Spiritul copilăriei

„Eu am pierdut copilăria, nu-aş putea să o recuceresc decât prin sfinţenie” (G. Bernanos, 1943).

Spiritul copilăriei  - mi se pare – este chiar ceea ce reflectă mai mult în lume sfinţenia, întrucât este strâns legată cu ea. „Biserica a primit de la bunul Dumnezeu misiunea – afirmă Bernanos – de a menţine în lume acest spirit de copilărie, această ingenuitate, această prospeţime” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1046). Sciitorul caută în memorie puritatea copilului care a fost[1], imaginea emblematică a existenţei sale. Se simte în opera sa nostalgia după copilărie. Toată viaţa sa este o angajare constantă să intre din nou în simplitatea şi în libertatea copilăriei. Însă el datorează această intuiţie sfintei Tereza din Lisieux – este spiritualitatea lucrurilor mici: „Lucrurile mici dau impresia de nimic, însă dăruiesc pacea. Sunt ca florile câmpului, vezi. Credem că nu au parfum şi toate împreună îmbălsămează aerul. Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă. În orice lucru mic este un înger. (...) Lumea este plină de îngeri” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192) – şi touturor sfinţilor care au trăit în duhul copilăriei: sfântul Francisc din Assisi (în care spiritul copilăriei se identifcă cu duhul sărăciei), sfânta Ioan d'Arc[2], parohul de Ars – „bătrânul copil sublim”[3] este o prezenţă cu totul semnificativă în spiritualitatea lui Bernanos – şi mai ales Fecioara, copila Maria, „copiliţa minunată”, „copila regină a Îngerilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192), căci „privirea Fecioarei este singura privire cu adevărat copilărească, singura privire adevărată de copil care s-a îndreptat vreodată spre nefericirea noastră şi spre ruşinea noastră” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1194).

Tensiunea spirituală a lui Bernanos în faţa supranaturalului se structurează într-o alegere de viaţă interioară care are o caracteristică foarte precisă: spiritul copilăriei. În operele sale el nu împarte oamenii în buni şi răi, dar între sfinţi – care au păstrat fidelitate faţă de copilărie – şi nefericiţi – care au pierdut-o. Pe de o parte puterile iubirii exprimate în „spiritul copilăriei”, propus ca stil de autenticitate şi transparenţă şi ca posibilitate unică de contrast cu „duhul îmbătrânirii”, adică obişnuinţa compromisului, minciunii, mediocrităţii, într-un cuvânt, a păcatului, care stă de cealaltă parte ca incapacitate de iubire (să nu uităm că infernul pentru Bernanos este a nu iubi, aşa cum repetă de atâtea ori autorul nostru).

Copilăria este o exigenţă a vieţii supranaturale iar abatele Donissan – ca şi ceilalţi sfinţi bernanosieni – posedă principalele caracteristici ale spiritului copilăriei: simplitatea, nevinovăţia, intransigenţa, încrederea, generozitatea (cf. G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, 156).

Secretul spiritualităţii parohului din Ambricourt este spiritul copilăriei: harul care emană din el este mai puternic decât angoasa proprie şi a celorlalţi, decât neliniştea contesei: o „femeie poruncitoare”, care se arată în corectitudinea sa de neclintit, care ascunde incapacitatea de a accepta moartea fiului, trădările soţului şi revolta fiicei, Chantal. Sfâşiată în interiorul său de un orgoliu mortal, acum devine incapabilă să iubească. Dialogul care are loc între ea şi paroh este cu adevărat extraordinar datorită intensităţii spirituale şi spihologice şi lasă să se vadă mişcarea harului care se manifestă în simplicitatea absolută a parohului, care nu a programat nimic din acea întâlnire şi care cu toate acestea simte acţionând în el o putere şi o luciditate de viziune care îi permit să atingă inima contesei, să-i deschidă o „breşă” prin care să coboare asupra ei pacea lui Dumnezeu. Docilitatea parohului de a se face disponibil, fără să ştie în care mod, ca să distrugă zidurile de orgoliu şi să scoată la suprafaţă acea inimă închisă într-un mormânt de ipocrizie şi de duritate, nu a fost în zadar: „Am rostit aceste cuvinte deşi aş fi putut pronunţa oricare altele – ce importanţă mai avea în clipa aceea! Mi se părea că o mână misterioasă făcuse o spărtură în nu ştiu ce perete nevăzut, şi pacea năvălea din toate părţile – nivelul ei se ridica maiestuos – o pace necunoscută pe pământ, blânda pace a morţilor, asemenea unei ape adânci” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1161-1162). Spiritul copilăriei se arată a fi mai puternic în faţa păcatului şi duce la pace[4]. De fapt, sfântul preot primeşte bucuria la capătul unor lungi încercări de purificare. Bernanos, în anumite aspecte atât de violent, are pagini de o gingăşie profundă atunci când descrie trecerea de la starea de nelinişte la bucuria pură prin spiritul copilăriei”[5].

„În faţa lumii moderne care-l respinge pe Dumnezeu, fără tergiversări el pronunţă condamnarea sa: «Lumea va fi judecată de copii»”[6]. Scriitorul se îndreaptă cu plăcere spre duhul copilăriei, căci copiii nu au în traista lor instrumente pentru a ascunde dura lor realitea cu artificii efemere, nici în inima lor orgoliul care distruge iubirea.

„Purificările «revoluţiilor din secolul al XX-lea» cer colaborarea călăului; cele pentru care s-a luptat Bernanos cer adeziunea sufletelor, o ridicare a omului spre originile sale, o stare de har. Singura revoluţie pe care o recunoaşte el este aceea care ar permite celor mai buni dintre noi să regăsească universul minunat al copilăriei, transparenţa sa şi fascinaţia sa: «Noi toţi am păcătuit împotriva copilăriei, noi am făcut o lume lacomă şi feroce, uscată şi rece, unde geniul copilului nu poate dărui nici floarea sa, nici rodul său, o lume unde copilăria este sterilă şi bătrâneţea activă şi fecundă într-un mod monstruos... Rasa noastră îmbrătrâneşte rău, tocmai pentru că Dumnezeu a marcat-o cu semnul tinereţii, pentru că ea nu poate să îmbătrânească fără să se renege»[7].

Chemarea la spiritul copilăriei, care de fapt este spiritul evanghelic, este punctul de referinţă pentru a se orienta spre misterul mântuirii oferit de Răscumpărător: duhul copilăriei este bucuria însăşi a răscumpărării, primăvara lumii în fiecare generaţie de credincioşi.

Apoi, copilăria, în general este semnul nevinovăţiei, al “simplităţii”, “în timp ce cel slab şi impostorul sunt totdeauna mai complicaţi” (G. Bernanos, La joie, 611): “Singura şiretenie a lui Chantal este exact aceea a unui Chevance, o simplitate explozivă” (G. Bernanos, La joie, 611). Iar Chantal reuşeşte să păstreze acest spirit în ciuda tentaţiei răului care-o înconjura. „O dată, ştiţi bine, nu-i adevărat, vă amintiţi? Eram cu mult mai simplă, eram o copilă simplă. Domnul atunci nu m-ar fi părăsit aşa. Nu-i adevărat? Nu-i adevărat că m-am schimbat mult?” „Nu, zise el (abatele Cénabre) cu glasul său totdeauna răguşit, eraţi simplă şi aţi rămas aşa. Sunt puţine fiinţele simple. S-ar putea spune despre simplitate ceea ce evreii spuneau despre Yahwe: cine i-a privit faţa poate muri” (G. Bernanos, La joie, 696). Într-o altă pagină mărturiseşte: „În fond eu nu mă gândeam decât la Dumnezeu, nu eram simplă şi veselă decât pentru el... o copilă, o copiliţă... Dar numai sfinţii sunt copii!” (G. Bernanos, La joie, 670). Simplitatea sa, ca şi aceea a „preotului sfânt”, „rămâne însă o aşa de mare lecţie pentru noi” (cf. G. Bernanos, La joie, 631). Iar aceasta este totdeauna reflexul „simplităţii lui Dumnezeu, înspăimântătoarea simplitate a lui Dumnezeu care a condamnat orgoliul îngerilor!” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192). (fragmente: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos, Esercitazione per la Licenza [Masterat], Roma 1994).

---

[1] „Ce importanţă care viaţa mea? Vreau doar să rămân până la sfârşit fidel copilului care am fost” (G. Bernanos, I grandi cimiteri sotto la luna, Mondadori, Milano 1980, 85). În altă parte adaugă: „eu nu ştiu pentru cine scriu, dar eu ştiu pentru ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? V-am spus-o deja, risc să devin ridicol repetând-o. În ochii copilului care am fost” (G. Bernanos, Verra il vendicatore, Logos, Roma 1980, 150).

[2] Vorbind despre intrarea triumfală a lui Isus, Bernanos se face auzit prin gura parohului de Torcy: „Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării triumfale în Ierusalim eul îl găsesc atât de frumos! Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte, el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre, el n-a refuzat decât păcatul. Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o, nimic nu i-a lipsit. În timp ce triumful său este un triumf pentru copii, nu crezi? O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei, cu ramuri verzi, şi cu oameni de la ţară care bat din palme. O parodie drăguţă, puţin ironică, a măreţiilor imperiale. Domnul nostru pare a zâmbi. Domnul nostru surâde adesea – el ne spune: «Nu luaţi lucrurile astea prea în serios, şi apoi sunt şi triumfuri legitime, nu-i este nimănui interzis să triumfe; atunci când Ioana d'Arc îşi face intrarea în Orleans printre flori şi steaguri, în frumoasa ei tunică scurtă din postav cu fir de aur, nu vreau să-şi închipuie că face ceva rău. Pentru că ţineţi atât de mult, bieţii mei copii, la triumful vieţii, l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea, după cum am binecuvântat şi vinul din viile voastre»” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).

[3] „Numai o anumită puritate, o anumită simplitate, divina ignoranţă a sfinţilor, luând răul ca lipsă, pătrunde în grosimea sa, în grosimea vechii minciuni. Cel care caută adevărul omului trebuie să pună stăpânire pe durerea sa, printr-un miracol de milă, şi ce contează de cunoaşte sau nu izvorul impur? «Ceea ce ştiu despre păcat, spunea sfântul din Ars, am învăţat din gura păcătoşilor». Şi ce-a auzit el, bătrânul copil sublim, în atâtea mărturisiri ruşinoase (...)?” (G. Bernanos, La joie, 561).

[4] „Dar din sentimentul propriei sale neputinţe copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale” (G. Bernanos, Jurnalul unui preot de ţară, 1045).

[5] Se pot vedea în acest sens ultimile pagini din Journal d'un curé de campagne.

[6] Bernanos J.-L., "Postfazione. Impatto con Bernanos", în Fasoli G., La sfida del povero: Georges Bernanos, Paoline, Cinisello Balsamo 1989, 119.

[7] Ibidem, 122.