† Duminica a 7-a a Paştelui: Veni Duhul Sfânt (omilie)

 

Evanghelia - Ioan 17,1-11a: În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: “Părinte, a venit ceasul; preamăreşte-l pe Fiul tău, ca şi Fiul să te preamărească pe tine. Tu i-ai dat putere peste toţi oamenii, ca el să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat lui. Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis. Eu te-am preamărit pe pământ, îndeplinind misiunea pe care tu mi-ai încredinţat-o. Preamăreşte-mă acum, Părinte, în faţa ta, dându-mi slava pe care am avut-o la tine înainte de începutul lumii. Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat. Ei erau ai tăi şi tu mi i-ai dat mie, iar ei au păzit cuvântul tău. Ei ştiu acum că tot ce mi-ai dat vine de la tine; pentru că le-am dat cuvintele pe care mi le-ai încredinţat, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am venit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi şi toate ale mele sunt ale tale, după cum toate ale tale sunt ale mele. Eu sunt preamărit în ei. De acum eu nu mai sunt în lume; ei sunt în lume iar eu vin la tine”.

 

Omilie

 

Duminică a șaptea din timpul pascal ne pregăteşte pentru marea sărbătoare a Rusalilor, care va fi celebrată duminica viitoare. În acea zi, apostolii vor vesti cu curaj și forță minunile lui Dumnezeu. Așteptând ei se reunesc într-un singur loc pentru un timp de rugăciune. Cartea Faptele Apostolilor enumeră pe fiecare dintre cei unsprezece apostoli (doisprezece mai puțin Iuda). La început aceștia au fost aleși de Isus. Pe ei i-a format şi lor l-a dat instrucţiuni.

 

Cartea Faptele Apostolilor menţionează, de asemenea, prezenţa câtorva femei. Este cu adevărat excepţional într-o lumea evreiescă. Este un mod de a spune că au un rol esențial în Biserică. Mai există Maria, mama lui Isus şi câțiva membri ai familiei sale. Toate aceste persoane sunt reunite pentru a paticipa la rugăciune. Fiecare se pregătește pentru manifestării gloriei divine pe care o descoperă câteva zile mai târziu. Această minune vor trebui să o mărturisească până la marginile pământului.

 

Dar nu poate exista misiunea fără acest moment de rugăciune. Trebuie să începem. Trebuie să începem și noi. Merită să punem câteva întrebări: noi ne rugam? Cum ne rugam noi? Părintele Guy Gilbert a scris într-una din cărţile sale că o zi fără rugaciune, nu valorează drept nimic. Dacă ne rugăm, nu înseamnă să-i adresăm lui Dumnezeu cererele noastre. El ştie de ce avem nevoie încă de mai înainte să-i cerem. Lucrul cel mai important este să ne dea din iubirea lui și să fim pătrunși de dragostea sa. Noi vom fi matrori care radiază luminos dacă primim lumina care vine de la el.

 

În scrisoarea sfântului apostol Petru se insistă asupra acestui punct: el le amintește creştinilor că trebuie să fie cu adevărat legați de Cristos. Ei au mare nevoie de el căci sunt confruntați cu tot felul de persecuţii. Dar Isus avertizază: „servitorul nu este mai presus de stăpănul său”. Domnul Isus a cunoscut persecuţia, respingerea şi crucea. Va fi aceeaşi pentru generaţii de creştini. Mass-media ne vorbește despre aceasta:  mulţi creştini continue să fie persecutați şi puși la moarte în China, Coreea de Nord, în Egipt şi în multe ţări islamice. Sunt mulţi cei care traiesc în fiecare zi cu teama. Prin ei, familia de creştini – familia noastră – este încercată. Împreună, în comuniune cu ei, să ne rugăm şi să ne încredințăm Domnului: să ne păstreze în credinţă până în ziua în care gloria sa se va revela în toată splendoarea sa.

