Painea zilnica a Cuvantului – Comentariu la lecturi (de A. Vanhoye)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/17/painea-zilnica-a-cuvantului-comentariu-la-lecturi-de-a-vanhoye/

XXXIII (B): Un viitor marcat de siguranţă

Cuvintele lui Isus pe care le citim în această duminică fac parte dintr-un discurs care aparţine genului apocaliptic, un gen care se exprimă printr-un limbaj plin de imagini: „soarele şi luna se vor întuneca şi stelele vor cădea”. Acest discurs al lui Isus nu povesteşte sfârşitul lumii, dar sensul istoriei. Deseori experienţa zilnică pare să ne spună că răul învinge şi binele pierde, dar este aşa? Pentru a evalua lucrurile în profunditate şi a nu ne lăsa înşelaţi de aparenţe, este necesar ca ucenicul să iasă din timpul scurt şi să-şi îndrepte privirea în depărtare: tocmai de aceea ultimul discurs al lui Isus nu vorbeşte direct de cruce (care deşi continuă să fie într-un mod prezentă), dar despre revenirea Fiului Omului cu putere şi glorie.

         

Această ultimă afirmaţie vrea să ne asigure că eficacitatea ascunsă a crucii, adică acea posibilitate a sa de glorie şi de victorie care acum rămâne ascunsă, la sfârşitul timpurilor va apare în faţa tuturor în strălucirea sa cea mai orbitoare. Aşa cum s-a spus clar în prima parte a discursului, pe care însă liturgia de astăzi o lasă deoparte, comunitatea creştină se va afla în situaţii grele. „Se vor ridica profeţi falşi şi falşi mesia” (13,22), şi vor face semne care vor părea convingătoare cu scopul de a-i înşela pe credincioşi; „veţi fi duşi în faţa guvernatorilor şi a regilor din cauza mea” (13,9) şi „veţi fi urâţi de toţi” (13,19); „se va ridica un popor împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva altei împărăţii” (13,8). În situaţii de acest fel ucenicul poate fi dezorientat, descurajat, atins de îndoială că crucea lui Cristos este un fapt irosit şi lipsit de putere: lumea pare de fapt să continue ca mai înainte, cu tot bagajul său de ură şi de greşeli.

Libera me Domine, Responsorio gregoriano, Pro Defunctis, studio del canto gregoriano, Giovanni Vianini, Schola Gregoriana Mediolanensis, www.cantoambrosiano.com



Libera Me  

Libera me, Domine, de morte aeterna
in die illa tremenda
quando coeli movendi sunt et terra,
dum veneris judicare saeculum per ignem.

Tremens factus sum ego et timeo,
dum discussion venerit atque venture ira:
quando coeli movendi sunt et terra.

A. Pronzato – Evanghelia in casa (anul C) (predici)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/16/a-pronzato-evanghelia-in-casa-anul-c/

Despre om ştim multe lucruri

Despre om ştim multe lucruri. Cineva, în mod periodic ne informează despre toate sau aproape (şi ceea ce este în afara lui „aproape” este şi mai şi…).

S-a întâmplat chiar – cu câţiva ani în urmă, când să aşeze omul pe balanţă de la farmacie şi după câteva operaţii a făcut această listă de produse de pus în punga de cumpărături. „Corpul uman conţine o cantitate de grăsime suficientă pentru a produce şapte bucăţi de săpun, destul fier pentru a fabrica un cui de dimensiune medie, o cantitate de fosfor care ar permite pregătirea a două mii de beţe de chibrit, şi sulf suficient pentru a scăpa de proprii purici”.

Interesant, nimic de spus. Cineva ne-a demonstrat-o chiar.

Însă ar fi încă cu mult mai interesant dacă ar fi reuşit „izolarea” cantităţii – şi calităţii! – rugăciunii în viaţa unui om. Acea cifră ar schimba totul şi ar constrânge pentru revederea tuturor conturilor.

„Valoarea unei vieţi se evaluează cu greutatea adoraţiei” (Mochanin).

Greutatea adoraţiei! Nu a flecărelii, a agitaţiei, a publicităţii, a renumelui, a puterii, a contului din bancă.

Rugăciunea este aceea care dă valoare omului, care îl plasează în adevărata dimensiune a măreţiei sale.

Rugăciunea e aceea care dă valoare şi semnificaţie unei vieţi.

Rugăciunea este aceea care smulge omul de pe arborele pe care tinde în mod inevitabil să se caţere, pentru a-l restitui condiţiei sale de „a fi locuit”, spre a-l face să redescopere demnitatea sa de „fiu”.

Cineva, e adevărat, jefuieşte omul, îl exploatează, pentru ca să umple nesăturata pungă de cumpărături.

Pe noi nu ne interesează nici grăsimea, nici fosforul, nici chiar sulful (independent de puricii).

Ne interesează procentajul de rugăciune în viaţa unui om. Datorită căruia avem demonstraţia că Dumnezeu e mare. Şi nici omul nu e mic.

Iar noi ne aşezăm în genunchi.

(Alessandro Pronzato; trad. pr. Isidor Chinez).

Harpa sfântului Francisc (I)

 Binecuvântare

        

         Soarele se scufundase asemenea unui peşte de aur. Şi deasupra bisericuţei Notre-Dame singură şi uitată în pădure, dintr-o dată plană o muzică frumoasă şi dulce. Un păstor, care trecea pe acolo cu oile, o asculta chiar în momentul când vroia să cânte la clarimetru său un cântec pentru Sfânta Fecioară. Şi-a ridicat uimit ochii spre acoperişul distrus. Dar n-avea de văzut nimic acolo decât un rest de zi stinsă. Să fie o orgă? se gândea el. A împins uşa şi privea în interior. Era întuneric şi linişte. Muzica vine deci de afară, îşi zise. A ieşit din nou şi-a ridicat ochii. Dar iată că oile ascultau şi ele. Se vedea acesta de pe ochii lor. Sus, muzica devenea din ce în ce mai clară, şi o sută de voci se împleteau ca lianele.

          - Doamne, ce frumos! Să mori nu alta! Trebuie să i-o spun parohului, îşi zicea în sine, căci nici nu mai putea vorbi, aşa de mare era emoţia, inima îi spunea ce se întâmplă. Şi-a scos pălăria, a îngenuncheat şi bâiguia: îngeri! îngeri!

          Ochii i s-au umplut de lacrimi iar oiţele au îngenuncheat şi ele.

          Soarele dispăruse deja în spatele muntelui din depărtare. Valea cu râurile şi viile sale era deja de un bleu sumbru, dar Assisi, acest mic oraş alb cu echipa roşi negri, la jumătatea coastei muntelui, era încă roz de lumină. Domnea o tăcere adâncă, ca şi cum s-ar aştepta să înceapă muzica. In asemenea momente se petrec uneori lucruri minunate. Şi de data asta la fel. Un om înalt şi uscăţiv intra pe poarta cetăţii, şi nu purta pe trupul său gol decât o piele de oaie uzată. Mâna dreaptă o ţinea înainte cu degetul arătător în sus ca unul care predica; un surâs pe buze, cu o voce muzicală striga în tăcerea văii. "Iată că va veni pacea şi bunătatea!"

          Urca astfel pe străduţe, prin micile pieţe, prin faţa fântânilor şi bisericilor.

          Lumea ieşea din casă dar el nu întorcea deloc capul. Mergea mereu drept înainte, spre vârful muntelui, până când a dispărut de cealaltă parte, cântând.    

          După aceea, în momentul în care se mai aşteaptă puţin ca să se aprindă lampa, a ieşit dintr-o străduță întunecoasă un bătrânel îmbrăcat ca un pelerin. Era orb şi nu vedea decât albul ochilor lui. Si fără a ezita ca unul care vedea, traversa mica piaţă a Duhului Sfânt îndreptându-se spre casa negustorului de postav Pietro Bernardone care se căsătorise anul trecut cu o nobilă franceză din Sud. Era un frumos şi bogat magazin cu mici coloane. Pelerinul bătu la poartă şi în timp ce aştepta, rugăciunea îi făcea barba tremurândă. Ţinea mâna desfăcută ca un cerşetor. Servitoarea, o ţărăncuţă roşie la faţă şi simplă, a venit să-i deschidă repede. Se putea auzi o femeie care gemea, la etaj; dar înainte ca femeia de serviciu să-i fi spus ceva, orbul anunţă:

          - Spuneţi-i Doamnei Bernardone să meargă în grajd. Numai acolo poate să se nască copilul său. Aşa vrea Domnul.

          Şi plecă cu ochii săi albi ridicaţi spre cer. Servitoarea în două secunde fu sus ca să povestească cu bucurie - de abia răsuflând - că un călugăraş orb, cu o lumină deasupra capului, a venit să-i spună din partea Domnului Isus Cristos că copilul trebuia să se nască în grajd. Cei care erau în cameră, doctorul, moaşa, Doamna care se afla în pat suferind din toată fiinţa ei, şi câteva prietene ale sale, au găsit imediat vrednic de veneraţie tot ceea ce povestea servitoarea. Căci toţi erau catolici buni, iar doctorul avusese odinioară gândul să se facă călugăr. De altfel până acum, au încercat în zadar medicamente, promisiuni, rugăciuni. Şi Doamna suferea atât de mult! Iar Domnul era aşa de departe, în Franţa, pentru comerţ! Povestirea femeii de serviciu a făcut să apară puţină speranţă.

          - În grajd, îşi spunea unul după altul.

          - Da, în grajd, gemea Doamna. Căci... am avut un vis... Acest călugăr n-avea aripi?

          - Probabil, spunea servitoarea, dar nu le-am văzut.

          Atunci, cu multă grijă, doctorul şi moaşa o ajutară pe Doamnă să coboare. Prietenele ei urmară, ducând rufe şi vase cu apă caldă, servitoarea purtând agheazmadarul de armă. Au traversat casă, apoi   grădiniţa care scânteia plină de trandafiri de septembrie. Şi acolo, într-un grajd, pe o legătură de paie proaspete, la lumina unei candele, s-a născut copilul; şi a fost aşa de uşor ca un cântec popular.

          - E un chin să-ţi faci atâtea griji, spunea moaşa.

          Acest copil era Francisc. A venit pe lume într-un grajd. Iată-l imediat spălat de moaşă, înfăşat şi culcat într-o iesle, alături de mama care obosită şi uşurată, adormise. Toţi priveau plini de admiraţie.

          - Minunat! Minunat! murmura doctorul ridicându-şi ochii spre plafonul întunecat.

          Servitoarea râdea:

          - E ca în grajdul din Betleem.

          - Fără bou şi măgăruş, glumi moaşa.

          - Dar era totuşi un înger, replică slujitoarea, şi mi-a vorbit; ...şi nu ţie.

          - Să mulţumim mai degrabă Domnului, îi preveni doctorul, cu evlavie.

          El şi-a făcut semnul crucii. Toţi s-au însemnat cu semnul crucii şi s-au rugat cu mâinile împreunate: iar servitoarea a îngenuncheat ca să se roage.

(Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).

Paul Evdokimov – Taina iubirii

http://isichi.wordpress.com/2012/11/15/paul-evdokimov-taina-iubirii/

"Dacă" de Rudyard Kipling

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un om – copilul meu!

Rudyard Kipling – „Dacă”



Gândul zilei

”Corpul e harpa sufletului vostru.

Şi de voi depinde

să obţineţi de la ea o muzică dulce

ori sunete fără de noimă”.

(Khalil Gibran, 1883-1931)

Gândui zilei

Un amănunt cu totul aparte în Bernanos este că harul îşi află „ultimul său refugiu” nu în cele mai înalte facultăţi ale omului, dar în trupul său, adică în acea parte a omului care menţine vitalitatea sa, chiar dacă sufletul este complet absorbit de forţele răului. Chevance (adică harul) îl sfidează pe Cénabre în trupul său, în pervertirea voinţei sale, unde ar putea să dea un semn de viaţă[1]. Şi de fapt trupul răspunde milostivirii: „braţul său se înălţă pentru a binecuvânta”[2]. În una din scenele cele mai puternice din Monsieur Ouine, Bernanos ne arată acest trup uman ca ultima speranţă a unei umanităţi sortită Satanei: când „dorinţa” omului –  dorinţa după fericire, care nu este altceva decât dorinţa de Dumnezeu – nu va mai găsi ieşire într-o conştiinţă devenită „mormânt”, o va găsi „în trup şi în sânge”, „sub forme neaşteptate… oribile”[3]. Aici se înţelege că trupul uman, prin vitalitatea care îi este proprie, va putea să primească semnele harului şi să le exprime într-un limbaj inteligibil omului, chiar dacă duhul său va fi „pietrificat de forţele Satanei”.

              

[1] Cf.  L'Imposture, OR, 347.

[2] Ibidem, OR, 349.

[3] Monsieur Ouine, OR, 1509.

Sf. Cristian, martir

Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul Râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari a atacat schitul şi i-a masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori.

Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

Sfântul Martin din Tours, episcop (11 noiembrie)

Sfântul Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei)

Spovedania lui Steinhardt

Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Mihai Radulescu, Barbu Slatineanu, Al. Paleologu, Arsavir Acterian, Vladimir Streinu, Nicolae Radian, Sandu Lazarescu, Pastorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Theodor Enescu… Între 11 decembrie 1958 şi 12 noiembrie 1959 toţi aceştia sînt arestati rînd pe rînd şi vor alcatui „lotul Noica“. Cu totii „complotasera împotriva orînduirii de stat“. Cu totii se întîlnisera în casa unuia sau altuia dintre ei si îl ascultasera pe Noica citind pagini, fie dintr-o scrisoare catre Cioran, fie din cartile la care lucra, din Anti-Goethe sau din paginile despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel.

Sînt condamnati la pedepse care variaza între un an si 25 de ani de închisoare. În 1964 sînt gratiati. Pus în libertate, Noica ramîne sub o continua supraveghere, de care au de altminteri parte toti fostii detinuti politici. Prima lui grija este sa-i revada pe toti cei pe care îi facuse „sa înfunde puscaria“ si sa le ceara iertare. De la Mihai Radulescu nu mai poate primi iertarea. Acesta reusise sa se sinucida în celula, la cîteva luni de la arestare. („Totul îi iesea lui Mihai“, ne-a spus Noica ani de zile mai tîrziu. „Pîna si sinuciderea i-a reusit.“) Cînd ajunge în fata Siminei Mezincescu (si ea facuse parte din lot), îi cade în genunchi rugînd-o sa-l ierte pentru ca-i distrusese viata. (Ajunsa acasa, fetita n-o mai recunoscuse si o vreme n-a vrut sa creada ca e mama ei).

Pustnicii - între cer și pământ