† Duminica a 27-a de peste an (B): A salva iubirea [omilie]



Duminica familiei...
(sursa: http://www.paoline.it/blog/liturgia/631-il-coraggio-di-essere-come-bambini.html).

Evanghelia Marcu 10,2-16: În acel timp, s-au apropiat de Isus fariseii şi, ca să-l pună la încercare, îl întrebau dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia. Isus, răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase”. Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu!Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Omilie

 

În această duminică a familiei, lecturi biblice ne amintesc despre adevărurile fundamentale pe care societatea modernă riscă să o uite. Lumea cu ideile sale, cu certitudinile sale, dar noi creștinii suntem invitați să ne reamintim ce a voit Domnul pentru noi; începem să ascultăm pentru a accepta ce ne spune el despre iubire, căsătorie și familie.

Avem înainte de toate relatarea Creației (prima lectură). Nu trebuie să citim în manieră fundamentalistă (așa e scris, așa să fie). Scopul acestui text nu este să ne spună cum s-a întâmplat lucrurile. Este revelația unui Dumnezeu creator. El nu este printre nori; nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă pe pământ. El vrea să iubească și să ne comunice iubirea sa. Omenirea nu este creată pentru a fi sclava sa, dar pentru a deveni partenerul său conștient și liber.

Textul din Geneză folosește un limbaj în imagini pentru a ne descoperi măreția cuplului uman. Pentru a fi pe deplin om, fiecare va avea nevoie de un altul. Această poveste ne aduce aminte de marele proiect al lui Dumnezeu: bărbatul și femeia au fost creați pentru iubire. Dumnezeu are pentru ei un proiect de iubire veșnică. Știm că nu a mers la fel cum a vrut. Proiectul lui Dumnezeu a fost adesea ruinat; iubirea i-a fost rănită. Avem multe mărturii în societatea noastră actuală.

 

Dar Domnul nu a renunțat la acest mare proiect de iubire adevărată, fidelă și fericită pentru totdeauna. Și aceasta este pentru a ne aminti de acest proiect: Isus răspunde la întrebarea fariseilor. Aceștia din urmă îl întreabă pentru a ști ce gândește: „Oare este îngăduit unui bărbat să-și lase femeia sa?” Isus se întoarce la ceea ce spune în legea lui Moise. În cazurile extreme, aceasta permite un act de repudiere. Isus le răspunde că, dacă Moise a făcut această concesiune, din cauza „sclerozei” inimii lor a făcut-o. Biblia ia omul așa cum este pentru a-l conduce pas cu pas spre revelația în Isus Cristos. O inimă sclerotică [dură], este o inimă care se supune propriilor dorințe și nu voinței Duhului Sfânt. „Acest lucru nu este o onoarea pentru voi că Moise a fost obligat să o facă. Este din cauza inima voastre dure că va scris această poruncă”.

 

Dar scopul lui Isus nu este de a face o lecție de morală. El dă o învățătură despre ceea ce a voit să facă Dumnezeu de la început: „I-a făcut bărbat şi femeie. De aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup. Astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup”. Creat după imaginea lui Dumnezeu, cuplul trebuie să fie „icoană a lui Dumnezeu”: „Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” Aceasta nu distruge. Nu degradează. Primul lucru de făcut este reîntoarcerea la voința Dumnezeu cu noi: voința sa este că bărbatul și femeia să fie icoana propriei unități, icoana iubirii în interiorul misterul trinitar.

 

Este foarte frumos căci ne arată existența căsătoriei înainte de păcatul omului. Continuă să fie o binecuvântare după păcat. „Căsătoria rămâne o binecuvântare divină pe care păcatul nu o suprimă”. Foarte ruinată de păcatul originar, își găsește tot sensul în Isus. Căsătorie creștină este un răspuns la ceea ce a fost dorit de la început. Acest lucru este ceva foarte mare, foarte frumos și foarte misterios de care nu ar trebui să se atingă, pentru că este icoana iubirii lui Dumnezeu. Pentru acest motiv adulterul este atât de grav, pentru că este un păcat împotriva icoanei lui Dumnezeu. În Vechiul Testament merge cu idolatria. Acest text este un imn al măreție și frumuseții misterul unirii dintre bărbat și femeie de la început. Această binecuvântare continuă după păcatul primilor părinți.

