simbolul apei și sângelui, curgând ca două fluvii de mântuire. Textele biblice descriu misterul lui Cristos ca o mișcare de „coborâre” și de „urcare” în gloria Tatălui: Fiul lui Dumnezeu este glorificat după ce a atins culmea umilinței sale. Prima lectură vede în ridicarea șarpelui o figură profetică a înălțării lui Isus răstignit și umilit în moarte, dar ridicat deasupra lumii: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi” (Num 21,8). Este răspunsul lui Dumnezeu printr-un semn. A doua lectură prezintă mișcarea de coborâre și urcare a lui Isus în imnul cristologic: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu […] s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor […]; s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce; pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat” (Fil 2,6-9). Domnul i-a dăruit un „Nume”, propriul său nume – Yahweh,  care nu se pronunță de către evrei niciodată –, care în greacă se traduce prin Kyrios [Domnul, în română] și implică demnitatea supremă. În Evanghelia după Ioan este descrisă mișcarea de coborâre și de urcare în lumina înălțării: „Nimeni nu a urcat la cer, decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13), și leagă figura șarpelui ridicat de Moise în deșert cu răstignirea lui Isus, Mesia (cf. In 3,14), care devine glorie și milostivire pentru noi care credem în el.

† Duminica a 24-a de peste an [A]: Să mergem în logica iubirii și să iertăm [13 septembrie 2026]

Parabola iertării. 

Să mergem în logica iubirii și să iertăm

Lecturi biblice: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35; lecturi biblice 

Omilie

În liturgia de astăzi este tema iertării care atinge cele mai profunde coarde ale inimii și ale credinței. Este ușor pentru cei care se știu iubiți și îi iubesc pe ceilalți, dar este imposibil pentru cei lipsiți de capacitatea de a se bucura, a-i  iubi și a-i înțeleage pe ceilalți în slăbiciunea lor. Cuvântul lui Dumnezeu ne poartă pe calea milostivirii, mai întâi cea pe care o primim de la Tatăl, apoi pe cea pe care o putem oferi oamenilor. Comunitate umană nu poate exista fără iertare reciprocă. Prima lectură leagă iertarea lui Dumnezeu de iertarea fraternă, făcând-o dependentă de prima: „aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele, de alianţa Celui Preaînalt şi treci peste greșeli” (Sir 27,7). Evanghelia prezintă învățătura lui Isus despre iertare sub forma unei parabole și în concluzie: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). În a doua lectură, apostolul Paul prezintă romanilor viața creștină ca fiind determinată de moartea și învierea Domnului: „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. […] Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (Rom 14,7.9)… Domnul ne iertă greșelile, căci „activitatea specifică a lui Dumnezeu este să ne ierte”, cum spunea marele scriitor Péguy.

† Duminica a 23-a de peste an [A]: Biserica se roagă pentru cel care greșește [6 septembrie 2026]

 

Biserica în rugăciune.

Biserica se roagă pentru cel care greșește

Lecturi biblice: Ezechiel 33,7-9; Romani 13,8-10; Evanghelia Matei 18,15-20; lecturi biblice

Omilie

Astăzi liturgia își urmează cursul: e despre corectarea fraternă ce trebuie pusă cu prudența cuvenită, căci Biserica este aceea care se roagă pentru cei care greșesc. Prima lectură constă într-un oracol din profetul Ezechiel despre necesitatea de a-i avertiza pe cei răi cu privire la greșelile lor: „Fiul omului, te pun străjer pentru casa lui Israel. Ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea mea!” (Ez 33,7). Domnul le va da har dacă vor asculta pe cei care îi corectează. Evanghelia relatează învățătura lui Isus despre modul de a pune în aplicare corectarea fraternă: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi […]. Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l bisericii! Iar dacă refuză să asculte şi de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş!” (Mt 18,15-17). Adică excomunică-l, tratează-l ca pe un străin de turmă. Biserica se naște din raportul pe care omul reușește să-l stabilească cu Isus: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). A doua lectură revine la iubirea fraternă: este fundamental oricărei acțiuni creștine, căci „plinătatea Legii este iubirea” (Rom 13,10), le spune romanilor apostolul Paul.

† Duminica a 22-a de peste an [A]: Adevărul necesită renunțări și sacrificii [30 august 2026]

 Quo vadis? [Unde te duci?]

Adevărul necesită renunțări și sacrificii

Lecturi biblice: Ieremia 20,7-9; Romani 12,1-2; Evanghelia Matei 16,21-27; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului este definirea statutul omului lui Dumnezeu, al profetului și, mai ales, al creștinului. Profetul Ieremia și Isus semnalează două momente ale istoriei umane de umilință, dezamăgiri și insuccese, dar animate de aceeași credință de nezdruncinat. Mărturisirea lui Ieremia: „m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus; m-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic” (Ier 20,7), care a fost comparată cu prima veste a patimilor, pe care Domnul o adresează discipolilor, imediat după mărturisirea lui Petru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Mt 16,24). Rezistența profetului și a lui Petru sunt scandaloase în fața unei misiuni încredințate de Dumnezeu invitaților săi: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” (Mt 16,22). Scandalul îi copleșește pe cei care se găsesc confruntați cu o imagine a lui Dumnezeu complet diferită și contemplată în mod obișnuit. Convertirea la adevăratul Dumnezeu este calea creștinului spre întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu „dacă noi credem”, ci „în care Dumnezeu credem”. Viața, așa cum subliniază apostolul Paul, se consumă într-o „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”, care nu cere nimic pentru sine, ci așteaptă împlinirea proiectului Domnului, căci credința nu face viața și durerea mai acceptabile, ci deschide omul spre perspectiva în care poate găsi justificare sau mântuirea. Calea adevărului necesită renunțări și sacrificii!