XXVII - (B): O credinţă fără ezitare

Marcu 10,2-16: În acel timp, ² au venit la Isus nişte farisei şi l-au întrebat: "Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?" ³ Isus le-a zis: "Ce v-a prescris Moise?" ⁴ Ei i-au răspuns: "Moise a permis să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire". ⁵ Isus le-a replicat: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. ⁶ Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. ⁷ De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; ⁸ şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, ⁹ deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". ¹⁰ Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. ¹¹ El le-a răspuns: "Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. ¹² Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter". ¹³ Mulţimile aduceau copii la Isus, ca să-şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru. ¹⁴ Văzând aceasta, Isus s-a supărat şi le-a spus: "Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. ¹⁵ Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea. ¹⁶ Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi-i binecuvânta, punându-şi mâinile peste ei".


Isus se îndrepta spre Ierusalim şi spre de Cruce, şi în acest context, Marcu aşează multe din învăţătura pe care Isus o dă ucenicilor săi. După o educaţie asupra slujirii, asupra primirii şi a scandalului, iată o instrucţiune despre căsătorie şi cei mici.

Ca în toate celelalte dăţi care implică o dezbatere, Isus depăşeşte terminii înguşti cu care oamenii îşi pun problema şi merge la rădăcina problemei. În cazul nostru, nu se întreabă cum ar trebui să fie interpretat exact pasajul lui Moise, dar se întreabă de intenţia fundamentală lui Dumnezeu de la care trebuie să ne inspirăm dincolo de cazuistică şi de orice interpretare pe care tradiţia poate a acumulat treptat. Nu ajunge să se apeleze la tradiţiile, trebuie să se evalueze în baza la intenţia iniţială care a avut loc şi că în felul lor şi pentru timpul lor (dar de multe ori plătind tribut la slăbiciune oamenilor şi la credinţa lor mică) au încercat s-o exprime. Este un  principiu care se aplică şi Scripturii: toată e Cuvântul lui Dumnezeu, dar există text şi text. Isus nu pune pe acelaşi plan Geneză şi Deuteronomul: primul revelează intenţia profundă lui Dumnezeu, al doilea plăteşte tributul la duritatea inimile oamenilor.

Pentru Isus intenţia profundă este că căsătoria ar trebui să urmeze Alianţei, sau dacă am prefera „fidelitate” fără ezitare. Este acelaşi fidelitate pe care Isus se confruntă în alegerea să mesianică cu care-i vă duce pe Cruce: o fidelitate definitivă şi necondiţionat, o alianţă fără compromisuri. Unindu-se cu soţia sa, bărbatul trebuie să poarte totul cu sine, într-un joc complet şi definitiv. Iată, pentru ce şi în ce condiţii, căsătoria devine într-adevăr „ucenicie”, adică un loc în care iubirea lui Cristos, fidelitatea sa, slujirea sa, într-un cuvânt „drum” pe care el l-a parcurs.

 

Dar în Evanghelia din această duminică mai există un al doilea exemplu: Isus, spre deosebire de ucenicii săi, acceptă copii la sine. Cu acest lucru nu numai se opune mentalităţii timpului Acest lucru nu s-a opus numai la mentalitatea de timp, dar, de asemenea chiar şi mentalităţii ucenicilor: incidentul trădează o ciocnire: „dar ucenicii îi dojeneau aspru… Văzând aceasta, Isus s-a supărat”. E de mirare: Isus primeşte copii: îşi pierde timpul cu ei. Seriozitatea drumului spre Ierusalim nu-l distrage pe Isus de cei mici. El nu mai are lucruri importante de făcut. (Don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Marcu 10 clarifică conceptul "urmării" lui Cristos (care din capitolul 8 se prezintă ca o înaintare pe "drumul spre Cruce") şi îl aplică la trei situaţii de mare importanţă în viaţă: căsătoria, bogăţia şi autoritatea. Ca şi în Vechiul Testament şi în Evanghelie, căsătoria nu este tratată ca un caz aparte, ci este inserată în problematica lui cum se primeşte Împărăţia lui Dumnezeu şi cum se pune în slujirea sa în situaţiile istorice în care se află omul.

Fariseilor care îl întreabă "pentru a-l pune la încercare" despre problema repudierii, Isus le arată că nu este nici în cea mai mică măsură prizonierul şcolilor teologice rabinice (a lui Hillel şi a lui Schammai) şi depăşeşte cazul dezbătut situându-se cu hotărâre în orizontul intenţiei fundamentale a lui Dumnezeu care conduce planul mântuirii, dincolo de concretizările fie ale tradiţiei (după Deuteronom), fie ale cazuisticii: "dar la începutul creaţiei Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie..." (Mc 10,2-10).

Pentru Isus intenţia profundă la care trebuie să facă referinţă căsătoria este alianţa: este exact aceea idee de "alianţă" pe care Cristos o trăieşte în alegerea sa mesianică, dar care - chiar de la început - conduce planul mântuirii. Este alianţa lui Dumnezeu cu poporul său: o fidelitate definitivă şi fără regrete, o solidaritate fără compromisuri. În alianţa cu femeia sa bărbatul trebuie să intre purtându-se în întregime pe sine însuşi, în mod complet şi definitiv. Iată pentru ce şi cu ce condiţii alianţa dintre bărbat şi femeie devine loc în care Împărăţia este prezentă (aşadar în slujirea Împărăţiei), urmare, profeţie şi judecată. Şi judecată pentru că o alianţă concepută astfel (care este deci o alegere de credinţă şi are riscul său) contestă lumea veche şi iubirea sa (competitivă şi plină de precauţii) de tip vechi (cf. Bruno Maggioni). (http://isichi.wordpress.com/2012/06/23/etica-matrimoniala-ii-revelatia-noului-testament-despre-casatorie-iii/).