 

Pentru a ne ajuta să intrăm în spiritul lui Dumnezeu, Isus vorbește despre duhul copilăriei. „Îi aduceau copii mici”. Discipolii credeau că îl va deranja. Dar Isus spune: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei”. Copilărie spirituală este încrederea în voința și dorința de a asculta voința lui Dumnezeu. Știm că tot ce vine de la Dumnezeu este frumos și bun. Suntem chemați să fim copii în brațele lui Dumnezeu.

 

Scrisoarea către Evrei nu vorbește de căsătorie, dar amintește de iubirea înflăcărată a lui Isus pentru toți oamenii. Este o dragoste care a rămas fidelă până la sacrificiul vieții sale. Ceea ce așteaptă de la noi este să venim la el ca niște copii mici așa cum vorbește Evanghelia. Doar în jurul lui se construiește adevărata unitatea a familiei și a comunității creștine.

 

În această zi facem refrenul acesta: „Pe cărările vieții, fii lumină mea, Doamne”.

 

(pr. Jean Compazieu [25 septembre 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5457-homelie-du-27eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

Îngerul păzitor [2 octombrie]

„Iată, eu trimit un înger înaintea ta

ca să te ocrotească pe drum

și să te conducă la locul

pe care l-am pregătit.

Fii atent în prezența lui,

ascultă-i glasul

și nu te revolta împotriva lui

pentru că nu vă va ierta păcatele,

căci numele meu este în el”

(Ex 23,20-21).
 

Îngerul păzitor

Te însoţeşte peste tot,

De-ţi este greu, de ţi-e uşor,
De cum te naşti şi cât trăieşti
Tu ai un înger păzitor.

Cu cine seamănă la chip?

O fi o floare sau o stea?
Nu ştiu… Dar îngerul meu este
La fel de bun ca mama mea.

de Emilia Plugaru

 

În inima Bisericii, eu voi fi iubirea... (sf. Tereza de Lisieux)

Sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897)

Iubirea mi-a dăruit cheia vocaţiei mele.

Am înţeles că dacă Biserica are un trup
alcătuit din mădulare diferite,
cel mai necesar,
cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte,
am înţeles că Biserica are o inimă
şi că această inimă arde în iubire.
Am înţeles
că numai iubirea lucrează în mădularele Bisericii...
Am înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile,
că iubirea este totul,
că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile...
într-un cuvânt, că este eternă!...
O, Isuse, iubirea mea...
mi-am găsit în sfârşit vocaţia,
vocaţia mea este iubirea!
În inima Bisericii, eu voi fi iubirea...

(Sfânta Tereza de Lisieux în Istoria unui suflet).

Enciclica „Veritatis splendor” a papei Ioan Paul al II-lea... după un ziar

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

 

Enciclica Veritatis splendor a papei Ioan Paul al II-lea

 

de pr. Isidor Chinez (Roma) [octombrie 1993]

 

 

Enciclica, după un ziar…

 

 

Luni, 4 octombrie, după o lungă vacanţă, mergeam să mă rog în Bazilica „San Pietro”. Am văzut că era multă mişcare în piaţă, aşa ca în preajma unei mari celebrări la care participă papa. Am aflat că a doua zi avea să fie publicată enciclica asupra moralei Veritatis splendor. Nu am fost prezent la celebrarea din Vatican. Nici nu am reuşit să ascult la radio. Doar o zi după aceea am dat peste singurul ziar italian, aici, în Colegiul Englez, „La Repubblica”. Pe pagina întâia era imaginea papei care semna noua enciclică şi un titlu: „Și Wojtyla înfruntă anul două mii” iar cu litere mai mici stătea scris provocator şi nu lipsit de ironie: „Adevărul este numai în Biserică”. M-am dus la cele două pagini unde se dădea trimiterea pentru a mă informa asupra documentului pontifical. Un titlu mare: „E ca o întoarcere la Inchiziţie”. Era afirmaţia teologului elveţian Hans Küng, „patriarhul teologilor rebeli” care „se ridică împotriva dictatului de la Roma”. Ce să înţeleg din interviul cu acest teolog? Că Veritatis splendor nu este altceva decât „o amestecătură de exigenţe drepte şi de interpretări dubioase”, „interpretări care condamnă fără drept de apel autoerotismul, fecundarea artificială, relaţiile prematrimoniale”; că la originea enciclicii este frica unui papă care „nu a încercat niciodată o întâlnire cu cei care ocupă poziţii critice în Biserică”, un papă care „prin educaţie, prin formare şi prin modul său de a gândi nu este gata pentru un colocviu autentic”; că e „mărturia unui faliment”, că e „eşecul a 15 ani de pontificat”, că e „întoarcere la metodele inchisitorii ale luptei antimoderniste a lui Pius X”; că e „o interpretare rigoristică” a normelor etice…

