Faţa lui Cristos - O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican



Conciliul al II-lea din Vatican

 Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

 În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

 Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

A celebra credinţa în istorie este provocarea Bisericii, a oricărei Biserici. Atunci când trebuie să se confrunte cu realitatea credinţei, orice tip de problematică experimentează că conţinutul acesteia nu este o realitate de la sine, abstractă, sau un cod de norme impus de sus şi fără legătură cu viaţa. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei credinţe întrupate în istorie, a unei credinţe care nu poate să subziste dacă este desprinsă de istorie. Aşadar, credinţa şi timpul sunt două realităţi strâns interdependente: credinţa se manifestă în timp şi timpul se prezintă drept categoria în care credinţa se exprimă şi cheamă la o confruntare şi la un răspuns destinate să fie întrupate într-o istorie.

Urma sigură şi cea mai nemijlocită pentru a verifica această realitate de credinţă este cea repropusă în Conciliul al II-lea din Vatican îndeosebi în cele patru documente constituţionale care, considerate atât singular cât şi mai mult global, constituie „cheia de interpretare a celorlalte decrete şi declaraţii” (Sinod 1985) ale adunării ecumenice, deci şi a acţiunii Bisericii.

1.1. Un cult în duh şi adevăr (Sacrosanctum Concilium)

Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, aprobată la 4 decembrie 1963, este împărţită în şapte capitole şi un adaos, cuprinzând 130 de paragrafe. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat cultului prima parte a lucrărilor sale, având conştiinţa că o reînnoire adecvată a Bisericii nu putea să pornească decât de la ceea ce este inima ei, izvorul din care ia energie şi viaţă pentru orice activitate a sa şi în acelaşi timp termen de confruntare pentru orice iniţiativă care tinde să realizeze întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, şi viceversa.

Din SC reiese că reflecţia conciliară s-a situat într-o perspectivă de istorie de mântuire. Discursul cultual din SC consideră, de fapt, „misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu” (Col 1,26) pregătit progresiv şi în sfârşit revelat şi realizat de Dumnezeu Tatăl în istoria omului „ când a venit plinirea timpurilor” (Gal 4,4). Misiunea pe care Tatăl a încredinţat-o lui Cristos şi pe care Cristos a dus-o la împlinire în persoana sa, a încredinţat-o Bisericii mirabile sacramentum: expresia reafirmă că Cristos este primul şi primordialul sacramentum din care derivă sacramentum general care este Biserica ce se exprimă, se manifestă şi trăieşte prin sacramenta; pentru aceasta – şi în acest sens – Biserica este semn eficace de mântuire (sacramentum). Şi toate acestea le realizează prin misiunea sa pe care SC 6 o sintetizează în două aspect strâns corelate: vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea acestei vestiri „prin jertfă şi sacramente”.

Ansamblul perspectivei cultuale manifestă aşadar o linie de întrupare a proiectului de mântuire în timp: această linie are un început, are o împlinire radicală în jertfa lui Cristos şi de atunci a început o actualizare în fiecare om, mereu prin Cristos în Duhul Sfânt. De aceea timpul se revelează, atât din partea lui Dumnezeu cât şi din partea omului, categoria de confruntare personală şi comunitară cu realitatea divino-umană a mântuirii în istorie. În felul acesta credinciosul contemplă Faţa lui Cristos vestit şi celebrat în sfintele taine.

1.2. Un „popor sfânt” în drum spre Împărăţie
(Lumen gentium)

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, este constituită din opt capitole şi dintr-o Notă explicativă prealabilă, cuprinzând 69 de paragrafe.

Tratând despre misterul Bisericii, LG o prezintă ca „un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1). Explicarea acestui lucru scoate în evidenţă perspectiva istorică a acestui mister, aşa de bine sintetizată în LG 2:

„Iar pe cei care cred în Cristos [Tatăl] a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în «timpurile din urmă», a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia Sfinţilor Părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, «de la dreptul Abel până la ultimul ales», se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”.