 

În evanghelie descoperim rugăciunea lui Isus: el ne arată că este în totală comuniune cu Tatăl său. Sunt legați unul de altul în comuniune veşnică. Evangheliile ne spun că Isus uneori petrecea nopţi întregi rugându-se Tatălui său. Această unire depășește tot ceea ce putem trăi la nivelul nostru. Ea ne spune despre intensitatea rugăciunii lui Isus şi suntem uimiți. Ceea ce este deosebit e că el vrea să asocieze la rugăciunea sa toate. Cu el vom cunoaște bucuria de a ne ruga.

 

Această rugăciune a lui Isus se situiază într-un moment important al vieții sale: se pregăteşte să treacă din această lume la Tatăl său. Moartea sa pe cruce nu este un eşec, dar o înălțare. Va fi mare victorie a iubirii asupra morții și a păcatul. În momentul cel mai dramatic al vieții sale, Isus vrea să împartă cu ucenicii săi bucurie împlinirii misiunii sa. Vestea cea bună a fost anunţată săracilor. Primilor dintre cei mici şi excluși le-a fost dat să-l primească pe el. Pentru toate aceste minuni Isus aduce mulțumiri. Citind această evanghelie, vom descoperi ceea ce ar trebui să fie adevărata rugăciune. De prea multe ori rugăciunea este plângere şi cereri. Niciodată nu trebuie să uităm că expresia cea mai frumoasa de rugăciune este laudă şi aducerea de mulţumire. Suntem invitaţi să urmăm exemplul lui Isus, care a făcut-o mai înainte de a cere.

 

În această rugăciune pe care o să adresăm Tatălui, trebuie să subliniem rolul important al Mariei, mama lui Isus. Ea este prezentă în grupul de apostoli. De asemenea în Biserica de astăzi să ne însoţească şi să ne sprijine la această rugăciune. Nu am putea să visăm la o mai bun însoțire. Ca mai înainte, ea continuă să ni-l înapoieze pe Cristos şi Evanghelia sa; nu încetează să ne repetem: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5). Şi ceea ce Isus ne spune ne umple de apă vie care este în Dumnezeu.

 

Cu Maria şi cu întreaga Biserică ne întoarcem la tine, Doamne; ne pregătim să primim darul Duhului tău. Fă ca inima noastra să fie disponibilă şi primitoare pentru că viața noastră să spună ceva din iubirea ta. Amin.

(Abbé Jean Compazieu [01.06.2014]; trad. pr. dr. Isidor Chinez; sursa: http://dimancheprochain.org/4525-4525/).

Vizita Sfintei Fecioare Maria la vara sa, Elisabeta

 

După ce a primit vestea cea bună de la Arhanghelul Gabriel, Maria a pornit la drum („în grabă” – spune Sf. Luca) spre vara sa, Elisabeta, ca să o viziteze şi să o ajute. Alăturându-se, probabil, unei caravane de pelerini ce mergeau spre Ierusalim, traversează Samaria şi ajunge la Ain-Karim, în Iudea, unde locuia familia lui Zaharia. E uşor să ne închipuim ce gânduri îi frământă sufletul, cugetând la misterul pe care i l-a descoperit îngerul. Sunt sentimente de adâncă recunoştinţă faţă de bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu, sentimente pe care ea le va exprima în prezenţa verişoarei sale prin cântecul Magnificat, expresie a „iubirii pline de fericire să-l cânte şi să-l laude pe cel iubit” (Sf. Bernadin de Siena): „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi inima tresaltă de bucurie...”

Prezenţa Cuvântului întrupat în Maria devine izvor de har pentru Elisabeta; inspirată de Dumnezeu, ea înţelege marele mister trăit de verişoara sa mai tânără, demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu, credinţa ei în cuvântul divin, sfinţirea înainte-mergătorului ce tresaltă de bucurie în sânul mamei.

Maria rămâne cu Elisabeta până la naşterea lui Ioan Botezătorul, aşteptând probabil încă opt zile, ca să ia parte la ceremonia punerii numelui. Luând ca punct de plecare acest calcul al timpului cât Maria a stat la Elisabeta, Sărbătoarea vizitei, de origine franciscană (fraţii minori o celebrau din 1263) a fost fixată la 2 iulie, adică la sfârşitul acestei vizite. Ar fi fost mai logică comemorarea îndată după Buna-Vestire, dar s-a urmărit ca sărbătoarea să nu cadă în Postul Mare.

Papa Urban al VI-lea a extins sărbătoarea la toată Biserica din Apus, cu intenţia de a cere mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria pentru pacea şi unitatea creştinilor, atunci divizaţi prin marea schismă occidentală. Sinodul din Basilea, în sesiunea din 1 iulie 1441, a confirmat sărbătoarea Vizitaţiunii, care la început nu fusese acceptată de statele ce erau de partea antipapei.

Actualul calendar liturgic, neluând în seamă cronologia sugerată de istorisirea evanghelică, a renunţat la data tradiţională de 2 iulie şi a fixat comemorarea vizitei Maicii Domnului la vara sa, Elisabeta, pentru ultima zi din luna mai, ca o încoronare a manifestărilor de pietate în cinstea Maicii Domnului, obişnuite în această lună.

„În momentul întrupării Cuvântului, Maria se umileşte, mărturisind că este roaba Domnului. Dar”, comentează Sfântul Francisc de Sales, „ea nu se mulţumeşte doar să-şi recunoască nimicnicia înaintea lui Dumnezeu, deoarece ştie că iubirea şi umilinţa nu sunt perfecte decât atunci când de la Dumnezeu se îndreaptă către oameni. Nu este cu putinţă să-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-i iubim pe oameni, pe care îi vedem. Sărbătoarea Vizitei Preacuratei Fecioare Maria la vara sa, Elisabeta, reprezintă recunoaşterea şi preamărirea iubirii de oameni, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu”. (Sursa:

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1749/Vizita-Sfintei-Fecioare-Maria.aspx).

Viaţa este slavă

Isus înălțat în gloria Tatălui

 

Viaţa este slavă
cu zări mereu mai noi,
nu ţi-o târî bolnavă
şi n-o-ngropa-n noroi.

Viaţa este muncă
spre rod tot mai frumos,
s-o faci ca pe-o poruncă
lăsată de Cristos.

Viaţa este aur
cu preţ nebănuit,
s-o-nalţi ca pe-un tezaur
Luminii dăruit.

Viaţa este luptă
şi Ţel ceresc şi sfânt,
ai râvnă ne-ntreruptă
şi nu te da înfrânt!

Viaţa e-o minune
şi-o ardere mereu,
înalţ-o-n rugăciune
prinos lui Dumnezeu.

Căci doar aşa trăită
viaţa şi-a-mplinit
chemarea ei slăvită
spre care s-a primit.

 de Traian Dorz

 

[Sursă: http://www.oasteadomnului.ro/2014/viata-este-slava].

Jesus Christ You are my life - Giovanni Paolo II

† Înălțarea Domnului: Chemaţi să dea mărturie în lume (omilie)

Evanghelia - Matei 28,16-20: În acel timp, cei unsprezece apostoli au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Isus să meargă. Când l-au văzut, s-au aruncat la pământ, deşi unii dintre ei erau în îndoială. Isus s-a apropiat de ei şi le-a spus aceste cuvinte: “Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin”.

Omilie

 

Luca în Faptele Apostolilor povesteşte adevăratul fapt al Înălţării într-un singur rând: „A fost înălţat şi un nor l-a ascuns privirii lor” (Fap 1,9). Preferă să se oprească asupra ucenicilor, care îl întreabă pe Domnul: „Acesta este timpul în care vei restaura împărăţia lui Israel?” Isus îi ceartă. Timpul este în mâinile lui Dumnezeu. Şi această certitudine trebuie să le ajungă: restul este curiozitate neglijabilă. Important este un alt lucru: „Îmi veţi fi martori la Ierusalim... până la marginile pământului”. Datoria ucenicilor este de a mărturisi peste tot pe Domnul lor. Nu sunt popoarele cele care sosesc la Ierusalim, dar sunt ucenicii aceia care sunt trimişi la popoare. Şi nu există margini, locuri interzise, popoare sau oameni cărora Domnul nu trebuie să le fie mărturisit.

 

Şi o a doua atitudine a ucenicilor este criticată: „Bărbaţi din Galileea, de ce staţi şi priviţi la cer?” Ucenicii privesc în sus, şi în schimb sunt invitaţi să privească pământul, mulţimea. Aşteptarea Domnului nu trebuie trăită separându-se, în închidere într-o comunitate de oameni aleşi, dar în lume.

 

Şi astfel ajungem la fragmentul evanghelic. „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18): prin aceste cuvinte Isus afirmă domnia sa universală. El este Domnul a toate şi a tuturor, şi de aceea trebuie vestit tuturor şi pretutindeni.

 

A spune Isus este „Domnul a toate” înseamnă a afirma, cu alte cuvinte, că el dă sens tuturor lucrurilor. „Mergeţi şi faceţi ucenici”: misiunea presupune o însărcinare. Nu se vesteşte Isus în numele său propriu, cu atât mai puţin se vestesc gândurile proprii, ci numai „tot ceea ce el a poruncit”. Ucenicul trebuie să vestească în cea mai absolută fidelitate. Vestirea sa trebuie să vină din ascultare.

 

Misiunea cere o „plecare”: mergeţi. Ucenicul nu aşteaptă ca lumea să se apropie: el este cel care merge înaintea mulţimii. „Faceţi ucenici la toate popoarele”: expresia este plină de toată semnificaţia pe care o are „ucenicul” în evanghelie. Nu este vorba doar de a oferi un mesaj, ci de a instaura o relaţie. Ucenicul se leagă de persoana Învăţătorului şi se angajează să împărtăşească proiectul său de viaţă. „Eu voi fi cu voi până la sfârşitul timpului”: aceasta este marea promisiune, care dă ucenicului puterea de a-şi desfăşura misiunea. Creştinul nu se încrede în sine însuşi, în propria credinţă sau în propriile capacităţi, dar în prezenţa Domnului.

(Don Bruno Maggioni [08-05-2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4191).

Sfântul Filip Neri (1515-1595) - preot, apostol al Romei

 

“Dacă vrei ascultarea spontană, nu porunci prea mult. Singura noastră regulă este iubirea”.

Filip Neri s-a născut la Florenţa, în 1515, şi a fost botezat în “frumoasa San Giovanni”. Era copil când şi-a pierdut mai întâi mama şi apoi pe fratele mai mare, dar iubirea mamei vitrege şi compania celor două surori mai mici nu au permis ca tristeţea să-şi facă loc în inima sa şi să-i tulbure copilăria.

La celebrul convent din San Marco, părinţii dominicani i-au transmis dragostea pentru învăţătură şi admiraţia pentru spiritul reformator al lui Savonarola.

Familia ducea o viaţă foarte modestă, deoarece tatăl, notar, mai mult decât de muncă, era preocupat de căutarea pietrei filozofale şi, negăsind-o vreodată, când fiii au crescut, au trebuit să se gândească ei înşişi la viaţa lor. Pentru cele două copile nu a fost greu să le găsească soţi, şi Filip, având de acum 16 ani, a căutat un loc de muncă la Cassino, pe lângă un unchi comerciant.

De la Cassino la Roma

Dar aici, mai mult decât afacerile, îl atrăgea abaţia benedictină, aşezată pe muntele pe care se căţăra cu plăcere oricând avea puţin timp liber, devenind foarte curând prieten al ilustrului monah Eusebio da Evoli, care i-a fost director spiritual şi maestru.

Litaniae Lauretanae Beatae Virginis Mariae (gregorian)

Kyrie, eleison.
Christe, eleison.
Kyrie, eleison.
Christe, audi nos.
Christe, exaudi nos.
Pater de caelis, Deus, miserere nobis.
Fili, Redemptor mundi, Deus, miserere nobis.
Spiritus Sancte, Deus, miserere nobis.
Sancta Trinitas, unus Deus, miserere nobis.
Sancta Maria, ora pro nobis.
Sancta Dei Genetrix, ora pro nobis.
Sancta Virgo virginum, ora pro nobis.
Mater Christi, ora pro nobis.
Mater Ecclesiae, ora pro nobis.
Mater divinae gratiae, ora pro nobis.
Mater purissima, ora pro nobis.
Mater castissima, ora pro nobis.
Mater inviolata, ora pro nobis.
Mater intemerata, ora pro nobis.
Mater amabilis, ora pro nobis.
Mater admirabilis, ora pro nobis.
Mater boni consilii, ora pro nobis.
Mater Creatoris, ora pro nobis.
Mater Salvatoris, ora pro nobis.
Mater misericordiae, ora pro nobis.
Virgo prudentissima, ora pro nobis.
Virgo veneranda, ora pro nobis.
Virgo praedicanda, ora pro nobis.
Virgo potens, ora pro nobis.
Virgo clemens, ora pro nobis.
Virgo fidelis, ora pro nobis.
Speculum iustitiae, ora pro nobis.
Sedes sapientiae, ora pro nobis.
Causa nostrae laetitiae, ora pro nobis.
Vas spirituale, ora pro nobis.
Vas honorabile, ora pro nobis.
Vas insigne devotionis, ora pro nobis.
Rosa mystica, ora pro nobis.
Turris Davidica, ora pro nobis.
Turris eburnea, ora pro nobis.
Domus aurea, ora pro nobis.
Foederis arca, ora pro nobis.
Ianua caeli, ora pro nobis.
Stella matutina, ora pro nobis.
Salus infirmorum, ora pro nobis.
Refugium peccatorum, ora pro nobis.
Consolatrix afflictorum, ora pro nobis.
Auxilium Christianorum, ora pro nobis.
Regina Angelorum, ora pro nobis.
Regina Patriarcharum, ora pro nobis.
Regina Prophetarum, ora pro nobis.
Regina Apostolorum, ora pro nobis.
Regina Martyrum, ora pro nobis.
Regina Confessorum, ora pro nobis.
Regina Virginum, ora pro nobis.
Regina Sanctorum omnium, ora pro nobis.
Regina sine labe originali concepta, ora pro nobis.
Regina in caelum assumpta, ora pro nobis.
Regina sacratissimi Rosarii, ora pro nobis.
Regina familiae, ora pro nobis.
Regina pacis, ora pro nobis.

Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, parce nobis, Domine.
Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, exaudi nos, Domine.
Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, miserere nobis.

V. Ora pro nobis, sancta Dei Genitrix,
R. Ut digni efficiamur promissionibus Christi.

Concede nos famulos tuos, quaesumus,
Domine Deus, perpetua mentis et corporis sanitate gaudere: et,
gloriosa beatae Mariae semper Virginis intercessione,
a praesenti liberari tristitia,
et aeterna perfrui laetitia.
Per Christum Dominum nostrum.
Amen.

† Duminica a 6-a a Paştelui: Acea iubire care nu ne lasă singuri (omilie)

Vălul Veronicăi (1580-1582) - de El Greco,
olio su tela, 51x66 cm, collezione privata

Evanghelia - Ioan 14,15-21: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁵ "Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, ¹⁶ iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. ¹⁷ El este Duhul adevărului pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; însă voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi pentru că este în voi. ¹⁸ Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. ¹⁹ Peste puţin timp, lumea nu mă va mai vedea; însă voi mă veţi vedea, pentru că eu sunt viu şi voi de asemenea veţi fi vii. ²⁰ În ziua aceea veţi recunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi. ²¹ Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte; iar cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui.

 

Omilie

 

Liturgia din duminica aceasta continuă lectura capitolului 14 din evanghelia lui Ioan, din care am citit deja prima parte duminica trecută. Tema este iubirea, aşa cum apare la început („dacă mă iubiţi...”) şi din concluzie („cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui”).

