† Duminica a 5-a de peste an (B): „Graba” de a vesti Împărăţia (omilie)

Cristos vindecă pe soacra lui Petru - de John Bridges

Evanghelia – Marcu 1,29-39: Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit”. Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli.

 

 

Omilie

 

„Imediat”: acest adverb spune că activitatea lui Isus este marcată de grabă: adverbul imediat dă ritmul povestirii şi mai mult întregii evanghelii a lui Marcu. Isus este în continuă mişcare şi are multe lucruri de făcut, adesea nici nu găsea timp să mănânce (Mc 3,20; 6,31). Graba lui Isus nu are nimic comun cu graba care ne dispersează pe noi şi ne distrage de cele mai multe ori distrugându-ne zilele. Isus este prins de urgenţa Împărăţiei, dăruit total misiunii de a vesti venirea sa. Este grăbit şi are multe lucruri de făcut, totuşi găseşte timp să se retragă în singurătate şi să se roage (Mc 1,35). În ritmul intens al zilei sale nu lipseşte niciodată timpul de a vorbi cu Tatăl.

Relatarea vindecării soacrei lui Petru este simplă şi vioaie. Dar dacă voim să o citim cu ochii primilor creştini, nu trebuie să vedem doar o minune, ci să vedem un mesaj. Două fraze trebuie scoase în evidenţă: „a ridicat-o” (literar „a făcut-o să învie”) şi „a început să-i slujească”. În lumina acestor două expresii indicate, gestul lui Isus dobândeşte o valoare simbolică: Isus face să învie pentru a umbla pe drumul slujirii.

Surprinzător este dialogul scurt – primul din evanghelia lui Marcu – dintre ucenici şi Isus: „Toţi te caută”, îi spun discipolii aşteptându-se ca el să se grăbească să meargă în întâmpinarea mulţimii care deja îl aşteaptă. Dar Isus răspunde: „Să mergem şi în altă parte ca să predic şi acolo; pentru aceasta am venit de fapt” (Mc 1,37-38). Răspuns surprinzător şi ciudat. „Am venit pentru” zice rațiunea profundă a misiunii lui Isus. El a venit ca să meargă în altă parte. Nu a venit pentru o singură mulţime, dar pentru toate mulţimile. Nici o mulţime nu poate să se facă stăpână pe el reţinându-l, nimeni nu poate să se laude în faţa lui că are o precedenţă aparte. Isus nu este un Mesia pentru o parte şi nimeni nu poate spune: „e al nostru”. Numai dacă cineva ar vrea să-l ţină pentru sine, că el și scapă: trebuie să meargă în altă parte. Raportul lui Isus cu mulţimea poate să pară contradictoriu: el caută mulţimea şi, în acelaşi a timp, se separă de ea. Dar nu este o atitudine contradictorie. El caută mulţimile şi a venit pentru ele, dar tocmai de aceea se distanţează de echivocurile mulţimii şi de încercările lor de a-l instrumentaliza. El trebuie să ducă un mesaj „peste tot”, tuturor, şi nu este prizonierul nimănui. El a venit să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, nu să realizeze proiecte (egoistice şi de partid) la care ar voi oamenii să-l supună.

(pr. Bruno Maggioni [05.02.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6289).

Iarna [de Vasile Alecsandri]

Casa memoriala Vasile Alecsandri – Mircești (IS)
(foto: Valentina Giurgianu [1967]).

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

 

Vasile Alecsandri, Efigiile naturii –

Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971.

Sfânta Agata (+250), fecioară martiră

Sfânta Agata (1635) - de Andrea Vaccaro

 

“(Fecioara) este, prin însăşi existenţa ei, martora unui echilibru pe care creştinismul l-a restabilit: egalitatea dintre bărbat şi femeie. Căci dacă feciorelnicul este deja mare lucru, în fecioară frumuseţea este dublată, întrucât femeia este înclinată în mod natural să se sprijine pe bărbat. Aşa cum floarea, chiar de la început, este tăiată şi oferită pe altar, fecioara cântă măreţia sufletului uman făcut pentru cer, acel cer în care noi vom fi nu atât ca bărbat şi femeie, ci ca îngeri” (Lubich C., Scritti spirituali 1, Ed. Città Nuova, Roma 1978, p. 129).

 

Dacă aceasta este adevărat şi astăzi, când fecioarele sunt apreciate mai mult pentru operele sociale decât pentru mărturia evanghelică, cu atât mai mult era în primele timpuri ale creştinismului, când, prin noul lor stil de viaţă, erau o erupţie a divinului în mijlocul unei lumi aflate în descompunere.

 

Nu avem multe informaţii sigure din punct de vedere istoric despre sfânta Agata. Ea s-a născut la Catania (de asemenea, Palermo se consideră locul ei de naştere) dintr-o familie nobilă şi tot aici a fost martirizată, la data de 5 februarie a anului 250, în timpul persecuţiei lui Decius. Cât priveşte restul, avem numai cele trei texte de la jumătatea secolului al V-lea, două greceşti şi unul latin, la rândul lor, avându-şi, probabil, originea într-un text mai vechi, care s-a pierdut.

 

Relatarea tradiţiei

 

Conform tradiţiei, Agata, nume grec ce înseamnă “bunătate”, i s-a consacrat lui Dumnezeu încă de copilă şi a refuzat de mai multe ori oferta de căsătorie. De ea însă se îndrăgosteşte Quintian, guvernatorul cetăţii, şi acesta îşi pune în mişcare toate resursele pentru a o convinge să se căsătorească, dar nu reuşeşte.

 

A recurs atunci la alte mijloace, arestând-o pe Agata pentru că era creştină şi constrângând-o să trăiască alături de o magiciană care trebuia să o convingă să cedeze în faţa voinţei guvernatorului. Dar şi această tentativă a eşuat. Agata rămânea fermă în hotărârea ei şi afirma cu tărie că niciodată nu va ceda dorinţelor acelui bărbat. Quintian a hotărât atunci să o aducă în faţa tribunalului.

 

Dialogul, relatat de passio, deşi nu este istoric literă cu literă, reflectă gândul comun prezent între creştinii primelor veacuri şi are chiar şi o oarecare frumuseţe literară.

 

Judecătorul îi spune: “Care este condiţia ta?”

 

Agata îi răspunde: “Sunt liberă şi nobilă din naştere, cum o dovedesc toate rudele mele”.

 

“Dacă eşti liberă şi nobilă, de ce duci o viaţă de sclav?”

 

“Eu sunt sclava lui Cristos şi numai pentru aceasta accept condiţia de sclavă”.

 

“Dacă tu ai fi cu adevărat liberă şi nobilă, nu te-ai umili până la a lua titlul de sclavă”.

 

“A fi sclav al lui Cristos este nobleţea supremă”.

 

Acesta a fost primul interogatoriu, deoarece Quintian a voit să tragă de timp în speranţa secretă că o va face să mai reflecteze.

 

Câteva zile mai târziu, a chemat-o din nou şi, văzând că nimic nu se schimbase, a hotărât ca ea să fie torturată. A fost întinsă pe un cavalet şi biciuită. Dar nici în timpul chinurilor atroce ea nu a voit să-l renege pe Mirele ei.

 

Orbit de furie, guvernatorul a ordonat să-i fie smulşi sânii. Atunci tânăra i-a adresat aceste cuvinte de foc: “Tiran nemilos, nu te ruşinezi să mutilezi astfel o femeie? Şi tu ai supt la sân atunci când ai fost copil”.

 

Mutilată în felul acesta, ea a fost dusă din nou în carceră, dar în timpul nopţii i-a apărut un bărbat – era sfântul Petru – şi a vindecat-o. “Cine eşti tu, – l-a întrebat Agata – că ai venit până aici ca să-mi vindeci rănile?” El i-a răspuns: “Nu te teme, fiică, deoarece eu sunt apostolul Domnului tău”. Şi ea, deschizându-şi atunci braţele şi îndreptându-şi privirea spre cer, s-a rugat astfel: “Doamne Isuse Cristoase, bunule învăţător, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să înving chinurile călăilor; porunceşte ca eu să ajung fericită în gloria ta nepieritoare”.

 

Întorcându-se vindecată la tribunal, Quintian nu ştia dacă trebuie să se bucure văzând-o încă aşa de frumoasă sau să se umple de furie datorită seninătăţii şi hotărârii ce se citeau pe chipul ei. A încercat cu cele bune, promiţându-i bunăstare pământească şi multe onoruri, dar când a văzut că orice propunere a sa cădea în dispreţ, s-a decis să distrugă ceea ce nu putea să obţină. A hotărât ca trupu-i gol să fie aşezat şi rostogolit pe cărbuni aprinşi.

 

Agata nu se plângea, ca şi cum ar fi intrat deja în glorie, lăsându-şi acolo cele la care renunţase, dar între timp un cutremur a cuprins oraşul şi prăbuşirea unei aripi a edificiului a îngropat doi dintre călăi. Toţi au luat-o care încotro, în timp ce creştinii adunau trupul martirei şi îl depuneau într-un sarcofag nou, pentru a-i cinsti fecioria.

 

În oraş nu se mai vorbea despre altceva, şi chiar necreştinii blestemau cruzimea lui Quintian şi reflectau asupra puterii supraomeneşti a creştinismului, care dădea atâta forţă până şi unor copile atât de fragile.

 

În anul următor, Muntele Etna şi-a deschis cu violenţă gura de foc, lansând ameninţător un fluviu de lavă spre cetatea cataneză; creştini şi necreştini, au alergat la mormântul sfintei Agata, au luat giulgiul ce îi acoperea faţa şi l-au purtat în procesiune în faţa fluviului de lavă, care şi-a oprit astfel înaintarea.

 

Cultul sfintei Agata s-a răspândit foarte repede, atât în Biserica occidentală, cât şi în cea orientală şi chiar până în Africa occidentală. Ea a ajuns să fie invocată în religiozitatea populară ca protectoare împotriva focului vulcanilor şi a altor incendii şi împotriva bolilor de sân.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/309/Sf-Agata-fc-m-.aspx).

Gândul zilei [Paulo Coelho]

 

Călugărul Thomas Merton spunea:

 

„Viaţa spirituală se reduce la dragoste.

Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele

sau să ajuţi şi să aperi pe cineva.

Dacă acţionăm aşa,

îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect,

iar pe noi ne vedem ca pe nişte

persoane generoase şi înţelepte.

Asta nu are nimic de a face cu iubirea.

A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt

şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu”.

 

 (Paulo Coelho, La râul Piedra am șezut și-am plâns, 1994, p.3).

Sfântul Blaziu (+316 cca.), episcop martir

Sfântul Blaziu

„L-ai auzit pe Domnul care zicea: «Paşte oile mele», adică jertfeşte-te pentru oile mele” (Augustin, Discursuri; cit. din Liturgia orelor).

 

Cu aceste cuvinte, Augustin amintea că exerciţiul ministeriului episcopal este, înainte de toate, participare la pătimirea Domnului Isus. Şi aşa a fost şi pentru Blaziu din Sebaste.

 

Despre acest sfânt armean, singura informaţie istorică certă, ajunsă până la noi, este că a fost martirizat pe când era episcop de Sebaste. Cât priveşte restul, trebuie să ne mulţumim cu foarte frumoasa relatare a pătimirii sale, din punct de vedere istoric puţin sigură, dar foarte interesantă.

 

Blaziu, pentru sfinţenia vieţii, a fost ales ca episcop al comunităţii creştine din oraşul său. Acceptând această misiune în acel timp nu însemna o cinste, ci însemna depunerea candidaturii pentru martiriu. Nefiind prudent a trăi în oraş din cauza persecuţiilor, Blaziu trăia într-o grotă ascunsă într-un mărăciniş. Dar drumul trasat de cei care alergau la el pentru a primi sfatul şi îndrumările sale, a făcut foarte cunoscut ascunzişul său.

 

Când guvernatorul Agricola şi-a dat seama că Blaziu convertea persoanele cu faima sfinţeniei şi a minunilor sale mai mult decât dacă ar fi predicat prin pieţe evanghelia lui Cristos, a decis să-l înlăture.

 

Episcopul nu a opus nici o rezistenţă gărzilor venite să-l ridice din grotă. S-a prezentat senin în faţa guvernatorului şi a confirmat că era creştin şi capul comunităţii şi că nu avea nici o intenţie de a-şi renega credinţa.

 

După condamnare, a fost dus într-o celulă în aşteptarea morţii, dar chiar şi aici a început o procesiune de persoane dornice să-l vadă şi să-l asculte pe sfânt. O mamă i-a adus copilul ce era pe moarte din cauza unui os de peşte pe care îl înghiţise şi acum îl sufoca. Prizonierul l-a binecuvântat şi copilul s-a vindecat. Buna mamă nu ştia cum să-i mulţumească şi i-a oferit o candelă pentru a-i lumina celula în timpul nopţii şi puţină pâine şi carne ca hrană. De aici a apărut tradiţia de a binecuvânta cu două lumânări încrucişate gâtul credincioşilor în sărbătoarea sa.

 

Agricola a voit să pună capăt acestei procesiuni a poporului şi a poruncit ca sfântul să fie înecat în lacul din apropierea localităţii. Ştirea a făcut înconjurul cetăţii şi malurile lacului s-au umplut de spectatori. Blaziu, mergând pe apă, s-a dus la mijlocul lacului şi a cerut funcţionarilor imperiali să facă la fel prin protecţia zeilor lor, dar aceştia n-au reuşit. Atunci, el a revenit pe malul lacului şi s-a predat din nou în mâinile lor. Readus în carceră şi acuzat de magie, este condamnat la decapitare, în luna februarie a anului 316. Edictul din Milano, cu care împăratul Constantin dăduse libertate deplină celor ce profesau credinţa creştină, nu sosise încă în Armenia, unde conducerea îi revenea lui Licinius. Acesta, deşi subscrisese edictului, totuşi prefera să-l ignore şi, din rivalitate faţă de împărat, a declanşat în teritoriile care erau sub jurisdicţia sa o sălbatică persecuţie împotriva creştinilor.

 

Cultul sfântului Blaziu s-a răspândit foarte mult în Orient şi în Occident, atingând maximum de strălucire în timpul evului mediu. Blaziu a rămas viu în tradiţia creştină, nu numai pentru mărturia martiriului său, dar şi pentru faptul că aminteşte de aspectul matern al Bisericii care are grijă de cei săraci şi de cei bolnavi.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/305/Sf-Blaziu-ep-m-.aspx).

Întâmpinarea Domnului

Prezentarea lui Isus la templu - by Greg Olsen

Sărbătoarea de astăzi, despre care avem prima mărturie în secolul al IV-lea la Ierusalim, era numită, până la recenta reformă a calendarului, sărbătoarea „Purificării sfintei Fecioare Maria”, în amintirea momentului istoric al sfintei familii, povestit în capitolul al doilea al Evangheliei lui după sfântul Luca, în care Maria, ascultând de lege, s-a dus la templul din Ierusalim, la patruzeci de zile după naşterea lui Isus, pentru a-l oferi pe întâiul său născut şi a îndeplini ritul legal al purificării sale. Reforma liturgică din anul 1960 a restituit celebrării titlul de „întâmpinare a Domnului”, pe care-l avea la început: oferirea lui Isus Tatălui, săvârşită în templu, preludiu al oferirii sale sângeroase pe cruce.

 

Acest act de ascultare faţă de un ritual legal, la a cărui împlinire nu erau ţinuţi nici Isus nici Maria, constituie de asemenea o lecţie de umilinţă, fiind o încoronare a meditaţiei anuale asupra marelui mister natal, în care Fiul lui Dumnezeu şi divina sa mamă ni se prezintă în mişcătorul, dar umilitul, cadru al ieslei, adică în extrema sărăcie a celor din barăci, în existenţa precară a celor evacuaţi şi persecutaţi, deci a celor exilaţi.

 

Întâlnirea Domnului cu Simeon şi Ana în templu accentuează aspectul de jertfă al celebrării şi comuniunea personală a Mariei cu jertfa lui Cristos, pentru că la 40 de zile după divina sa maternitate profeţia lui Simeon o face să întrevadă perspectivele suferinţei sale: „O sabie îţi va străpunge inima”: Maria, graţie unirii sale cu persoana lui Cristos, este asociată la jertfa Fiului. Nu ne miră deci faptul că sărbătorii de astăzi i s-a dat un timp aşa de reliefant, încât l-a făcut pe împăratul Iustinian să decreteze ziua de 2 februarie zi de sărbătoare în tot Imperiul de Răsărit.

 

Roma a adoptat sărbătoarea pe la jumătatea secolului al VII-lea; papa Sergiu I (687-701) a instituit cea mai veche dintre procesiunile penitenţiale romane, care pornea de la biserica „Sfântul Adrian” din For şi se termina la „Sfânta Maria cea Mare”. Ritul binecuvântării lumânărilor, despre care există mărturie deja în secolul al X-lea, se inspiră din cuvintele lui Simeon: „Ochii mei au văzut mântuirea, pregătită de tine în faţa tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor”. Din acest rit semnificativ a provenit numele popular de sărbătoare a „intrării în biserică” (candelora). Informaţia dată încă de Beda Venerabilul - potrivit căreia procesiunea ar fi fost o contracarare a procesiunii Lupercalia, a Romanilor, şi o reparare a exceselor care aveau loc în această circumstanţă, nu-şi găseşte confirmarea în istorie.

 

(Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. I. Agiurgioaei; sursă:

http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

 

Credo in unum Deum - cântă Verbum Panis

Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem,
factorem caeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium.
Et in unum Dominum Jesum Christum Filium Dei unigenitum.
Et ex Patre natum ante omnia saecula.
Deum de Deo, lumen de lumine, Deum verum de Deo vero.
Genitum, non factum, consubstantialem Patri:
per quem omnia facta sunt.
Qui propter nos homines, et propter nostram salutem
decendit de caelis.
Et incarnatus est de Spiritu sancto ex Maria Virgine:
Et homo factus est.
Crucifixus etiam pro nobis:
sub Pontio Pilato passus, et sepultus est.
Et resurrexit tertia die, secundum Scripturas.
Et ascendit in caelum:
sedet ad dexteram Patris.
Et iterum venturus est cum gloria, judicare vivos et mortuos:
cujus regni non erit finis.
Et in Spiritum sanctum, Dominum, et vivificantem:
qui ex Patre Filioque procedit.
Qui cum Patre et Filio simul adoratur, et conglorificatur:
qui locutus est per Prophetas.
Et unam, sanctam, catholicam, et apostolicam Ecclesiam.
Confiteor unum baptisma in remissionem peccatorum.
Et expecto resurrectionem mortuorum.
Et vitam venturi saeculi.
Amen.