Este vorba de o ţintă rânduită mai dinainte de Tatăl, a cărei realizare trece prin misiunea şi opera Fiului şi pe care Duhul Sfânt, sfinţitorul Bisericii, o duce la împlinire în fiecare om (cf. LG 2-4).

De-a lungul timpului, viaţa lui Cristos devine viaţă a credincioşilor „prin sacramente”, deoarece acestea permit o unire tainică şi reală cu Cristos suferind şi glorios: este acel drum de conformare la Cristos pe care credincioşii sunt chemaţi să-l realizeze „până când Cristos va fi format în ei” (cf. LG 7). Încă o dată, Faţa lui Cristos este termenul de referinţă al poporului pe care Cristos însuşi şi l-a dobândit cu propriul Sânge şi care continuă în timp propriul drum spre Împărăţie.

1.3. Un Dumnezeu care se face cunoscut şi vorbeşte în istorie (Dei Verbum)

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, aprobată la 18 noiembrie 1965, este constituită din şase capitole şi dintr-o Notificare, cuprinzând 26 de paragrafe.

Perspectiva din DV o preia pe cea din SC şi din LG când aminteşte că „economia revelaţiei are loc prin evenimente şi cuvinte strâns unite între ele”; de fapt, operele manifestă în mod tangibil acţiunea lui Dumnezeu în istorie, iar cuvintele ajută la înţelegerea sensului profund al operelor (cf. DV 2). Aşadar în această linie trebuie văzută fie faza pregătirii pentru revelaţia evanghelică (cf. DV 3), fie faza împlinirii acesteia în Cristos (cf. DV 4).

Continuând în optica sa deosebită, documentul conciliar ilustrează a treia fază a mântuirii: adică aceea a acceptării revelaţiei prin ascultarea credinţei din partea fiecărui om (cf. DV 5) în timpul Bisericii. Şi aici se înţelege contextul liturgic-cultual pe care se mişcă conţinuturile din DV (17 paragrafe din 26 fac referinţă directă sau indirectă la cult) şi care apoi vor avea o realizare minunată în diferitele Lecţionare ale Ritului Roman şi în Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini a lui Benedict al XVI-lea. Aşadar o perspectivă care aminteşte de Faţa lui Cristos aşa cum s-a manifestat în istorie, dar care trimite mai ales la diferitele modalităţi cu care această Faţă interpelează perenul astăzi al credinciosului şi al societăţii.

1.4. O Biserică întrupată în istorie (Gaudium et spes)

Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, aprobată la 7 decembrie 1965, este structurată în două părţi, cuprinzând nouă capitole, împărţite în 93 de paragrafe.

Viziunea amplă şi articulată din GS ajută să citim şi stimulează să realizăm această prezenţă şi acţiune a Bisericii în istoria marilor evenimente precum şi în cea mică de fiecare zi în care omul este chemat să se realizeze în cadrul fiecărui eveniment uman. Obiectivul este acela de a pune „la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la Întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – cea care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa sa…” (GS 3).

Omului pelerin în timp, în confruntare cu toate tensiunile, instanţele, dezechilibrele şi contradicţiile istoriei şi cu întrebările cele mai profunde care străbat viaţa sa, i se repropune realitatea Bisericii conştiente că este acest popor aflat încontinuu în drum spre Cristos, omul nou, pentru că „numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”; numai Cristos „revelând misterul Tatălui şi al iubirii acestuia îl dezvăluie pe deplin omului pe om” (GS 22).

Activitatea umană recapătă semnificaţia originară de prelungire a operei Creatorului, de „contribuţie personală la realizarea planului providenţial al lui Dumnezeu în istorie” (GS 34). Însă o istorie care este „pătrunsă de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura… până în ziua de apoi” (GS 37); însă o bătălie care este deja marcată de o soluţie pascală de când Cristos „a venit să locuiască pe pământul oamenilor”, de când a intrat „în istoria lumii ca omul desăvârşit” (GS 38).

În acest drum, în această operă de eliberare şi de proiecţie „în viitor”, Biserica are o chezăşie de speranţă şi un viatic: ceea ce însuşi Domnul „a lăsat alor săi sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele lui glorios, Cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a ospăţului veşnic” (GS 38). Termenul ultim al acestui drum din punct de vedere cronologic ne scapă, însă ontologic este deja în mâinile oricărei persoane care realizează împărăţia lui Dumnezeu în propriul astăzi, până când acest hodie „va ajunge la perfecţiune cu venirea Domnului” (GS 39). Şi în întâlnirea cu Faţa sa aşteaptă Biserica împlinirea propriei misiuni.

2. De la „comunicare” la slujirea şi viaţa preoţilor

O a doua perspectivă de aprofundare este oferită de confruntarea cu Decretele conciliare. Este vorba de explicarea de teme care sunt condensate în Inter mirifica, în Orientalium Ecclesiarum, în Unitatis redintegratio, în Christus Dominus, în Perfectae caritatis, în Optatam totius, în Apostolicam actuositatem, în Ad gentes divinitus şi în Presbyterorum ordinis.

Decretele date ating domenii diversificate; şi totuşi în ansamblul lor contribuie la evidenţierea altor aspecte într-un fel convergente spre obiectivul central: adică acela de a face să strălucească Faţa lui Cristos în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a credinciosului. De aceea, în această optică este posibil să se perceapă specificul fiecăruia, fie el şi în formă extrem de sintetică.

2.1. O comunicare în slujba Împărăţiei (Inter mirifica)

Decretul despre instrumentele de comunicare socială Inter mirifica, aprobat la 4 decembrie 1963, este împărţit în două capitole scurte, cu un total de 24 de paragrafe.

Timpul scurs din 1963 până astăzi a permis să se constate că lumea comunicaţiei a realizat un drum inimaginabil. Însă documentele nu sunt legate de tehnici; dimpotrivă, încearcă să orienteze folosirea lor pentru ceea ce este misiunea Bisericii. În această linie, împletirea dintre legea morală, dreptul la informaţie, raportul cu opinia publică… se conjugă cu responsabilităţile tuturor care în diferite forme lucrează în sectorul comunicaţiei sau care trebuie să educe la folosirea corectă a unui instrumentar care astăzi a ajuns la un rafinament care până cu puţin timp în urmă era numai obiect de fantezie.

Dacă Conciliul a examinat problematica este datorită conştiinţei că apostolatul în multiplele sale forme are nevoie de mijloacele de comunicare socială. Pentru aceasta, documentul invită la activarea tuturor energiilor necesare pentru a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să poată fi cunoscută în orice mod. Aici se inserează raportul specific cu obiectivul Întâlnirii: Faţa lui Cristos în multiplele sale exprimări trebuie prezentată şi vestită cu corectitudine şi deontologie profesională. Este drumul Evangheliei cel care valorizează toate formele de comunicare posibile, numai ca să ajungă la obiectivul întâlnirii dintre Cristos şi persoană.

2.2. Viaţa Bisericilor Orientale Catolice
(Orientalium Ecclesiarum)

Decretul despre Bisericile orientale catolice Orientalium Ecclesiarum, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în mai multe secţiuni şi distribuit în 30 de paragrafe. Conţinuturile acestui document permit să se ridice o privire atentă asupra Bisericilor orientale în comuniune cu Biserica Romei. Este un parcurs care pune în contact cu o bogăţie adesea necunoscută, constituită din patrimoniul spiritual al acestor Biserici; patrimoniu care trebuie să fie păstrat şi dezvoltat.

În această linie, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre disciplina sacramentelor şi spre cult în general, pentru că acesta este locus în care şi prin care se împlineşte manifestarea cea mai elocventă şi ridicată de apartenenţă la comunitatea eclezială. O apartenenţă determinată adesea de faptul de a fi pusillus grex în mijlocul contextelor religioase care nu întotdeauna sunt atente la respectarea celuilalt.

Faţa lui Cristos care transpare din conţinuturile documentului este splendidă. Splendidă prin ceea ce reiese din însuşi faptul existenţei acestor Biserici; splendidă prin patrimoniul spiritual care constituie o reflexie a acestei Feţe în sfintele celebrări şi în bogăţia patrimoniului cultual; dar splendidă şi prin ceea ce poate să transpară din raportul cu alte Biserici care – deşi „despărţite” – oferă totuşi spaţii de dialog pentru o comuniune constant in fieri.

2.3. Semnificaţia şi rolul ecumenismului
(Unitatis redintegratio)

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în trei capitole distribuite în 24 de paragrafe. Nu putea lipsi atenţiei Conciliului al II-lea din Vatican problematica referitoare la ecumenism. Conţinuturile textului conciliar pe de o parte dau cont despre problematică; dar pe de altă parte scot în evidenţă şi principiile catolice despre ecumenism.

De la aceste principii se mişcă exercitarea ecumenismului însuşi, într-un raport dialectic cu diferitele comunităţi ecleziale, atât din Orient cât şi din Occident. Rezultă o viziune care permite să se perceapă că în aceşti ani s-a desfăşurat un drum intens care a permis să se adune roade însemnate. Un drum caracterizat de intervenţii magisteriale cum ar fi, de exemplu, Ut unum sint a lui Ioan Paul al II-lea; dar şi de gesturi încărcate de profeţie.

Rămâne faptul că Faţa lui Cristos în această situaţie de dezbinare nu reuşeşte să strălucească. Viaţa Bisericilor şi responsabilitatea reprezentanţilor lor sunt un element asupra căruia trebuie chemată angajarea de întoarcere la Evanghelie; la acea Evanghelie care, singură, se află originea comuniunii celei mai profunde cu Cristos şi cu fraţii.

2.4. Misiunea Episcopilor (Christus Dominus)

Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în trei capitole distribuite în 44 de paragrafe.

Nu trebuie să ne uimim dacă Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat multă atenţie episcopului. A făcut asta în diferite documente ale sale, începând de la Sacrosanctum Concilium pentru a ajunge la Lumen gentium; şi face asta îndeosebi în acest decret pentru a scoate în evidenţă raportul dintre episcop şi Biserica universală şi episcop cu Bisericile particulare.

În multitudinea activităţilor episcopale reiese o realitate de fapt anunţată chiar de la început: papa şi episcopii perpetuează opera lui Cristos. De aceea, în această optică toate indicaţiile şi dispoziţiile cuprinse în document tind să facă în aşa fel încât opera lui Cristos – aşadar Faţa sa – să poată fi cât mai transparentă posibil chiar prin slujirea episcopală.

2.5. Profeţia vieţii călugăreşti (Perfectae caritatis)

Decretul despre reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în 25 de paragrafe.

Dacă deja LG a tratat despre călugări este pentru că ei sunt o limfă vitală pentru Biserică, iar viaţa lor în slujba comunităţii este traducerea practică a unei carisme care constituie o bogăţie în marea varietate de forme ecleziale atât la nivel de apartenenţă cât şi de acţiune însăşi.

Decretul este orientat mai ales să promoveze reînnoirea vieţii călugăreşti. Este un input pe care Conciliul îl dă pentru ca în fidelitate faţă de carisma originară, fiecare familie călugărească să poată adapta bogăţia propriei missio pentru a aduna provocările care apar astăzi în faţa lor.

Şi în acest caz este uşor de perceput raportul cu obiectivul acestei intervenţii. Pe faţa călugărului ascultător, sărac şi curat străluceşte Faţa lui Cristos, şi el ascultător, sărac şi curat, pentru a fi în slujba deplină a Tatălui.

2.6. Provocarea formării sacerdotale (Optatam totius)

Decretul despre formarea preoţească Optatam totius, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în şapte parcursuri, distribuite în 22 de paragrafe, la care se adaugă o concluzie.

Chemarea la viaţa preoţească este dar de sus; însă răspunsul la această chemare cere un parcurs de formare foarte angajant. Acesta este sensul esenţial al Decretului care dacă, pe de o parte, cere ca în fiecare naţiune să se facă un regulament şi să se activeze pentru a favoriza în toate modurile vocaţiile sacerdotale, pe de altă parte apare angajarea orânduirii studiilor în seminarii şi în facultăţi.

Aici se află marea provocare a formării spirituale şi intelectuale. Împletirea lor este determinantă în vederea unei acţiuni pastorale care să ţină cont de situaţia culturală şi ambientală. În această optică, studiile filozofice şi teologice sunt chemate să se reechilibreze într-un dialog cu ceea ce realizează încontinuu cercetarea şi cu tot ceea ce constituie auditus culturae.

Ce Faţă a lui Cristos transpare din ansamblul Decretului? Totul este concentrat în nr. 16, acolo unde se dă sensul studiilor teologice şi se orientează perspectiva sintezei în jurul acelei întâlniri cu Cristos prezent şi activ în sfintele taine.

2.7. Apostolatul laicilor (Apostolicam actuositatem)

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, aprobat la 18 noiembrie 1965, este împărţit în şase capitole, distribuite în 33 de paragrafe.

Un decret mare şi împărţit caracterizează şi punctează ceea ce se referă la apostolatul laicilor. De la chemare la scopurile şi la diferitele domenii ale apostolatului, se schiţează modalităţi în care acest lucru se realizează, dar şi ordinea care trebuie respectată şi în definitiv formarea pentru această angajare.

Conţinuturile recitite în lumina fie a Constituţiilor conciliare şi fie în optica a ceea ce a avut loc şi în sinoadele episcopilor, precum şi în documentele magisteriului, se evidenţiază cu valoarea lor profetică.

Totul se întemeiază pe participarea laicilor la misiunea Bisericii pentru ca prin ei „lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos” (AA 2). În această linie se înţelege că „vocaţia creştină este, prin natura sa, şi chemare la apostolat” (ibid.).

De aceea, a reparcurge întregul document conciliar înseamnă a schiţa încă o dată Faţa lui Cristos prin activitatea apostolică din parte fiecărui laic: o misiune la care sunt chemaţi toţi cei botezaţi.

 2.8. Vitalitatea misiunilor (Ad gentes)

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, aprobat la 7 decembrie 1965, este structurat în şase capitole, al căror conţinut este distribuit în 42 de paragrafe.

Foarte articulat este Decretul; nici nu poate să fie altfel, dat fiind faptul că Biserica, prin natura sa, este misionară. Capitolele evidenţiază principiile doctrinale care se află la originea acestei activităţi, pentru a se deschide apoi la opera misionară în ea însăşi, la activitatea Bisericii, la misionari şi la organizarea activităţii lor. La această angajare este chemată să-şi dea propria contribuţie cooperarea tuturor Bisericilor, pentru că obligaţia misionară aparţine întregului popor al lui Dumnezeu împărţit în mod diferit.

Şi din confruntarea cu acest document, în lumina a ceea ce a reieşit ulterior în documente oficiale şi în strategii de acţiune, precum şi de formare, rezultă un ansamblu de elemente care au ca unic obiectiv misterul Feţei lui Cristos care trebuie vestită şi făcută cunoscută prin toate activităţile de promovare umană şi creştină pe care această vestire le comportă. 

2.9. Slujirea şi viaţa preoţilor (Presbyterorum ordinis)

Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis, aprobat la 7 decembrie 1965, este organizat în trei capitole; conţinutul lor este distribuit în 22 de paragrafe.

Şi asupra acestor perspective au existat dezvoltări în Sinoade şi într-o documentaţie magisterială complexă menită să facă în aşa fel încât preoţimea să răspundă tot mai mult şi mai bine la misiunea la care a fost chemată în virtutea chemării speciale. De aici încrederea în Dumnezeu amintită chiar la încheierea documentului; o încredere care trebuie pusă din nou în vederea împlinirii misiunii preaînalte.

O misiune care încă o dată are ca obiectiv numai acea Faţă a lui Cristos care trebuie să strălucească în orice mod şi în multiplele activităţi în care figura preotului este chemată să dea propria colaborare zeloasă. 

3. Între educaţie, religii necreştine şi libertate religioasă 

O a treia perspectivă de aprofundare este constituită de confruntarea directă cu textele Declaraţiilor conciliare, constituie din Gravissimum educationis, din Nostra aetate şi din Dignitatis humanae. Educaţia, raportul cu religiile necreştine şi libertatea religioasă constituie tot atâtea teme care de la Conciliul al II-lea din Vatican au apărut cu actualitate mai puternică, confirmând şi în aceasta dimensiunea profetică a lucrărilor conciliare. 

