III TPA (C): Un eveniment care dă peste cap astăzi

Spre deosebire de Matei şi Marcu, Luca plasează episodul din Nazaret şi discursul din sinagogă la începutul activităţii lui Isus: aici face un discurs de început şi programatic, cu care îşi deschide activitatea publică de Mesia.

 

Isus citeşte fragmentul din Isaia 61,1-2, dar îl modifică în parte, evident în vederea intereselor sale. Lasă la o parte „să-i vindece pe cei cu inima întristată” (prezent în Is 61,1) şi introduce (citând Is 58,6) expresia „să dea libertate celor oprimaţi”: cât priveşte Is 62,2 lasă la o parte expresia „o zi de răzbunare pentru Dumnezeul nostru” (expresie care ar limita semnificaţia universală a fragmentului). Cu aceste retuşări Isus face din textul profetic un text în care este accentuată lucrarea de eliberare şi universalitatea aceste eliberări.

 

Cheia fragmentului este comentariul pe care Isus îl face la textul lui Isaia: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre”. Isus nu dă explicaţia exegetică a textului, nici nu rămâne la căutarea aplicaţiilor morale (aşa cum făceau în mod obişnuit predicatorii în adunările de la sinagogă), dar atrage atenţia asupra evenimentului pe care îl împlineşte: venirea sa. Atenţia trece astfel de la Scriptură la predicator. Acesta este punctul central: venirea lui Isus. Cu venirea sa aşteptarea profetului s-a împlinit. În felul acesta Isus se proclamă Mesia şi exprimă propria misiune apelând la cuvintele profetului: se identifică cu aşteptarea sa, dar se distanţează atunci când declară că s-a împlinit astăzi.

 

Astăzi este noutatea lui Isus. Astăzi este un termen caracteristic lui Luca (2,11; 3,22; 5,26; 13,22-23; 19,5; 23,43): arată că timpurile din urmă au început, că timpul potrivit este în desfăşurare, că istoria oamenilor traversează un moment excepţional de har. Astăzi nu este doar o notă cronologică care se referă la Isus: se prelungeşte în timpul Bisericii. Timpul mesianic este în desfăşurare, iar timpul nostru este „astăzi”-ul lui Dumnezeu. Evreii aşteptau în viitor timpul potrivit pentru transformare: pentru creştin Mesia, care face posibilă o lume nouă, a venit deja. Misiunea lui Isus este în mod special în direcţia celor sărmani şi oprimaţi. Citatul din Isaia este în acest sens foarte clar. Isus adresează „vestea cea bună” (lit. „vestea plină de bucurie”) celor oprimaţi, necăjiţi, tuturor acelor oameni care, cu alte cuvinte, au nevoie de aceasta, fiind mai necăjiţi decât alţii, marginalizaţi. Am putea reformula vestea cea bună a lui Isus în aceste cuvinte: Dumnezeu iubeşte orice om, fără deosebire, aşadar orice om contează, orice om este preţios. Nu există în faţa lui Dumnezeu oameni marginalizaţi, mai mult, ultimii sunt pentru el primii. O veste, aceasta, care face dintr-odată nejustificate toate marginalizările pe care le construim noi în continuu, şi care dă celor sărmani şi celor excluşi o demnitate plină de speranţă. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Convertirea Sf. Paul, apostol (sec. I)

Caravaggio - Convertirea Sf. Paul (1601),
Capela Santa Maria del Popolo, Roma

“Pe mormântul acestui neobosit misionar, care a parcurs mii de kilometri pentru a-l predica pretutindeni pe Isus cel răstignit, suferind foarte mult, cei din vechime i-au pus cea mai simplă, dar şi cea mai semnificativă dintre inscripţii: «Lui Paul, apostol, martir». Sunt cele două titluri care rezumă întreaga sa viaţă” (Citat dintr-un articol al lui A. Penna, din Bibliotheca Sanctorum, X, Citta Nuova, Roma 1990, 184). 
 

Naşterea lui Saul se presupune că a avut loc între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, din părinţi ce fabricau şi vindeau corturi şi îşi dobândiseră titlul de cetăţeni romani. El a avut un nume dublu: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor părinţilor. De tânăr a fost invitat la Ierusalim, unde şi-a completat formaţia sa “la picioarele lui Gamaliel”, învăţătorul cel mai cunoscut şi cel mai înţelept din acel timp în lumea ebraică.

 

El însuşi, vorbind despre originea sa, spunea: “Eu sunt un iudeu din Tarsul Ciliciei, un oraş nu lipsit de importanţă” (Fap 22,3). Şi în Scrisoarea către Filipeni (3,5-6) scria: “Circumcis în a opta zi, din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu din evrei, după Lege, fariseu, după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ceea ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur”.

 

La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Era încă tânăr când a asistat la lapidarea lui Ştefan, păzind hainele lapidatorilor şi, când a ajuns la vârsta adultă, a obţinut autorizaţia de a-i descoperi şi persecuta pe creştini. La Ierusalim era teroarea creştinilor.

 

Pe drumul Damascului

 

Convins că aduce slavă lui Dumnezeu, “Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei”(Fap 9,1-2).

Sfântul Francisc de Sales, de 90 de ani model şi ocrotitor al jurnaliştilor catolici

Sf. Francisc de Sales

Nr. 38/24.01.2013, București

Dragi jurnaliști, bloggeri și scriitori catolici,

 

La începutul secolului al XVII-lea, un episcop francez, Francisc de Sales, împins de dorinţa de a face ca mesajul Bisericii să ajungă la cât mai multe persoane – nu doar la cele care frecventau biserica –, a scris foi volante pe care mai apoi le strecura pe sub uşile caselor ori le lipea pe ziduri. A murit în 1622, lăsând în urma sa numeroase scrieri. Mai târziu, pentru meritele sale, a fost declarat sfânt (în 1665, de Papa Alexandru al VII-lea) şi apoi învăţător al Bisericii (în 1887, de Papa Leon al XIII-lea), iar la 26 ianuarie 1923, Papa Pius al XI l-a proclamat patronul jurnaliştilor şi al scriitorilor, „al tuturor catolicilor care, prin publicaţii sau ziare ori alte scrieri ilustrează, promovează sau apără învăţătura creştină" (cf. Pius al XI-lea, Rerum Omnium Perturbationem).

 

Se împlinesc, aşadar, 90 de ani de când Sfântul Francisc de Sales este propus ca model şi ocrotitor al jurnaliştilor şi scriitorilor. Prin scrierile sale, Francisc de Sales nu transmitea știri, dar le împărtășea celorlalți credința lui și valorile în care credea, dădea mărturie despre adevăr, frumos, bine, dreptate etc. Şi o făcea cu pasiune şi încredere, urmărind binele omului și respectând demnitatea fiecăruia. A analizat contextul în care trăia, pentru a înţelege schimbările care aveau loc. A denunţat învăţăturile greşite, combătându-le printr-o informare corectă. A adoptat o nouă modalitate de comunicare pentru vremea lui: a scris circa 30.000 de scrisori, a realizat mici foi volante care să poată fi citite uşor, a dialogat personal cu oamenii (ceea ce presupunea şi ascultarea interlocutorului). S-a adaptat la momentul istoric: la problemele de atunci ale bisericii şi lumii nu a venit cu răspunsuri vechi, ci potrivite timpului. De asemenea, a dovedit că a ştiut să adapteze stilul şi limbajul mesajului: spunea că oamenii sunt mai receptivi dacă sunt tratați cu iubire şi caritate decât cu severitate şi rigurozitate.

Gânduri alese

 



Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Catea Romînească, 1986).

Gândul zilei

 

Insondabilul mister al harului şi al păcatului – un binom de nedespărţit – este prezentat cu o forţă şi o vitalitate extraordinare. În toate textele sale, autorul reuşeşte să facă vizibilă ciocnirea violentă dintre „dulcea speranţă” care conduce la Dumnezeu şi adânca disperare care poartă la nimic, pătrunzând în acele spaţii intime ale inimii umane unde este jucată existenţa omului, spaţii imateriale pe care autorul reuşeşte să le facă, prin expresiile şi imaginile sale poetice, sensibile şi comprehensibile de către raţiune. Plecând de la experienţa personală în această privinţă, Bernanos foloseşte toate posibilităţile tehnice ale scrierii pentru a întrupa în umanitatea personajelor sale dialectica dintre păcat şi har. De aici o insistenţă asupra consecinţelor păcatului pe de o parte ca dezumanizare şi devastare a unei lumi triste, devorată de plictiseală în solitudine – o lume care devine ideograma omului păcătos – de gustul misterios al deprimării, şi pe de altă parte o insistenţă asupra efectelor harului care se descoperă în comuniune şi în dăruirea totală de sine ca seninătate, bucurie, în ciuda suferinţei pe care o poartă.

 

Propunerea lui Bernanos făcută lumii de astăzi este clară: dacă păcatul există şi noi suntem conştienţi de situaţia dramatică a fiinţei „sub soarele Satanei”, totuşi omului cuprins în istoria mântuirii, înţeles fiind aici şi omul contemporan – iar aici stă toată rezolvarea problemei – îi este oferită posibilitatea de a învinge starea de păcat cu toate urmările sale. Această posibilitate se numeşte har. Cel care se deschide intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa sa realizează în sine o adevărată metamorfoză. Aceasta este ceea ce vor să arate ca posibil toţi „sfinţii” bernanosieni.



 

 

 

Gândul zilei

 

“Dacă este adevărat că suntem creaţi

după chipul lui Dumnezeu,

cum dispreţuim una dintre cele mai înalte

facultăţi ale omului?

Îmi veţi răspunde că fără să o dispreţuiesc,

eu tocmai am declarat-o neputincioasă.

Nu. Nu neputincioasă.

Nu neputincioasă de a lua parte la creaţie,

dar incapabilă de a-i pătrunde sensul,

de a o înţelege, în sensul exact al cuvântului.

[...] Inteligenţa, redusă la propriile putere,

nu crede să găsească în natură decât indiferenţă şi cruzime,

dar tocmai propria sa cruzime a descoperit-o acolo”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1378).

Sf. Agnesa, fecioară, martiră

 



 

Existenţa acestei martire foarte tinere este bine documentată; ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 12 ani, victimă în prigoana cruntă iniţiată de împăratul Diocleţian. Popularitatea cultului acestei sfinte şi devoţiunea cu care a fost în permanenţă cinstită de-a lungul veacurilor sunt un motiv în plus de a nu considera improbabile diferitele legende transmise prin viu grai şi prin scris, cuprinzând amănunte de la care se inspiră şi slujba bisericească.

 

Urmând o tradiţie greacă, Papa Damasus afirmă că Sfânta Agnesa ar fi fost arsă pe rug. Dar este mai verosimilă afirmaţia poetului Prudenţiu, şi împreună cu el a întregii tradiţii latine, că tânăra Agnesa, după ce a refuzat să aducă jertfă zeiţei Vesta, a fost dusă cu forţa într-un local rău famat şi expusă bătăii de joc a celor de acolo, apoi decapitată cu o lovitură de spadă.

Sunt un bulgăr de nimic

 

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cît mă foc mai mic,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu te vezi mai mare.

Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cît sînt mai nevăzut,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu te vezi mai bine.

Doamne, cînd suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Şi cu cît îi duc război,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
şi pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cît eram mai orb,
cu-atît Tu,
cu-atît Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate cîte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cît mi-e dor,
Doamne, cît mi-e dor de Tine.

 

de Costache Ioanid

 

Actualitatea Creștina – ianuarie 2013

http://isichi.files.wordpress.com/2013/01/actualitatea-crestina-ianuarie-2013.pdf

În faţa singurului om care este măsura pentru toţi

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3009:-in-faa-singurului-om-care-este-msura-pentru-toi

Marilla Ness - Holy is His name