 

Dând apoi pagina, un alt titlu mare: „Ultima cruciadă a papei Wojtyla” cu câteva explicaţii pentru cei neiniţiaţi: era prezentată o schiţă cu cele două table ale legii având notat: «Sex, cei şase nu ai lui Wojtyla», nu contraconcepţiei, nu sterilizării directe, nu autoerotismului, nu relaţiilor prematrimoniale, nu relaţiilor homosexuale, nu fecundaţiei artificiale. Pe scurt, Marco Politi în articolul său vorbea despre enciclică ca despre „testamentul spiritual al lui Karol Wojtyla în pragul anului două mii” în care îşi pune tot sufletul: „furia, pasiunea, visele, duritatea, teama de a încheia mileniul cu un cuvânt definitiv, dorinţa arzătoare pentru misiunea universală”, „credinţa sa în urgenţa de a se abandona lui Dumnezeu, voinţa sa de a-i purta pe toţi să-l urmeze pe Cristos, exaltarea demnităţii umane, idealul unei libertăţi care constă în a fi «scutiţi de crime», supărarea împotriva nedreptăţii sociale şi economice, indignare în faţa corupţiei politice, solidaritatea cu popoarele lovite în propriile lor drepturi fundamentale, refuzul totalitarismului vechi şi nou”. Pentru autorul articolului enciclica „rămânea un diktat pentru cei care nu se pleacă în faţa doctrinei tradiţionale învăţată de papi”.

 

Într-un alt articol, pe aceeaşi pagină erau prezentate cu litere îngroşate criticile protestanţilor, anglicanilor şi comunităţilor creştine de bază. Ceea ce m-a lovit era expresia unui pastor, decanul Bisericii Luterane din Italia: „Citind ceea ce enciclica spune, sau mai bine, nu spune, doresc fiicei mele o formaţie «necreştină» în câmp sexual”.

 

Până acum tot ceea ce se spunea era dezgustător, nimic pozitiv. Totul numai critică, reducerea moralei la problemele vieţii sexuale, prognosticuri pline de pesimism cu privire la viitorul Bisericii din cauza acestui ultim document.

 

Oare numai aceasta să fie această enciclică pentru care a fost nevoie de şase ani pentru a o scrie?

 

Din fericire la mijlocul paginii descopăr cu caractere cursive articolul – ce-i drept de proporţii reduse în comparaţie cu celelalte două – lui Gianni Baget Bozzo care declară cu toată convingerea, chiar în titlu: „Dar nu este o listă de porunci…” şi că „contrar a ceea ce se spune, eu afirm că creştinii şi teologii sunt astăzi mai liberi” (subtitlu). Papa intră în planul credinţei, se limitează să înveţe adevărul şi obiectivitatea legii morale. Ceea ce vrea să spună: omul stă înaintea lui Dumnezeu, acţionează înaintea lui. Dumnezeu mai este un unghi al actului uman. A amintit teologilor obiectivitatea moralei creştine, nu mai mult de aceasta. Ioan Paul II a rămas papa libertăţii, chiar atunci când a intrat în planul învăţăturii adevărului. A lăsat planul exortaţiei morale pentru a-l atinge pe cel al doctrinei credinţei. Revine teologilor dar şi credincioşilor să folosească libertatea cu acelaşi Spirit cu care papa a exercitat autoritatea sa.

 

Am înţeles că există o altă faţă – cea adevărată – a documentului. Voiam să descoper „Splendoarea adevărului” în ea însăşi. Am plecat la librărie să caut noua enciclică. 

Sfinții Mihail, Gabriel și Rafael

Sfântul Mihail, arhanghel

 

Sf. Mihail -

de Luca Giordano (1666)

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3150/Sf-MIHAIL-arhanghel.aspx).

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Mihail, patronul Sinagogii, este acum patronul Bisericii universale; Sfântul Gabriel este acela care a vestit Întruparea Domnului şi, probabil, a fost alături de Isus în Grădina Măslinilor; Sfântul Rafael este ajutorul în călătorii. Sfântul Mihail s-a bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului. Împăratul Constantin a înălţat în cinstea lui o biserică pe malul european al Bosforului, iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. Data de 29 septembrie este cea când a fost consacrată biserica dedicată Sfântului Mihail pe Via Salaria, lângă Roma.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo. Sfântului Mihail îi este dedicat un sanctuar renumit pe Muntele Gargan, din Sudul Italiei, loc vestit de pelerinaj în tot timpul Evului Mediu. Sub privirile statuii Sfântului Mihail, aşezată pe faţada acestei biserici, la 8 mai 663, longobarzii au câştigat o mare victorie navală împotriva baraunilor; amintirea acestei zile şi a unei apariţii a Sfântului Arhanghel a constituit obiectul unei a doua sărbători, la 8 mai, care acum este transferată la 29 septembrie.

Prenumele Mihail este unul dintre cele mai răspândite nume de persoane la popoarele europene; el reproduce formula ebraică: Mi kha El = „Cine este ca Dumnezeu?” (Elohim). Este folosit deseori şi în forma prescurtată: Mihai; pentru femei există formele: Mihaela, Micaela, Mihelina. Toate aceste nume sunt o repetare a întrebării: „Cine este ca Dumnezeu?” şi, în acelaşi timp, răspunsul subînţeles la întrebare: „Nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu!”

 

Sfântul Gabriel, arhanghel

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3151/Sf-GABRIEL-arhanghel.aspx).

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Numele personal Gabriel, cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin tot din limba ebraică, având la bază numele prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): El şi perfectul verbului gabar = a fost puternic; împreună înseamnă: „Dumnezeu a fost puternic”. Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi este atât de sigură încât se poate spune că a şi fost deja realizată.

 

Sfântul Rafael, arhanghel

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3152/Sf-RAFAEL-arhanghel.aspx).

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

Mai puţin folosit astăzi, prenumele Rafael, format din: El = Dumnezeu şi rapha = a vindeca, exprimă ideea că Dumnezeu a îndepărtat mâhnirea, durerea, boala. Arhanghelul care l-a condus pe Tobie şi-a descoperit numele numai la sfârşitul călătoriei şi după vindecarea minunată a orbirii bătrânului Tobia; prin numele pe care şi l-a dat, atrăgea atenţia că toate cele întâmplate se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, şi nu lui, care este o făptură a lui Dumnezeu. În limba română veche s-au folosit formele: Rafail, Răfăilă, Rafil; mai recent, prin împrumut din limba italiană, se întâlneşte forma feminină: Rafaela. Se pare că mai cunoscut decât Arhanghelul Rafael este pictorul Rafaello Sanzio (1483-1520), cu tablourile sale scăldate în lumină şi gingăşie; Sfânta Scriptură ne arată că Arhanghelul Rafael poate să aducă lumina şi gingăşia, nu pe pânze, ci în inimile oamenilor.

Dă-mi chipul tău

Dă-mi chipul tău, granit senin,

dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne'mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!

Să nu mai spumege în piept,

sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aștept,
nici câte spaima mea le teme.

Vreau taina neștiinței reci

și-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu pătrunde.

Granit, dă-mi neclintirea din

dumnezeiasca-ți împietrire,
pentru-o lumină fără chin
și-o moarte fără răstignire!

Vreau, iarba, 'nțelepciunea ta

de-a nu-ți aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic 'nainte.

Să cresc în timp și infinit

din duhul tău, senina iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.

 de Radu Gyr

Rugăciune [Prayer] - de Libera [muzică sacră]