"Întăriţi-vă
inimile" (Iac 5,8)
Iubiţi fraţi şi surori,
Postul Mare este un timp de
reînnoire pentru Biserică, pentru comunităţi şi pentru fiecare credincios. Însă
este mai ales un "timp de har" (2Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere
nimic ce nu ne-a dăruit mai înainte: "Noi iubim pentru că el ne-a iubit
mai întâi" (1In 4,19). El nu este indiferent faţă de noi. Fiecare
dintre noi este îndrăgit de El, ne cunoaşte pe nume, ne îngrijeşte şi ne caută
atunci când îl părăsim. Fiecare dintre noi îl interesează; iubirea sa îl
împiedică să fie indiferent faţă de ceea ce ni se întâmplă. Însă se întâmplă ca
atunci când noi ne simţim bine şi ne simţim comozi, cu siguranţă uităm de
ceilalţi (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează
problemele lor, suferinţele lor şi nedreptăţile pe care le îndură... atunci
inima noastră cade în indiferenţă: în timp ce eu mă simt relativ bine şi comod,
uit de cei care nu se simt bine. Această atitudine egoistă, de indiferenţă, a
căpătat astăzi o dimensiune mondială, până acolo încât putem vorbi despre o
globalizare a indiferenţei. Este vorba despre o problemă pe care noi,
creştinii, trebuie s-o înfruntăm.
Atunci când poporul lui Dumnezeu
se converteşte la iubirea sa, găseşte răspunsurile la acele întrebări pe care
le pune încontinuu istoria. Una dintre provocările cele mai urgente asupra
căreia vreau să mă opresc în acest Mesaj este cea a globalizării indiferenţei.
Indiferenţa faţă de aproapele şi
faţă de Dumnezeu este o reală ispită şi pentru noi creştinii. De aceea avem
nevie să auzim în fiecare Post Mare strigătul profeţilor care îşi ridică glasul
şi ne trezesc.
Dumnezeu nu este indiferent faţă
de lume, ci o iubeşte până acolo încât îl dă pe Fiul său pentru mântuirea
fiecărui om. În întruparea, în viaţa pământească, în moartea şi învierea Fiului
lui Dumnezeu, se deschide definitiv poarta între Dumnezeu şi om, între cer şi
pământ. Şi Biserica este ca mâna care ţine deschisă această poartă prin
proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, mărturia credinţei care
devine eficace în caritate (cf. Gal 5,6). Totuşi, lumea tinde să se
închidă în ea însăşi şi să închidă acea poartă prin care Dumnezeu intră în lume
şi lumea în El. Astfel mâna, care este Biserica, nu trebuie niciodată să fie
uimită dacă este respinsă, strivită şi rănită.
De aceea poporul lui Dumnezeu are
nevoie de reînnoire, pentru a nu deveni indiferent şi pentru a nu se închide în
el însuşi. Aş vrea să vă propun trei paşi de meditat pentru această reînnoire.
1. "Dacă suferă un
membru, toate membrele suferă împreună cu el" (1Cor 12,26) -
Biserica
Caritatea lui Dumnezeu, care
strică acea închidere mortală în noi înşine care este indiferenţa, ne este
oferită de Biserică prin învăţătura sa şi, mai ales, prin mărturia sa. Însă se
poate mărturisi numai ceva ce am experimentat înainte. Creştinul este cel
care-i permite lui Dumnezeu să-l îmbrace cu bunătatea şi milostivirea sa, să-l
îmbrace cu Cristos, pentru a deveni ca El, slujitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor. Ne aminteşte bine acest lucru liturgia din Joia Sfântă cu ritul
spălării picioarelor. Petru nu voia ca Isus să-i spele picioarele, însă după
aceea a înţeles că Isus nu vrea să fie numai un exemplu pentru modul în care
trebuie să ne spălăm picioarele unii altora. Această slujire poate s-o facă
numai cel care mai înainte s-a lăsat spălat pe picioare de către Cristos. Numai
acesta are "parte" cu El (cf. In 13,8) şi aşa poate să-l
slujească pe om.
Postul Mare este un timp propice
pentru a ne lăsa slujiţi de Cristos şi astfel să devenim ca El. Acest lucru are
loc atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi când primim sacramentele,
îndeosebi Euharistia. În ea devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos. În
acest trup acea indiferenţă care pare să capete aşa de des putere asupra
inimilor noastre, nu are loc. Deoarece acela care este al lui Cristos aparţine
unui singur trup şi în El nu suntem indiferenţi unul faţă de altul. "Dacă
suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit
un membru, toate se bucură cu el" (1Cor 12,26).
Biserica este communio
sanctorum pentru că la ea sunt părtaşi sfinţii, dar şi pentru că este
comuniune de lucruri sfinte: iubirea lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos şi
toate darurile sale. Între ele este şi răspunsul celor care se lasă ajunşi de
această iubire. În această comuniune a sfinţilor şi în această participare la
lucrurile sfinte nimeni nu posedă numai pentru sine, ci tot ceea ce are este
pentru toţi. Şi pentru că suntem legaţi în Dumnezeu, putem face ceva şi pentru
cei de departe, pentru cei la care numai cu puterile noastre nu am putea ajunge
niciodată, deoarece cu ei şi pentru ei îl rugăm pe Dumnezeu pentru ca să ne
deschidem cu toţii la lucrarea sa de mântuire.
2. "Unde este fratele tău?"
(Gen 4,9) - Parohiile şi comunităţile
Cele spuse pentru Biserica
universală este necesar să le traducem în viaţa parohiilor şi comunităţilor. Se
reuşeşte în aceste realităţi ecleziale să se experimenteze că facem parte
dintr-un singur trup? Un trup care în acelaşi timp primeşte şi împărtăşeşte
ceea ce Dumnezeu vrea să dăruiască? Un trup, care cunoaşte şi care se
îngrijeşte de membrele sale mai slabe, sărace şi mici? Sau ne refugiem într-o
iubire universală care se angajează departe în lume, dar îl uită pe Lazăr cel
aşezat în faţa propriei noastre uşi închise? (cf. Lc 16,19-31).
Pentru a primi şi a face să
rodească pe deplin ceea ce Dumnezeu ne dă trebuie să fie depăşite graniţele
Bisericii în două direcţii.
În primul rând, unindu-ne cu
Biserica din cer în rugăciune. Atunci când Biserica pământească se roagă, se
instaurează o comuniune de slujire reciprocă şi de bine care ajunge până în
faţa lui Dumnezeu. Cu sfinţii care au găsit plinătatea lor în Dumnezeu, formăm
parte din acea comuniune în care indiferenţa este învinsă de iubire. Biserica
din cer nu este triumfătoare pentru că a întors spatele suferinţelor lumii şi
se bucură singură. Mai degrabă, sfinţii pot deja să contemple şi să se bucure
de faptul că, prin moartea şi învierea lui Isus, au învins definitiv
indiferenţa, împietrirea inimii şi ura. Atât timp când această victorie a
iubirii nu pătrunde toată lumea, sfinţii merg cu noi încă pelerini. Sfânta
Tereza de Lisieux, învăţător al Bisericii, scria convinsă că bucuria în cer
pentru victoria iubirii răstignite nu este deplină până când chiar şi un singur
pe pământ suferă şi geme: "Mă bazez mult să nu rămân inactivă în cer,
dorinţa mea este de a mai lucra pentru Biserică şi pentru suflete" (Scrisoare
254 din 14 iulie 1897).
Şi noi suntem părtaşi de meritele
şi de bucuria sfinţilor şi ei participă la lupta noastră şi la dorinţa noastră
de pace şi de reconciliere. Bucuria lor pentru victoria lui Cristos înviat este
pentru noi motiv de forţă pentru a depăşi atâtea forme de indiferenţă şi de
împietrire a inimii.
Pe de altă parte, fiecare
comunitate creştină este chemată să treacă pragul care o pune în relaţie cu
societatea care o înconjoară, cu săracii şi cei de departe. Biserica prin
natura sa este misionară, nu concentrată asupra ei însăşi, ci trimisă la toţi
oamenii.
Această misiune este misiunea
răbdătoare a Celui care vrea să ducă la Tatăl toată realitatea şi pe fiecare
om. Misiunea este ceea ce iubirea nu poate să nu spună. Biserica îl urmează pe
Isus Cristos pe drumul care o conduce la fiecare om, până la marginile
pământului (cf. Fap 1,8). Astfel putem să vedem în aproapele nostru pe
fratele şi sora pentru care Cristos a murit şi a înviat. Ceea ce am primi, am
primit şi pentru ei. Şi la fel, ceea ce aceşti fraţi au este un dar pentru
Biserică şi pentru întreaga omenire.
Iubiţi fraţi şi surori, ce mult
doresc ca locurile în care se manifestă Biserica, parohiile noastre şi
comunităţile noastre în mod deosebit, să devină insule de milostivire în
mijlocul mării indiferenţei!
3. "Întăriţi-vă
inimile!" (Iac 5,8) - Fiecare credincios
Şi ca indivizi avem ispita
indiferenţei. Suntem sătui de ştiri şi imagini tulburătoare care ne relatează
suferinţa umană şi simţim în acelaşi timp toată incapacitatea noastră de a
interveni. Ce-i de făcut pentru a nu ne lăsa absorbiţi de acest vârtej de
înspăimântare şi de neputinţă?
În primul rând, putem să ne rugăm
în comuniunea Bisericii pământeşti şi cereşti. Să nu neglijăm forţa rugăciunii
a atâtora! Iniţiativa 24 de ore pentru Domnul, care doresc să se
celebreze în toată Biserica, şi la nivel diecezan, în zilele de 13 şi 14
martie, vrea să dea exprimare acestei necesităţi a rugăciunii.
În al doilea rând, putem ajuta cu
gesturi de caritate, ajungând atât la cei de aproape cât şi la cei de departe,
graţie atâtor organisme de caritate ale Bisericii. Postul Mare este un timp
propice pentru a arăta acest interes faţă de celălalt cu un semn, chiar mic,
dar concret, al participării noastre la umanitatea comună.
Şi în al treilea rând, suferinţa
celuilalt constituie o chemare la convertire, pentru că nevoia fratelui îmi
aminteşte fragilitatea vieţii mele, dependenţa mea de Dumnezeu şi de fraţi.
Dacă noi cerem cu umilinţă harul lui Dumnezeu şi acceptăm limitele
posibilităţilor noastre, atunci ne vom încrede în posibilităţile infinite pe
care le păstrează iubirea lui Dumnezeu. Şi vom putea rezista ispitei diabolice
care ne face să credem că putem să ne mântuim şi să mântuim lumea singuri.
Pentru a depăşi indiferenţa şi
pretenţiile noastre de atotputernicie, aş vrea să cer tuturor să trăiască acest
timp al Postului Mare ca un parcurs de formare a inimii, aşa cum a avea să
spună Benedict al XVI-lea (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). A
avea o inimă milostivă nu înseamnă a avea o inimă slabă. Cine vrea să fie
milostiv are nevoie de o inimă puternică, trainică, închisă în faţa
ispititorului, dar deschisă în faţa lui Dumnezeu. O inimă care să se lase
pătrunsă de Duhul Sfânt şi să ducă pe drumurile iubirii pe care îi pe fraţi şi
pe surori. În fond, o inimă săracă, adică una care cunoaşte propriile sărăcii
şi se dedică pentru celălalt.
Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi
surori, doresc să-l rog cu voi pe Cristos în acest Post Mare: "Fac cor
nostrum secundum cor tuum": "Fă inima noastră asemenea cu
Inima ta" (Rugăciune din Litania la Preasfânta Inimă a lui Isus).
Atunci vom avea o inimă puternică şi milostivă, vigilentă şi generoasă, care nu
se lasă închisă în ea însăşi şi nu cade în vârtejul globalizării indiferenţei.
Cu această dorinţă, asigur
rugăciunea mea pentru ca fiecare credincios şi fiecare comunitate eclezială să
parcurgă cu rod itinerarul Postului Mare, şi vă cer să vă rugaţi pentru mine.
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească.
Din Vatican, 4 octombrie 2014
Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi
Franciscus
(Traducere de pr.
Mihai Pătraşcu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu