† Duminica a III-a din Post Mare (A) - Când Dumnezeu eliberează așteptările noastre (omilie)

Isus și femeia samariteană la fântâna lui Iacob

Evanghelia: In 4,5-15.19b-26.39-42 [forma scurtă]. În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samariae, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. ⁶ Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. ⁷ A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” ⁸ Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. ⁹ Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samariteniia. ¹⁰ Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”.¹¹ Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? ¹² Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” ¹³ Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, ¹⁴ dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. ¹⁵ I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot! Doamne, văd că tu eşti profet. ²⁰ Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. ²¹ Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. ²² Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. ²³ Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. ²⁴ Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. ²⁵ Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. ²⁶ Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”  ³⁹ Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. ⁴⁰ Aşadar, când au venit la el, samaritenii l-au rugat să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. ⁴¹ Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. ⁴² Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.


Omilie

Drumul pe care îl face femeia din Samaria nu e fără rezistențe. Evanghelitul Ioan este conştient că această căutare a lui Dumnezeu de către om este întotdeauna în pericol de a se închide în ea însăşi, este mereu ameninţată, şi această rezistenţă poartă cu sine rădăcini adânci ale egoismului. Evanghelistul se foloseşte mult - aici şi în altă parte – de motivul neînţelegerii. Vrea să evidențieze că omul, abandonat sieși însuși, nu este capabil să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu, nici să-l atingă, nici să-l interpreteze corect aşteptărilor sale. Femeia îşi dă seama despre darul de care Cristos îi vorbeşte (apă), dar îl interpretează proprilor sale preocupări: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot” (In 4,15). Tentaţia celui care îl caută pe Dumnezeu este mereu aceiași de a închide darul lui Dumnezeu înlăuntru propriei așteptări. Dar Dumnezeu nu se lasă închis în aşteptările omului: le lărgește. Femeia încearcă să situieze pe Isus în propriile categoriile tradiţionale religioase, dar Isus nu ezită să-i demonstreze nepotrivirea sa. De două ori – în legătură cu darul apei și cu locul cultului – femeia evocă măreția patriarhilor (In 4,12.20), evocă trecutul lor: căutarea lor este închisă în trecut.  Isus o obligă să privim spre viitor și a fi conștient că în lume a sosit noutatea şi că această noutate schimbă problema fundamental.

 

În cele din urmă, cu afirmația sa (In 4,25) femeia arată că rămână încă în aşteptare unui viitor, închisă în aşteptare mesianică tradiţională: „«Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate».  Isus i-a zis: «Eu sunt, cel care îţi vorbesc!»” (In 4,26). Femeia trebuie să realizeze –  şi numai atunci căutarea sa a ajuns la final –  că viitorul sperat de ea a început deja.

 

Există încă două mici note. Prima este faptul că femeia, odată ce Isus intenționa s-o conducă înainte, a lăsat preocupările sale anterioare şi a mers în cetate (In 428). Întâlnirea sa cu Cristos devine afectuasă şi misiunară. Al doilea este faptul că samaritenii ajung la credinţă stimulați de mărturia femeii, dar apoi părăsind această mărturie s-au lăsat experenței personale: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,26). Acest drum-căutare a femeii din Samaria este, desigur, o imagine a drumului fiecărui om spre Dumnezeu.

 

 

(Don Bruno Maggioni [27.02.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3861).

De ce să postim?

 

Isus a postit în deșert și ne cheamă și pe noi să facem la fel. De asemenea, timpul postului este și un timp al renunțării, al autodisciplinei și al stăpânirii de sine, în vederea desăvârșirii noastre pe calea sfințeniei.

 

* „Când postiți nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își schimonosesc fețele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata” (Mt 6,16).

* Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Așer, „era acum văduvă și ajunsese la optzeci și patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni" (Lc 2,37).

* „Iar eu, când ei erau bolnavi, / mă îmbrăcam în sac, / îmi umileam sufletul cu post / și în inima mea mă rugam pentru ei neîncetat” (Ps 35,13).

 

De ce să ne abținem de la carne?

 

„În al treilea an al lui Cirus, regele Persiei ... am fost în doliu timp de trei săptămâni de zile. Hrană plăcută nu am mâncat, carne și vin nu au intrat în gura mea și nici nu m-am uns până la împlinirea celor trei săptămâni de zile” (Daniel 10,1-3).

 

Renunţarea la carne - care în unele părţi ale lumii este semn de bunăstare – este un lucru bun pe care îl putem oferi lui Dumnezeu, amintindu-ne că Domnul este mai de preț decât orice bun și că avem nevoie de El mai mult decât de orice altceva.

 

De ce peștele nu este considerat carne?

 

Deoarece era hrana săracilor, care nu își permiteau să mănânce carne, și care pescuiau pentru a se putea întreține.

 

Mai sunt și alte zile de post și abstinență?

 

Da, Vinerea Mare este tot o zi de post și abstinență. În plus, în toate zilele de vineri din timpul Postului Mare ne abținem de la carne.

 

(Sursa: http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12814:postul-mare-2014-intrebri-i-rspunsuri-sugestii&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247).

Gândul zilei - familia

 

„Indisolubilitatea absolută a legăturii

conjugale nu este înţeleasă în întregime

 decât plasându-te în centrul credinţei catolice,
care face din căsătorie un sacrament.

Că acest adevăr supranatural nu contrazice

deloc legea naturală care conduce

societăţile umane, nu mă îndoiesc,

dar este greu a o face acceptată

fără discuţie de spiritele rău informate

despre dogmele noastre,

şi care nu ştiu că divorţul a fost autorizat

sau tolerat cândva de toate legislaţiile,

aici fiind cuprinsă şi cea a lui Moise”

(Georges Bernanos, „La loi et les moeurs” (mars 1941)

în Georges Bernanos, Le Chemin de la Croix-des-Âmes,
EEC II, 307).

 

Iosif, logodnicul Mariei



Iosif, Maria, Isus și Ioan - Sir Joshua Reynolds

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?"

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da" ş-un „nu",
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei Şi-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii Nemuritorul Rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

*

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care Se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi Tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot El ne uneşte, în El, pe veşnicii!  

Costache Ioanid

 

Sfântul Iosif (19 martie): Omul ascultării (omilie)

Visul lui Iosif - de G. Gandolfi

Evanghelia – Matei 1,16.18-21.24a: ¹⁶ Iacob i-a dat naștere lui Iosif, soțul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numește Cristos. ¹⁸ Nașterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif. Înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. ¹⁹ Iosif, soțul ei, fiind drept și nevoind s-o denunțe, a vrut să o lase în ascuns. ²⁰ Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. ²¹ Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. ^24a Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

 

OMILIE

 

În bisericile noastre, există mai multe icoane sau vitralii, care evoca „anunțul făcut Mariei” [despre „Buna Vestire”]. Se vede îngerul Gabriel care-i face o vizită Mariei şi răspunsul dat de aceasta. Dar nu găsim nimic despre „anunţul făcut lui Iosif”, nimic din aceste lucruri surprinzătoare care i-au fost revelate lui Iosif. Evangheliile nu  raportează nici un cuvânt al acestui om. Şi totuşi, expunerea pe care tocmai am ascultat-o ne spune mult mai mult decât ne-am putea imagina. Ele ne învaţă să ascultăm. Acest lucru este absolut esenţial. Iosif poate servi ca un exemplu şi să ne conducă înlăuntru.

Evanghelia ne spune că Îngerul Domnului, îi apare „în vis” lui Iosif. În mod frecvent în Biblie acesta evocă visul. În limbajul biblic, acest lucru nu are nimic de a face cu visul. Aceasta este o modalitate imaginară de a-și da seama de o întâmplare neprevăzută sau ceva esenţial de angajant. A spune că îngerul Domnului i-a apărut în vis, acesta este un mod de a spune că Domnul i-a vorbit la inimă. Că Iosif a auzit această chemare de a o lua pe Maria ca „soție”: „căci copilul care s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.

Totul nu este de la sine înțeles. Să ne imaginăm puțin: Iosif complet distrus și zbuciumat de ceea cei se întâmplă. Ar fi de la sine înțeles să o repudieze pe Maria. Conform legii lui Moise și a tradiției. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai puternic decât ezitările sale. El a avut curajul de a schimba proiectul făcându-se slujitor al misterului pe care el nu-l înțelege.

Iosif este un om al tăcerii, un om capabil de a asculta de Dumnezeu vorbindu-i şi capabil de a schimba viaţa sa în lumina cuvântului pe care l-a auzit. El descoperă că acest copil vine din altă parte. Nu este a lui, nu este al altuia, nici a Mariei. Este Trimis de Acela care este „Oricare Altul”. Iosif introdus treptat în Lumina unui mare mister care va deveni într-o bună zi să fi proclamat la întreaga Creaţie.

Aceasta este o lecţie vitală pentru noi creştinii ai anului 2014. Trăim într-o lume zgomotoasă şi agitată. Astăzi, Iosif ne învaţă să ascultăm ce se întâmplă în noi, pentru a face punctul de a se așeza la depărtarea necesară pentru a primi un cuvânt care vine dintr-altundeva.  Uneori este dificil căci avem tendința de a vorbi prea mult, de obicei pentru a nu spune nimic. Nu îl putem auzi pe Domnul vorbind inimilor noastre, din moment ce nu tăcem și ne reculegem.

Timpul de a tăcea, timpul de a face liniște și de a asculta, este absolut esențial dacă vrem să rămână om. Pentru că în tăcere se aude Dumnezeu vorbind inimilor noastre prin Duhul Sfânt. În alte împrejurări, ni s-a spus că viaţa creştină nu poate fi concepută fără un angajament faţă de sărăcie, față nedreptatea şi violenţă, care degradează pe om şi desfigurează proiectul de iubire a lui Dumnezeu asupra omenirii. Astăzi, am descoperi că nu putem fi creştini fără un angajament pentru a reveni la calea inimii.

În această perioadă a Postului Mare, noi vom descoperi că a pregăti Paștele este în primul rând să ai un timp de tăcere, de rugăciune, de citire a evangheliei. Ca și Iosif, noi ascultăm cuvântul şi am învăţat pentru a ne face ascultători de ceea ce Dumnezeu ne sugerează. Ca și el, suntem invitaţi să ne facem slujitori ai misterului care ne depășește. Evanghelia ne spune că Domnul ne-a condus pe căi necunoscute. Dar cuvintele pe care ni le adresează sunt cele ale Vieții Veșnice.

(Abbé Jean Compazieu [15 mars 2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/4372-saint-joseph-19-mars-2/).

Sfântul Patriciu - apostolului Irlandei

Sfântul Patriciu este apostolul şi patronul Irlandei, deoarece el este cel care, cu înţelepciune şi răbdare, a semănat din belşug Sfânta Evanghelie în aceste ţinuturi; irlandezii îi spun Patraig şi englezii Patrick. Datele biografice asupra vieţii lui sunt puţine şi în parte încă neclare; se reţine ca sigur că s-a născut în anul 385 şi a murit în anul 461, aproape de Down, astăzi rebotezată Downpatrik, în Ulstre, Irlanda de Nord. S-a născut într-o localitate din Ţara Galilor, în vestul Angliei; de tânăr, la vârsta de 16 ani, a fost prins de piraţi şi dus în insula alăturată, Irlanda, pe atunci locuită de celţi şi scoţieni, care erau încă păgâni. Piraţii l-au purtat prin târgurile irlandeze, ca să-l vândă ca sclav. Întâlnirea cu viitoarea patrie adoptivă a fost astfel dură, iar şederea acolo, tot atât de neplăcută; de două ori a încercat să fugă, dar a fost prins, readus în Irlanda şi supus unui regim sever; a treia oară, însă, a reuşit să scape. Petrecuse şase ani de sclavie.

 

Se va mai întoarce în Irlanda, dar nu ca sclav, ci ca vestitor al sfintei Evanghelii. Între timp, s-a pregătit pentru viitoarea misiune, făcând serioase studii teologice la Auxerre, sub conducerea Sfântului Gherman. A întreprins şi o lungă călătorie în Italia, vizitând mai multe mănăstiri înfloritoare. S-a îndreptat apoi spre Irlanda, în anul 432, trimis fiind de însuşi Sfântul Părinte Papa, care l-a numit succesor al primului episcop, Palladiu. Buna reuşită a misiunii Sfântului Patriciu în Irlanda trebuie atribuită organizării inteligente pe care el a ştiut să o creeze în această insulă lipsită de centre orăşeneşti şi împărţită în numeroase triburi şi clanuri conduse de căpetenii independente. Mai presus de toate, a ştiut să se adapteze la condiţiile sociale ale locurilor, formând un cler indigen şi mici comunităţi creştine în sânul fiecărei clase, fără a respinge obiceiurile şi practicile tradiţionale.

 

Şi-a dat un interes deosebit să-i convertească pe capii de triburi, bine ştiind că exemplul lor va fi imediat urmat de supuşii lor. În diferite puncte ale Irlandei, a construit mănăstiri care au devenit celebre şi în jurul lor s-au format nucleele viitoarelor oraşe. Patriciu a avut multe greutăţi din partea ereticilor pelagiani (urmaşi ai învăţăturii lui Pelagius). Aceştia susţineau că, pentru a ajunge la desăvârşirea creştinească, era suficientă o educaţie şi o formare corectă a facultăţilor umane şi nu este nevoie de o intervenţie deosebită a harului divin, obţinut prin rugăciune şi sfintele sacramente. Pentru a se dezvinovăţi, Patriciu a scris o Mărturisire - „Confessio", arătând că toată munca sa misionară este răspunsul la o poruncă dumnezeiască şi că aversiunea sa faţă de pelagiani se întemeiază pe adevărul teologic că harul divin este necesar pentru mântuirea şi desăvârşirea omului. Munca neobositului misionar a dat roade excelente, care s-au păstrat de-a lungul veacurilor; o dovedeşte marea şi frumoasa coroană de sfinţi irlandezi, precum şi neclintitul lor ataşament faţă de credinţa strămoşească.

 

Foarte răspândit în Irlanda, datorită Sfântului Patriciu, acest nume este puţin folosit în alte părţi. Este un cuvânt latinesc: patricius, care arată o persoană făcând parte din Senat şi având drepturi politice depline. La origine stă cuvântul pater = tată, deoarece senatorii erau numiţi patres. La noi a ajuns, prin limbile greacă şi slavă, în formele Patrichie, Patrichi, Patrichia; mai nou, este luată forma apuseană de Patricia. Pentru un creştin, şi, fără îndoială, Sf. Patriciu s-a gândit la fel, numele acesta aminteşte cuvintele Apostolului: „Nu mai suntem străini şi călători, ci din chiar familia lui Dumnezeu". Sfântul Pavel exprima acelaşi adevăr ca şi învăţătorul: „Nu vă mai numesc pe voi slugi, ci prieteni; sluga nu cunoaşte tainele stăpânului, dar eu v-am spus tot ce am auzit de la Tatăl".

 

 

(Sursa:

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&id=1180:sf-patriciu-ep&Itemid=197).

Cântare gregoriană - Corul gregorian din Paris [L'abbaye de Fontfroide]