3.1. Educaţia creştină (Gravissimum educationis)

Declaraţia despre educaţia creştină Gravissimum educationis, aprobată la 28 octombrie 1965, este constituită din 12 paragrafe şi o concluzie.

Tema educaţiei atinge întreaga societate; însă este diferit modul de a o înţelege şi de a o realiza. Declaraţia porneşte de la faptul de a aminti că dreptul la educaţie este un drept universal, pentru a preciza sensul său creştin. Din aceste principii provin rolurile responsabililor, diferitele metode, importanţa şcolilor, obligaţiile şi drepturile părinţilor, etc.

De ce toată această atenţie? Pentru că Biserica „trebuie să se preocupe de întreaga viaţă a omului… în măsura în care este legată de chemarea cerească” (Proemio). Pornind de la această realitate de fapt, persoana percepe progresiv sensul propriei vieţi şi mai ales posibilitatea de a se confrunta cu acele valori care-i permit după aceea să ajungă la realizarea deplină.

În parcursul educativ, valorile religioase nu constituie termenul ultim, ci termenul constant de referinţă şi de confruntare pentru ca realizarea deplină a maturizării persoanei să poată fi împlinită în armonie. Şi toate acestea nu sunt altceva decât o percepere a acelor semne care contribuie la schiţarea mai bună a Feţei lui Cristos în persoană, în orice fază a propriei creşteri.

3.2. Religiile necreştine (Nostra aetate)

Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, aprobată la 28 octombrie 1965, este cel mai scurt document conciliar: cinci paragrafe.

Documentul evidenţiază că Biserica ia în considerare toate religiile cu „respect sincer” deoarece uneori au elemente care „reflectă o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii” (NAe 2).

Însă obiectivul acestei atitudini este amintit imediat după aceea: să-l vestească „pe Cristos, care este «Calea, Adevărul şi Viaţa» în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine” (ibidem).

Din acest program de viaţă provine atenţia şi dialogul cu religia musulmană şi iudaică în mod deosebit. Şi toate acestea în vederea unei fraternităţi universale care să permită invocarea lui „Dumnezeu Tatăl tuturor” (Nae 5) şi să se depăşească orice discriminare.

Încă o dată este chemată Faţa lui Cristos să triumfeze nu printr-un triumfalism inutil şi gol, ci pentru ca toţi oamenii să-şi dea seama că sunt fii ai aceluiaşi Tată care este în ceruri (cf. ibidem).

3.3. Libertatea religioasă (Dignitatis humanae)

În sfârşit, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, aprobată la 7 decembrie 1965, este împărţită în două părţi, cuprinzând 15 paragrafe. Ultima Declaraţie atinge aspectele generale ale libertăţii religioase şi apoi considerarea acestei problematici în lumina revelaţiei.

Totul porneşte de la conştiinţa despre demnitatea persoanei şi despre valorile spiritului în aşa fel încât să se realizeze „exercitarea liberă a religiei în societate” (DH 1). Pentru aceasta, „toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze” (ibidem).

Aşadar a trata şi mai ales a duce înainte proiectul Conciliului al II-lea din Vatican implică realizarea misiunii de a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să se evidenţieze progresiv în conştiinţa fiecărei persoane pentru a adera la ea în plinătate.

4. Concluzii

Şi documentele Conciliului al II-lea din Vatican schiţează Faţa lui Cristos? În acest moment, întrebarea este superfluă. Atât luate fiecare în parte cât şi considerate în globalitatea lor, toate documentele conduc – şi nici nu poate să fie altfel – la acea Faţă care în modalităţile şi situaţiile cele mai diferite este chemată să strălucească în viaţa Bisericii şi în panorama societăţii de astăzi şi din totdeauna.

Parcursul realizat ne-a permis să percepem şaisprezece modalităţi diferite de vestire sau de aprofundare a acestei Feţe. Este bogăţia Conciliului al II-lea din Vatican care în parte s-a revărsat deja în ţesutul eclezial prin atâtea situaţii şi intervenţii magisteriale, dar care în bună parte încă aşteaptă să fie percepută în plinătatea sa prin drumul care se află în faţa noastră.

În optica şi în orizontul celebrărilor aniversării a 50 de ani ai Conciliului, şi această citire specială a documentelor poate să constituie o invitaţie de a intra în acele perspective care denotă încă o dată modul în care Duhul Domnului acţionează în istorie cu modalităţi şi limbaje cu totul ale sale. Ne revine nouă să le adunăm şi să le interpretăm şi mai ales să le realizăm pentru ca Faţa lui Cristos să strălucească în viaţa credincioşilor şi a fiecărei persoane chemate la viaţă.

Ca pregătire pentru evenimentul Marelui Jubileu al anului 2000, Tertio millennio advenient a lui Ioan Paul al II-lea, prospectând lucrările de pregătire imediată, la nr. 36 scria:

„Cercetarea cugetului nu poate să nu se refere şi la receptarea Conciliului, acest mare dar al Duhului oferit Bisericii la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. În ce măsură Cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai deplin sufletul teologiei şi inspiratoarea întregii existenţe creştine, aşa cum cerea Dei Verbum? Este trăită liturgia ca «izvor şi culme» a vieţii ecleziale, conform învăţăturii din Sacrosanctum Concilium? Se consolidează, în Biserica universală şi în Bisericile particulare, ecleziologia de comuniune din Lumen gentium, dând spaţiu carismelor, slujirilor, diferitelor forme de participare a Poporului lui Dumnezeu, chiar fără a da loc unui democratism şi unui sociologism care nu oglindesc viziunea catolică despre Biserică şi spiritul autentic al Conciliului al II-lea din Vatican? O întrebare vitală trebuie să se refere şi la stilul raporturilor dintre Biserică şi lume. Directivele conciliare – oferite în Gaudium et spes şi în alte documente – ale unui dialog deschis, respectuos şi cordial, însoţit totuşi de un discernământ atent şi de mărturia curajoasă a adevărului, rămân valabile şi ne cheamă la o angajare ulterioară”.

Sunt perspective pe care Scrisoarea apostolică a lui Ioan Paul al II-lea Novo millennio ineunte le-a receptat şi le-a relansat după aceea în cuvintele sale conclusive, la nr. 57:

„Câte bogăţii […] în orientările pe care Conciliul al II-lea din Vatican ni le-a dat! De aceea, în pregătirea marelui jubileu, am cerut Bisericii să se întrebe asupra recepţionării Conciliului. S-a făcut? […] O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-şi pierd din valoare şi nici din strălucire. Este necesar ca ele să fie citite într-o manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în interiorul tradiţiei Bisericii. La încheierea jubileului am simţit mai mult ca oricând datoria de a considera Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide”.

Există, în sfârşit, un aspect care face parte pe deplin din această mare albie care constituie un capitol special al acestei istorii conciliare şi al hermeneuticii sale: reforma liturgică. Este, fără îndoială, în unele aspecte, „pagina” cea mai elocventă a „traducerii” aflate în desfăşurare a unui proiect conciliar fundamentat în jurul unei cunoaşteri mai ample şi profunde a Cuvântului lui Dumnezeu (care se realizează pornind de la experienţa vestirii în celebrări) şi al unei experienţe mai participate a cultului ca „paradigmă de comunicare autentică” dintre Dumnezeu şi poporul său. Cărţile liturgice reformate – împreună cu o mare cantitate de studii şi comentarii – constituie o „traducere” şi un „comentariu” care prelungesc şi realizează în timp mens conciliară pentru ca să strălucească tot mai mult Faţa lui Cristos pe faţa credinciosului şi a Bisericii.

^* Preşedintele Facultăţii de litere creştine şi clasice din Universitatea Pontificală Saleziană şi preşedinte al Academiei Pontificale de Teologie

(Scris de Manlio Sodi; trad. pr. M. Pătraşcu; după Zenit, 6, 7, 8, 9 şi 10 octombrie 2012; http://itrc.ro).