 

Cred că ideile dominante din evanghelia de astăzi sunt două. Prima este că criteriul cel mai bun pentru a verifica realitatea iubirii lui Cristos este ascultarea de voinţa sa, adică respectarea poruncilor, care în Ioan se reduc la porunca iubirii fraterne. Iar a doua: practica iubirii este locul în care se arată Isus. Iubirea este epifania lui Dumnezeu, locul darului Duhului, al întâlnirii cu Sfânta Treime, al manifestării lui Isus. Înălţându-se la cer şi nemaifiind prezent în mod vizibil, Isus nu-i lasă singuri pe ucenicii săi, doar că este prezent într-un mod diferit de mai înainte. Cât priveşte iubirea, se subliniază concretizarea ei: nu cuvinte, nu idei, ci fapte. În concretizarea iubirii, a dăruirii de sine, se întâlneşte prezenţa Domnului.

Duhul Sfânt

 

În ceea ce priveşte Duhul, este afirmată o opoziţie dintre ucenici şi lume. Lumea nu este în stare să înţeleagă şi să primească Duhul. Manifestările Duhului sunt vizibile, şi totuşi lumea este incapabilă să-şi dea seama pentru că privirea sa vede numai ceea ce o interesează. Pentru a fi luminaţi de Duhul Sfânt trebuie să ieşim din noi înşine. Dar dacă este adevărat că lumea nu-l recunoaşte pe Duhul Sfânt, Isus subliniază că Duhul în schimb este înţeles de ucenici.

 

Prezenţa intimă şi spirituală a Duhului este noua prezenţă a lui Isus, este „actualitatea” lui Isus: „nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14,16). Şi datorită Duhului ucenicii vor înţelege realitatea profundă a lui Dumnezeu, a lui Isus şi a lor înşişi. Isus atrage atenţia, după aceea, că ucenicii vor fi urâţi de lume şi persecutaţi. Dar totodată îi asigură că ura lumii şi persecuţia vor fi ambientul în care se va manifesta mărturia Duhului şi a lor. În marele proces dintre Cristos şi lume, care se desfăşoară în istorie, Duhul dă mărturie în favoarea lui Isus. În faţa ostilităţii pe care o vor întâlni, ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului şi descurajării. Duhul îl va apăra pe Isus în inima lor, îi va face siguri în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le-o va da.

 

(Don Bruno Maggioni [01.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4154).

Gândul zilei [copilăria]

Primele mângeri (1866)

by William Adolphe Bouguereau

 

“Lumea modernă are doi duşmani,

copilăria şi sărăcia.

Într-o civilizaţie tehnică în care

singura regulă este eficacitatea,

ce este copilăria,

dacă nu o perioadă ineficace a vieţii,

şi pe care trebuie să o scurtezi

cât mai mult posibil,

dar chiar să o suprimi.

A suprima copilăria,

ce recuperare enormă de muncă

şi de energie!

Copilăria nu slujeşte la mare lucru

iar sărăcia nu serveşte la nimic”

(G. Bernanos, “Dans l'amitié de Léon Bloy”, EEC II, 1234).

Sfânta Rita din Cascia [sfântul zilei]

Sfânta Rita din Cascia (film: Rita de Cascia - 2004)

 –  Cum se poate iubi un criminal? –  Fii alaturi de el. Încearcă să-l înțelegi pe soțul tău înainte de a pretinde ca el să te înteleagă pe tine. Poate tu ești unica lui speranța. Dumnezeu ne învața doar să iubim.

Privită de aproape, fără haloul legendei, ne dezvăluie chipul foarte uman al femeii care nu a trecut indiferentă prin faţa tragediei durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Existenţa sa pământească ar putea fi de ieri, ca şi de astăzi. Ea s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

Bunătatea sa a reuşit la sfârşit să înmoaie inima lui Paul, care şi-a schimbat viaţa şi obiceiurile fără a reuşi, totuşi, să dea uitării vechile ranchiune ale atâtor duşmani, pe care şi-i făcuse. Într-o seară a fost găsit ucis pe marginea drumului. Cei doi fii, deja mărişori, au jurat să-şi răzbune tatăl. Când Rita şi-a dat seama de inutilitatea eforturilor proprii de a le schimba părerea, a găsit curajul de a-l ruga pe Dumnezeu să-i cheme mai degrabă la sine, decât să permită a se păta prin crimă. Rugăciunea sa, de neînţeles din punct de vedere uman, a fost ascultată. Rămasă fără bărbat şi fără fii, Rita s-a dus să bată la poarta mănăstirii surorilor augustiniene din Cascia. Cererea sa nu a fost acceptată.

Întoarsă la căminul gol, s-a rugat neîncetat celor trei sfinţi protectori ai săi, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae din Tolentino, şi, într-o noapte, s-a întâmplat minunea. Cei trei sfinţi i-au apărut, au invitat-o să-i urmeze, au deschis larg poarta mănăstirii, foarte asigurată cu zăvoare, şi au condus-o în mijlocul corului unde surorile de clauzură recitau rugăciunile utreniei. Rita a putut astfel să îmbrace haina augustinienelor, împlinind vechea dorinţă de dăruire totală lui Dumnezeu, dedicându-se pocăinţei, rugăciunii şi iubirii faţă de Cristos cel răstignit, care a asociat-o chiar în mod vizibil la patima sa, înfigându-i în frunte un spin.

Acest stigmat miraculos, primit în timpul unui extaz, i-a marcat faţa cu o foarte dureroasă rană purulentă până la moarte, adică timp de paisprezece ani. Faima sfinţeniei sale a trecut dincolo de zidurile severului convent din Cascia. Rugăciunile Ritei au obţinut prodigioase vindecări şi convertiri. Pentru sine nu a cerut decât să ia asupra sa durerile, pe care le uşura aproapelui său. A murit în mănăstirea din Cascia în anul 1457 şi a fost canonizată în anul 1900. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Astăzi este sfântul Constantin Brâncoveanu

și fii săi - în Biserica Ortodoxă (21 mai)

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

- Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

- Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

- De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

- Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

- Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
- Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

- Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
- Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
- Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

* - Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.”

[1] Mustafa Paşa era imbrohor

[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.

[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.

[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.

Turmă blândă

Bunul Păstor - by Bartolomé Esteban Murillo

— Turmă blândă, turmă mică,
pradă lesne de-nghiţit,
două mii de ani cum oare
n-ai pierit?

Prin străvechile pustiuri,
leii cei cu coama-n vânt
cum de nu ţi-au şters şi urma
pe pământ?

Ai tu oare, turmă blândă,
corn de taur, dinţi de lup,
colţ de viperă sau gheare
care rup?

— Nu. N-avem nici colţi, nici gheare,
nici venin otrăvitor.
Dar avem cu noi o forţă:
un Păstor...

Prin străvechile pustiuri,
El, Păstorul înţelept,
şi-a purtat pe umeri mieii
şi la piept!

Astfel, chiar dacă ni-e frică,
nu pierim ca fulgu-n zbor.
Căci suntem o turmă mică,
dar o turmă
ş-un Păstor!

Costache Ioanid

Sfânta Clara de Assisi (de Victtoria Marina) – PDF

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/clara-de-assisi-de-victtoria-marina.pdf

Sfânta Lidia din Tiatira, sec. I

Sfântul Paul o învata pe sfânta Lidia

 

A trăit în primul secol. Nu există nici o certitudine dacă Lidia a fost cu numele său sau mai degrabă cu originile sale. S-a născut în Tiatira, cetate a Lidiei, o regiune din Asia Mică. A trăit la Filipi, în Macedonia şi nu se ştie dacă acestea a fost necăsătorită sau căsătorită. A făcut comerț cu purpură şi a avut astfel o poziţie socială şi economică importantă. Afacerile nu au împiedicat-o să se dedice chiar spiritului. Aparținea „temătorilor de Dumnezeu”,  acei păgâni, care s-au convertit la credinţa iudeilor. Până când ea s-a întâlnit cu Paul din Tars, în prima sa misiune în Europa. Episodul este povestit în Faptele Apostolilor: sfântul Paul a venit la Filipi cu Timotei, Silas şi Luca. Atunci s-a convertit Lidia și urmând exemplul său toţi membrii familiei au cerut să fie botezați. