† Duminica a 6-a de peste an (B): Iubirea care nu exclude pe nimeni (omilie)



Isus vindecă un lepros

Evanghelia – Marcu 1,40-45: A venit la el un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: “Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: “Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l cu hotărâre, l-a trimis afară, spunându-i: “Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”. Însă el, după ce a ieşit, a început să spună tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase. Şi veneau la el de pretutindeni.
 

 

Omilie

 

Evanghelia lui Marcu este o povestire a unei minuni şi sublinierile sale sunt cel putin trei.

 

Prima este că miracolul este legat de credinţă: presupune credinţa, presupune că omul devine conştient de situaţia sa (din care nu poate ieşi) şi se încredinţează puterii lui Isus („rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi»”). Astfel miracolul devine o lecţie, dovada că mântuirea nu este lucrarea omului, ci darul lui Dumnezeu.

 

A doua subliniere este că miracolul nu este niciodată scop în el însuşi şi nu este niciodată numai în beneficiul celui vindecat: este un semn pentru toţi, o mărturie, ca în fragmentul de astăzi în care leprosul este vindecat şi trimis la preoţi pentru a le oferi posibilitatea de a-l cunoate pe Domnul („arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”).

 

A treia subliniere este încă şi mai importantă: este vorba de vindecarea unui lepros. Pentru a înţelege noutarea revoluţionară pe care o reprezintă gestul lui Isus, trebuie citit un pasaj din cartea Leviticului (este prima lectură a liturghiei): „Leprosul [...] să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»” (Lev 13,45-46). Leprosul este aşadar un om necurat, lovit de Dumnezeu din cauza unei impurităţi: el este unul care nu se atinge şi trebuie să trăiască în afara societăţii. Şi pe acest fundal al relatării evanghelice dobândeşte o semnificaţie precisă: Isus atinge unul care nu trebuie atins. Împărăţia lui Dumnezeu nu ţine cont de barierele dintre curat şi necurat: le depăşeşte. Nu există om care trebuie primit şi oameni care trebuie evitaţi, oameni apropiaţi şi oameni îndepărtaţi, oameni cu drepturi şi oameni fără drepturi. Toţi sunt iubiţi de Dumnezeu şi chemaţi iar practica evanghelică trebui – într-adevăr – să fie semnul acestei iubiri divine care nu face diferenţe.

 

Ultima observaţie este surprinzătoare: Isus se retrage în locuri pustii pentru a fugi de mulţime, dar în realitate mulţimea îl află şi aleargă la el din toate părţile. Isus face un miracol care îl arată ca Mesia, dar – ciudat – nu vrea ca acest lucru să se ştie. De ce? Pentru că există mereu riscul – şi evanghelia lui Marcu este conştientă de aceasta – de a înţelege greşit mesianitatea lui Isus, de a instrumentaliza persoana sa şi de a răsturna intenţiile. Isus trebuie vestit tuturor, este pentru toţi, dar nu este disponibil oricărei interpretări. Trebuie predicat tuturor, dar trebuie şi apărat în originalitatea şi în puritatea sa: se cere multă grijă şi multe precizări. Nu ajunge să vorbeşti despre Cristos, trebuie să vorbeşti bine despre el.

 

 

(pr. Bruno Maggioni  [12.02.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6377).

O lecție superba de viața (de Lev Tolstoy) [poveste]

Lev Tolstoy (1828-1910)
de Jan Styka

 

Un bătrânel impovărat de ani s-a dus să locuiască împreuna cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețosați, iar pașii împleticiți.

 

Întreaga familie mânca împreuna la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul și nora se simteau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până într-o zi când... „Trebuie să facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot aud cum plescăie și troscăie în farfurie!”

 

Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușa. Acolo bunicu' mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicu' reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

 

Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slabiți și triști – singur, după ușa, bunicu' își mânca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul și nora le aveau pentru el erau de mustrare cănd îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicu', când la mămica și la tăticu' lui, fără să spuna un singur cuvânt...

 

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meșterește ceva pe covor. S-a apropiat și a vazut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.

 

Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare...” A zambit și s-a întors la „treaba” lui.

 

De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de făcut.

 

În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mâna și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie - în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârșitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculița pe covor.

 

Copiii sunt ca niște radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează.

 

 Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

 

 [dupa o poveștire de Lev Tolstoi].

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Bolnavului (2015)

 

Sapientia cordis

 

„Eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (Iob 29,15)

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

Cu ocazia celei de-a XXIII-a Zile Mondiale a Bolnavului, instituită de sfântul Ioan Paul al II-lea, mă adresez vouă tuturor care purtaţi povara bolii şi sunteţi în diferite moduri uniţi cu trupul lui Cristos suferind; precum şi vouă, profesionişti şi voluntari din domeniul sanitar.

 

Tema din acest an ne invită să medităm o expresie din Cartea lui Iob: „Eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (29,15). Aş vrea să fac asta în perspectiva lui „sapientia cordis”, înţelepciunea inimii.

 

1. Această înţelepciune nu este o cunoaştere teoretică, abstractă, rod al raţionamentelor. Ea mai degrabă, aşa cum o descrie sfântul Iacob în scrisoarea sa, este „curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Este aşadar o atitudine infuzată de Duhul Sfânt în mintea şi în inima celui care ştie să se deschidă la suferinţa fraţilor şi recunoaşte în ei imaginea lui Dumnezeu. De aceea, să ne însuşim invocaţia Psalmului: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi vom dobândi o inimă înţeleaptă” (Ps 90,12). În această sapientia cordis, care este dar al lui Dumnezeu, putem rezuma roadele Zilei Mondiale a Bolnavului.

 

2. Înţelepciunea inimii înseamnă a-l sluji pe fratele. În discursul lui Iob, care conţine cuvintele „eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”, se evidenţiază dimensiunea de slujire a celor nevoiaşi din partea acestui om drept, care se bucură de o anumită autoritate şi are un loc de seamă printre bătrânii cetăţii. Statura sa morală se manifestă în slujirea săracului care cere ajutor, precum şi în îngrijirea orfanului şi a văduvei (v. 12-13).

 

Câţi creştini mărturisesc şi astăzi, nu cu cuvintele, ci cu viaţa lor înrădăcinată într-o credinţă genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” şi „picioare pentru cel şchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o asistenţă continuă, de un ajutor pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungeşte în timp, poate să devină obositoare şi apăsătoare. Este relativ uşor a sluji timp de câteva zile, dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar şi atunci când ea nu mai este în stare să mulţumească. Şi totuşi, ce mare drum de sfinţire este acesta! În acele momente se poate conta în mod deosebit pe apropierea Domnului, şi sunt şi de sprijin special pentru misiunea Bisericii.

 

3. Înţelepciunea inimii înseamnă a sta cu fratele. Timpul petrecut alături de cel bolnav este un timp sfânt. Este laudă adusă lui Dumnezeu, care ne conformează imaginii Fiului său, care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). Isus însuşi a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).

 

Să cerem cu credinţă vie Duhului Sfânt ca să ne dăruiască harul de a înţelege valoarea însoţirii, de atâtea ori tăcute, care ne face să dedicăm timp acestor surori şi acestor fraţi, care, graţie apropierii noastre şi a afectului nostru, se simt mai iubiţi şi întăriţi. În schimb ce mare minciună se ascunde în spatele anumitor expresii care insistă mult asupra „calităţii vieţii”, pentru a induce să se creadă că vieţile grav afectate de boală n-ar fi demne să fie trăite!

 

4. Înţelepciunea inimii înseamnă a ieşi din sine spre fratele. Lumea noastră uită uneori valoarea specială a timpului petrecut alături de patul bolnavului, pentru că sunt copleşiţi de grabă, de frenezia de a face, de a produce, şi se uită dimensiunea gratuităţii, a îngrijirii, a lua asupră-şi pe celălalt. În fond, în spatele acestei atitudini există adesea o credinţă lâncedă, care a uitat acel cuvânt al Domnului care spune: „Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

 

Pentru aceasta, aş vrea să amintesc încă o dată „prioritatea absolută a «ieşirii din sine spre fratele» ca una dintre cele două porunci principale care stau la baza oricărei norme morale şi ca semnul cel mai clar pentru a face discernământ cu privire la drumul de creştere spirituală ca răspuns la donaţia absolut gratuită a lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 179). Din însăşi natura misionară a Bisericii provin „caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (ibid.).

 

5. Înţelepciunea inimii înseamnă a fi solidari cu fratele fără a-l judeca. Caritatea are nevoie de timp. Timp pentru a-i îngriji pe cei bolnavi şi timp pentru a-i vizita. Timp pentru a sta alături de ei aşa cum au făcut prietenii lui Iob: „Au şezut cu el pe pământ şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni nu i-a spus niciun cuvânt, căci vedeau că durerea lui era foarte mare” (Iob 2,13). Însă prietenii lui Iob ascundeau în spatele lor o judecată negativă despre el: credeau că nenorocirea sa era pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat al său. În schimb adevărata caritate este împărtăşire care nu judecă, nu pretinde să-l convertească pe celălalt; este liberă de acea umilinţă falsă care dedesubt caută aprobare şi se complace de binele făcut.

 

Experienţa lui Iob are răspunsul său autentic numai în Crucea lui Isus, act suprem de solidaritate a lui Dumnezeu cu noi, total gratuit, aşa de milostiv. Şi acest răspuns de iubire la drama durerii umane, în special a durerii nevinovate, rămâne pentru totdeauna imprimată în trupul lui Cristos înviat, în acele răni glorioase ale sale, care sunt scandal pentru credinţă dar sunt şi verificare a credinţei (cf. Omilia pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, 27 aprilie 2014).

 

Şi atunci când boala, singurătatea, neputinţa au câştig asupra vieţii noastre de dăruire, experienţa durerii poate să devină loc privilegiat al transmiterii harului şi izvor pentru a dobândi şi a întări sapientia cordis. De aceea se înţelege cum Iob, la sfârşitul experienţei sale, adresându-se lui Dumnezeu poate să afirme: „Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Şi persoanele cufundat în misterul suferinţei şi al durerii, primit în credinţă, pot să devină martori vii ai unei credinţe care permite să locuiască suferinţa însăşi, cu toate că omul cu propria inteligenţă nu este capabil s-o înţeleagă până la capăt.

 

5. Încredinţez această Zi Mondială a Bolnavului ocrotirii materne a Mariei, care a primit în sânul ei şi a născut Înţelepciunea întrupată, pe Isus Cristos, Domnul nostru.

O, Marie, Scaun al Înţelepciunii, mijloceşte ca Mamă a noastră pentru toţi bolnavii şi pentru cei care se îngrijesc de ei. Fă ca, în slujirea faţă de aproapele suferind şi prin însăşi experienţa durerii, să putem primi şi să facem să crească în noi adevărata înţelepciune a inimii.

 

Însoţesc această implorare pentru voi toţi cu Binecuvântarea mea Apostolică.

 

Papa Francisc

(Publicarea în original: 03.12.2014; traducător: pr. Mihai Pătraşcu; Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro).



Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes [film] [sfântul zilei]

Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes

Faptele amintite în comemorarea aceasta s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele Munţilor Pirinei, localitate numită Lourdes, în anul 1858. În ziua de 11 februarie, tânăra Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie de oameni săraci, neştiind să citească şi să scrie bine, foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi o vecină de o seamă cu ele, a pornit să adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta, trebuia să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să pună picioarele în apa rece.

 

Tânăra Bernadeta Soubirous

Deodată, aude un vuiet ca de vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi, uimită, observă că, din peştera din faţa ei, „o doamnă” îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o priveşte şi îi surâde. Doamna avea în mâini un şir de mătănii pe care le strecura printre degete; Bernadeta scoate şi ea rozariul pe care îl purta întotdeauna la ea şi se roagă împreună a treia parte din Rozariu. Când celelalte două se întorc cu lemnele adunate, o găsesc pe Bernadeta parcă strălucind de mulţumire. Le spune ce s-a întâmplat, şi toate trei se hotărăsc să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie peştera. Ajunsă acasă, sora Bernadetei le-a destăinuit părinţilor cele întâmplate, aceştia le-au interzis aspru de a mai merge acolo, dar, la rugăminţile Bernadetei, au cedat. Apariţia se repetă în ziua de 18 februarie.

 

Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: „Vreţi să fiţi bună şi să veniţi aici timp de 15 zile? Nu vă promit să vă fac fericită în această lume, ci în cealaltă”. În cursul apariţiilor care au urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să-i îndemne pe cei credincioşi să facă pocăinţă.

 

La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află. Nu era nici un strop de apă. Bernadeta răscoleşte cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă îşi face apariţia şi, încet-încet, se adună în gaura săpată. Bernadeta bea o înghiţitură şi se spală pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes. În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus copilei să comunice preoţilor dorinţa ei ca să se facă procesiune şi să se construiască o capelă în acel loc. Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta: „Spune-i acelei Doamne să-şi spună numele”; în ziua de 25 martie, Doamna a dat răspunsul: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”.

 

Basilica de la Lourdes

Cu patru ani mai înainte, Papa Pius al IX-lea proclamase dogma Zămislirii fără de păcatul strămoşesc a Preacuratei Fecioare Maria; acum, Maria arată titlul prin care dorea să fie onorată. Mulţimi tot mai numeroase au început să se îndrepte spre locul acestor întâmplări. Autorităţile au interogat-o, au ameninţat-o pe Bernadeta şi au interzis accesul la grotă; după multe cercetări, drumul la grotă a fost lăsat liber, chiar din ordinul împăratului Napoleon al III-lea. Fapte minunate, vindecări miraculoase, transformări sufleteşti neaşteptate, toate verificate cu atenţie, nu numai de Biserică, dar şi de o comisie medicală formată din 30 de persoane, dovedeau că în acel loc Dumnezeu îşi arăta mila şi puterea într-un mod deosebit. Şi astăzi, după mai bine de o sută de ani, mulţimi nenumărate se îndreaptă spre apa firavului izvor pentru a experimenta „miracolul Lourdes-ului”: bucuria împăcării cu viaţa, cu oamenii, cu Creatorul.

 

Cuvântul „Penitenţă”, „pocăinţă”, insistent repetat de „Doamna de la Lourdes”, sună parcă straniu şi neînţeles; în realitate, este, de fapt, lucrul de care avem nevoie mai mult chiar decât de medicamentul contra cancerului. Pentru omul căzut în noroi, dacă doreşte să-şi reia înfăţişarea demnă, cel mai necesar lucru este să se spele pe faţă, pe ochi, pe mâini. Penitenţa sau pocăinţa cuprinde actele, deprinderile prin care ne spălăm sufletul de noroiul egoismului, lăcomiei, aroganţei, senzualismului. Mama noastră ştie bine de ce avem trebuinţă şi, de aceea, nu încetează să ne strige; „Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă!”

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/318/Sf-Fecioara-Maria-de-la-Lourdes-.aspx).
 

 

  Cântecul Bernadetei  - Lourdes (1943) - film [în italiană]  

Sfânta Scolastica (480-547)

 

“Pentru a îmbrăca din nou Biserica sa cu frumuseţea fecioriei, el a împodobit-o pe Scolastica cu podoabele inocenţei şi ţie ţi-a făcut-o mai plăcută prin admirabila simplitate a porumbiţei. Soră a gloriosului părinte sfânt Benedict, lui i-a fost asociată şi în sfinţenie, şi, sub îndrumarea lui, căutându-te pe tine mai presus de orice lucru, a produs roade îmbelşugate de har şi a meritat să se bucure veşnic de iubirea ta” (Din Prefaţa, supliment monastic la Misalul Roman 1980,153).

 

De obicei, pe lângă un carismatic de mare calibru se află şi o figură feminină, şi invers – de exemplu, Francisc de Sales şi Chantal; Tereza de Avila şi Ioan al Crucii – pentru a ne aminti că bărbatul şi femeia sunt chemaţi la reciprocitatea care constituie baza unei reciproce îmbogăţiri, chiar şi în întruparea celor mai mari carisme.

 

Şi dacă lângă sfântul Francisc de Sales putea să stea o figură feminină nobilă, inteligentă şi frumoasă din punct de vedere fizic, datorită mentalităţii timpului, nu acelaşi lucru se putea întâmpla şi în cazul sfântului Benedict; şi atunci, bunul Dumnezeu i-a dat-o ca însoţitoare feciorelnică pe sora sa după trup, ridicând-o la înălţimea lui.

 

Cunoaştem puţin sau aproape nimic despre viaţa sa pământească. Evident, s-a născut la Norcia şi se pare că deja de copilă a voit să se consacre în totalitate lui Dumnezeu, ducând o viaţă de reculegere în casa sa. Nu era un lucru neobişnuit în acel timp şi ambientul de la Norcia era chiar favorabil pentru aceasta.

 

Fecioria care cucereşte

 

Aventura fratelui a marcat-o profund şi ea a fost prima din casă care a înţeles că nu-şi pierduse capul, ci era vorba despre chemarea lui Dumnezeu. Atunci când în familie s-a aflat că el trăia la Subiaco împreună cu alţi călugări, a răsuflat uşurată. A reuşit oare să-l urmeze în acel loc? Nu ştim aceasta, dar cu siguranţă s-a dus să-l caute. Ea trebuie să-i fi admirat pe acei tineri cu totul ai lui Dumnezeu, răspândiţi în cele douăsprezece mici mănăstiri. “Ce deosebire – vor fi spus călugăraşii – între această fecioară şi femeile care dădeau târcoale casei lui Fiorenzo!” Se refereau la acele fete puţin recomandabile pe care preotul locului le chema în casa sa pentru a-i provoca pe tinerii monahi aşezaţi prin împrejurimi.

Cuvântul „adevăr”

Noţiunea biblică de adevăr (în ebraică emet, în greacă aletheia) diferă mult de a noastră. Ea răspunde mai puţin la căutarea inteligenţei teoretice, abstracte, cât mai ales la nevoia de cunoaştere necesară pentru conduita vieţii. În ebraică, termenii derivă de la o rădăcină comună cu amen şi desemnează soliditatea, constanţa, realitatea sigură; este "adevărat" ceva în care omul poate să se încreadă, spre ceea ce el poate să-şi orienteze viaţa. Cum această noţiune este centrală şi foarte întinsă, este susceptibilă de aplicaţii diferite. Astfel, se poate ajunge ca ea să coincidă cu noţiunea noastră occidentală despre adevăr: de exemplu, pentru noi "a spune adevărul", înseamnă în primul rînd să exprimi convingerea ta intimă; la fel este şi pentru semit, dar pentru el această expresie înseamnă în afară de aceasta că cuvîntul său poate fi ţinut ca o realitate: poate să se înfăţişeze pentru aceasta înaintea tribunalului (Dt 13,15; 17,4; 22,20). Atunci când se spune în limbajul obişnuit că acel cuvânt este adevăr (1Re 10,6; 2Cr 9,5), nu se înţelege doar că cel care spune acest cuvânt este convins despre ceea ce zice, dar că este în realitate astfel. Când se spune despre profet că cuvântul lui Yahve este adevăr în gura sa, vrea să se spună că cuvântul lui Yahve iese în realitate din gura sa (1Re 17,24; Ier 23,28). Un "om al adevărului" (Ex 18,21; Neh 7,2), este un om sigur, în care poţi să te încrezi. "Calea adevărului" (Gen 24,48) este calea cea bună, aceea care duce la scop. O "mlădiţă de adevăr" (Ier 2,21) este o plantă de calitate, de la care se pot aştepta roade bune. O "pace de adevăr" (Ier 14,13) este o pace durabilă. Un "martor de adevăr" (Pr 14,25) spune lucrurile aşa cum sunt şi salvează astfel vieţi de oameni. "A judeca după adevăr" (Ez 18,8), înseamnă a judeca după fapte şi a purta lumină şi certitudine acolo unde nu era. Punctul esenţial al noţiunii ebraice este că ea comportă o garanţie a ecuaţiei sale cu realitatea concretă. Și în NT sunt toate şansele de a sesiza nuanţa exactă a termenului, când se face apel la semnificaţia fundamentală a cuvântului ebraic.

(Cuvântul „adevăr” [trad. pr. Isidor Chinez] după Dictionnaire Encyclopedique de la bible, îngrijit de Centrul: Informatique et Bible Abbaye de Maredsous, Brepols, 1987, p.1301-1302).

 

 

Maeștri ai cântecului [cântă Gregorian]

Masters of chant - cântă Gregorian

Frații Karamazov (de Fiodor Mihailovici Dostoievski)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/fratii-karamazov-de-fiodor-mihailovici-dostoievski.pdf