 |
| Cristos vindecă pe soacra lui Petru - de John Bridges |
Evanghelia – Marcu 1,29-39: Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în
casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la
pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi,
prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i
slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi
bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a
vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe
diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe
întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon
şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”.
El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic
şi acolo, căci pentru aceasta am venit”. Şi a mers prin toată Galileea,
predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli.
Omilie
„Imediat”: acest adverb spune că activitatea lui Isus este marcată de
grabă: adverbul imediat dă ritmul povestirii şi mai mult întregii evanghelii a
lui Marcu. Isus este în continuă mişcare şi are multe lucruri de făcut, adesea
nici nu găsea timp să mănânce (Mc
3,20; 6,31). Graba lui Isus nu are nimic comun cu graba care ne dispersează pe
noi şi ne distrage de cele mai multe ori distrugându-ne zilele. Isus este prins
de urgenţa Împărăţiei, dăruit total misiunii de a vesti venirea sa. Este grăbit
şi are multe lucruri de făcut, totuşi găseşte timp să se retragă în singurătate
şi să se roage (Mc 1,35). În ritmul
intens al zilei sale nu lipseşte niciodată timpul de a vorbi cu Tatăl.
Relatarea vindecării soacrei lui Petru este simplă şi vioaie. Dar dacă voim
să o citim cu ochii primilor creştini, nu trebuie să vedem doar o minune, ci să
vedem un mesaj. Două fraze trebuie scoase în evidenţă: „a ridicat-o” (literar
„a făcut-o să învie”) şi „a început să-i slujească”. În lumina acestor două
expresii indicate, gestul lui Isus dobândeşte o valoare simbolică: Isus face să
învie pentru a umbla pe drumul slujirii.
Surprinzător este dialogul scurt – primul din evanghelia lui Marcu – dintre
ucenici şi Isus: „Toţi te caută”, îi spun discipolii aşteptându-se ca el să se
grăbească să meargă în întâmpinarea mulţimii care deja îl aşteaptă. Dar Isus
răspunde: „Să mergem şi în altă parte ca să predic şi acolo; pentru aceasta am
venit de fapt” (Mc 1,37-38). Răspuns surprinzător
şi ciudat. „Am venit pentru” zice rațiunea profundă a misiunii lui Isus. El a
venit ca să meargă în altă parte. Nu a venit pentru o singură mulţime, dar
pentru toate mulţimile. Nici o mulţime nu poate să se facă stăpână pe el reţinându-l,
nimeni nu poate să se laude în faţa lui că are o precedenţă aparte. Isus nu
este un Mesia pentru o parte şi nimeni nu poate spune: „e al nostru”. Numai
dacă cineva ar vrea să-l ţină pentru sine, că el și scapă: trebuie să meargă în
altă parte. Raportul lui Isus cu mulţimea poate să pară contradictoriu: el
caută mulţimea şi, în acelaşi a timp, se separă de ea. Dar nu este o atitudine
contradictorie. El caută mulţimile şi a venit pentru ele, dar tocmai de aceea
se distanţează de echivocurile mulţimii şi de încercările lor de a-l
instrumentaliza. El trebuie să ducă un mesaj „peste tot”, tuturor, şi nu este
prizonierul nimănui. El a venit să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, nu să
realizeze proiecte (egoistice şi de partid) la care ar voi oamenii să-l supună.
(pr. Bruno
Maggioni [05.02.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu