XXIX (B): Condiţiile pentru a fi „mari”

Marcu 10,35-45: În acel timp, ³⁵ Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: "Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte". ³⁶ El le-a zis: "Ce aţi vrea să fac pentru voi?" ³⁷ Ei i-au răspuns: "Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire". ³⁸ Isus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?" ³⁹ Ei i-au răspuns: "Putem!" Isus le-a zis: "Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, ⁴⁰ dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite". ⁴¹ Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. ⁴² Isus i-a chemat şi le-a spus: "Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. ⁴³ Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; ⁴⁴ cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. ⁴⁵ Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi".

Fragmentul evanghelic din această duminică (Mc 10,35-45) nu abordează o temă nouă. Reia cuvintele pe care le-a spus Isus („Cine vrea să fie mare să se facă slujitorul tuturor”; cf. Mc 9,35), pe care însă ucenicii continuă să nu le înţeleagă, aşa cum apare din cererea lor („Vrem să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta”). Dacă nu este două tema, este nouă însă insistenţa cu care este reluată.

Pentru a-i face pe ucenici să înţeleagă gândul său, Isus se foloseşte de două asemănări: una negativă şi una pozitivă. Nu exercitaţi autoritatea voastră aşa cum fac principii acestei lume (aceasta este asemănarea negativă): dacă vă daţi seama că atitudinea voastră seamănă cu a lor, gândiţi-vă. Comportaţi-vă în schimb ca „Fiul Omului” (iată asemănarea pozitivă) care nu a venit să fie servit, dar ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Acesta este punctul de forţă al întregii învăţături: o frază care merge mult dincolo de simpla exercitare a autorităţii.

Papa Benedict al XVI-lea - Despre Anul Credinţei

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să fac introducerea la noul ciclu de cateheze, care se dezvoltă de-a lungul întregului An al Credinţei abia început şi care întrerupe - pentru această perioadă - ciclul dedicat şcolii rugăciunii. Cu Scrisoarea apostolică Porta fidei am convocat acest An special, tocmai pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unic mântuitor al lumii, să reînsufleţească bucuria de a merge pe calea pe care ne-a indicat-o şi să mărturisească în mod concret forţa transformatoare a credinţei.

Comemorarea celor cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este o ocazie importantă pentru a ne întoarce la Dumnezeu, pentru a aprofunda şi a trăi cu mai mare curaj propria credinţă, pentru a întări apartenenţa la Biserică, "maestră de umanitate", care, prin vestirea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor şi operele de caritate ne conduce să-l întâlnim şi să-l cunoaştem pe Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu este vorba despre întâlnirea cu o idee sau cu un proiect de viaţă, ci cu o Persoană vie care ne transformă în profunzime pe noi înşine, revelându-ne adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Cristos reînnoieşte raporturile noastre umane, orientându-le, din zi în zi, la mai mare solidaritate şi fraternitate, în logica iubirii. A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligenţa noastră, zona ştiinţei intelectuale, ci este o schimbare care implică viaţa, pe noi înşine în întregime: sentiment, inimă, inteligenţă, voinţă, corporeitate, emoţii, relaţii umane. Cu credinţa se schimbă cu adevărat totul în noi şi pentru noi şi se revelează cu claritate destinul nostru viitor, adevărul vocaţiei noastre în cadrul istoriei, sensul vieţii, gustul de a fi pelerini spre Patria cerească.

Edith Stein - Fiinţă finită şi fiinţă eternă

Edith Stein - Sf. Tereza Benedicta a Crucii

Pe 14 octombrie 2011, la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, a avut loc prezentarea celei mai importante cărţi de filozofie a lui Edith Stein, Fiinţă finită şi fiinţă eternă, tradusă în româneşte de Paul-Gabriel Sandu şi publicată de curînd la Editura Carmelitană. Prezentarea cărţii a fost urmată de un simpozion aniversar de filozofie dedicat acestei lucrări, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea autoarei (12 octombrie 1891). La prezentarea cărţii au luat cuvîntul Andrei Pleşu, Pr. Marco Paolinelli, Pr. Luca Bulgarini, Lucia Toader, Paul-Gabriel Sandu şi Tereza-Brînduşa Palade.

Simpozionul a fost alcătuit din două sesiuni. În cadrul primei sesiuni, axate asupra întîlnirii dintre filozofie şi teologie în fenomenologia neoscolastică a lui Edith Stein, au susţinut comunicări Pr. Marco Paolinelli de la Universitatea catolică Sacro Cuore din Milano, Tereza-Brînduşa Palade de la SNSPA, Bucureşti, Pr. Tănase Nichifor de la Universitatea „Eftimie Murgu“ din Reşiţa şi Daniela Maci de la Universitatea din Oradea. Sesiunea a doua a fost dedicată analizei dialogului dintre Stein şi Heidegger şi influenţei lui Duns Scotus asupra gîndirii steiniene. În cadrul acestei sesiuni, au vorbit Mihai Maci de la Universitatea din Oradea, Paul-Gabriel Sandu de la Universitatea Bucureşti şi Adrian Niţă de la Universitatea din Craiova.

Vă prezentăm, în continuare, o recenzie la lucrarea Fiinţă finită şi fiinţă eternă, realizată de Tereza-Brînduşa Palade, autoare a primelor două cărţi despre filozofia lui Edith Stein apărute în limba romană, care este şi colaboratoarea revistei Observator cultural.

Puţine cărţi de filozofie scrise în secolul al XX-lea şi-au asumat o încercare de a „urca“ înspre sensul fiinţei similară cu aceea din Fiinţă finită şi fiinţă eternă. Încercare de ascensiune către sensul fiinţei, cea mai importantă lucrare de filozofie a lui Edith Stein. Dacă sintagma „sensul fiinţei“ este adoptată de Stein de la Heidegger, presupoziţiile scolastice şi aristotelice ale autoarei o conduc la elaborarea unui studiu riguros de „fenomenologie metafizică“, prin care se intenţionează şi o reconciliere între filozofia modernă a lui Husserl din Cercetări logice şi metafizica Sf. Toma de Aquino. Acest studiu urmează astfel o direcţie radical diferită de aceea antimetafizică a lui Heidegger şi contestă presupoziţiile nihiliste ale acesteia.

Spiritul copilăriei

„Eu am pierdut copilăria, nu-aş putea să o recuceresc decât prin sfinţenie” (G. Bernanos, 1943).

Spiritul copilăriei  - mi se pare – este chiar ceea ce reflectă mai mult în lume sfinţenia, întrucât este strâns legată cu ea. „Biserica a primit de la bunul Dumnezeu misiunea – afirmă Bernanos – de a menţine în lume acest spirit de copilărie, această ingenuitate, această prospeţime” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1046). Sciitorul caută în memorie puritatea copilului care a fost[1], imaginea emblematică a existenţei sale. Se simte în opera sa nostalgia după copilărie. Toată viaţa sa este o angajare constantă să intre din nou în simplitatea şi în libertatea copilăriei. Însă el datorează această intuiţie sfintei Tereza din Lisieux – este spiritualitatea lucrurilor mici: „Lucrurile mici dau impresia de nimic, însă dăruiesc pacea. Sunt ca florile câmpului, vezi. Credem că nu au parfum şi toate împreună îmbălsămează aerul. Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă. În orice lucru mic este un înger. (...) Lumea este plină de îngeri” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192) – şi touturor sfinţilor care au trăit în duhul copilăriei: sfântul Francisc din Assisi (în care spiritul copilăriei se identifcă cu duhul sărăciei), sfânta Ioan d'Arc[2], parohul de Ars – „bătrânul copil sublim”[3] este o prezenţă cu totul semnificativă în spiritualitatea lui Bernanos – şi mai ales Fecioara, copila Maria, „copiliţa minunată”, „copila regină a Îngerilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192), căci „privirea Fecioarei este singura privire cu adevărat copilărească, singura privire adevărată de copil care s-a îndreptat vreodată spre nefericirea noastră şi spre ruşinea noastră” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1194).

Gândul zilei

„A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă
a găsi putinţa de a fi fericit până
şi în cele mai cumplite nenorociri”
(Mons. Vladimir Ghika, 1873-1954).

Duhul Sfânt în opera lui Luca (de A. George)

http://isichi.wordpress.com/2012/10/16/duhul-sfant-in-opera-lui-luca-de-a-george/

Ascultarea de Dumnezeu

Traian Dorz

Nu este o stare mai după voia lui Dumnezeu decât starea unei sincere, a unei smerite şi evlavioase ascultări, în care credinciosul este una cu Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este una cu el. Domnul Isus, prin jertfa sa de pe cruce, ne-a dat tuturor dreptul şi puterea să devenim astfel. Numai noi să avem dorinţa şi voinţa să devenim.

Îndată ce se săvârşeşte ascultarea noastră deplină de Dumnezeu, se săvârşeşte şi ascultarea lui de noi (2Cor 10, 6). Atunci nu este har de la el care să ne mai fie oprit nouă, nici jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea din care-I le aducem noi toate lui.

Când avem o deplină ascultare de Dumnezeu, atunci cu fiecare nouă pornire bună din noi îi aducem lui Dumnezeu o jertfă întreagă, iar ascultarea iubitoare şi smerită le dă tuturor acestor fapte un gust dulce şi o formă frumoasă. Când inima credincioasă are într-adevăr harul ascultării în ea, tot ce va face din această ascultare va fi plin de fragezime şi de curăţie.

IPS Ioan Robu: „Poarta credinței, un far și o forță ca să putem ajunge la mântuire”

IPS Ioan Robu

Anul Credinței, decretat de Papa Benedict al XVI-lea cu scrisoarea apostolică Porta fidei (Poarta credinței) a fost deschis în Arhidieceza Romano-Catolică de București prin celebrarea solemnă a Sfintei Liturghii în Catedrala Sf. Iosif din București, sâmbătă, 13 octombrie 2012. În cadrul omiliei, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a vorbit despre conștiința eclezială, despre reînnoirea interioară prin rugăciune, despre necesitatea aprofundării învățăturii Bisericii.

„Prin poarta credinței se trece spre mântuire, nu spre altceva. De aceea, Biserica dă importanță acestui An al Credinței, ca să știm de unde venim și încotro mergem", a spus Înalt Preasfințitul Ioan, asemuind credința cu un far și o forță care ne ajută să ajungem la mântuire. Amintind ritualul stropirii cu apă sfințită, de la începutul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul a explicat că pentru a trece prin poarta credinței trebuie să ne reînnoim, să schimbăm ceva în viața noastră: „Multe se depun peste viața noastră personală și peste viața noastră comunitară, bisericească. (...) Iată, în Anul Sfânt încercăm din nou să dăm la o parte păcatul de pe ochii noștri și să vedem scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat: ca să ajungem la mântuire".

Faţa lui Cristos - O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican



Conciliul al II-lea din Vatican

 Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

 În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

 Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

Ce este Anul Credinţei