Sf. Francisc de Assisi - Chemarea divină

"Francisc fugi ruşinat, pe o străduţă spre munte. Se reîntoarse pentru prima dată în grotă. Nu ieşi de acolo decât a doua zi la răsăritul soarelui; avea senzaţia că s-a sculat dintr-o boală lungă: continuă să rătăcească pe munte. "Dumnezeule! Dumnezeul!" striga el, şi munţii o repetau de trei ori în ecoul lor: "Dumnezeule! Dumnezeule!" A ajuns în faţa bisericuţei crăpate a Sfântului Damian şi aici se grăbi încă o  dată, după ce o făcuse de atâtea ori, să se arunce înaintea Răstignitului plângând mizeria sa.

Parohul, un bătrânel, se aşezase cu gluga ridicată în bătaia razelor slabe ale soarelui de februarie; citea dintr-o cărticică în timp ce mânca nişte jumări! Văzându-l, puteai să-l iei drept un sfântul Anton pustnicul; numai că el n-avea purcel,  ci albine. În faţa lui stăteau plini de semeţii doi stupi; albinele se aşezau pe mâinile şi barba sa, zbura în jurul capului său. El locuia într-o mică şură: dar trăia fericit, lângă bisericuţa sa. Ce-i trebuia mai mult unui bătrânel, mai ales unui paroh, decât miere pentru hrană şi ceară pentru lumânări? Dar era puţin surd.

Îl văzu venind Francisc care-i strigă:

- Se face timp frumos!
- Ei! Ei! spune bătrânul paroh. Când suflă vântul de la vest am urechile tari.

Crucea din biserica San Damiano

Ce-i pasă acestui bun bătrânel de surzenia sa? Avea albinele sale şi bisericuţa sa, şi îl asculta pe Dumnezeu cu inima.

Francisc îi făcu semn că merge să se roage puţin. În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care îneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contempla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Şi Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăcând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc era carne vie şi sânge. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

Bisericuţa San Damiano

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Şi cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

- Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

De trei ori. Şi apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

Două iubiri - cea divină şi cea umană - se întâlniseră. Şi în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

- Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

Şi căzu cât era de lung plângând de fericire". (Felix Timmermans, Harpe de saint Francois, trad. pr. Isidor Chinez).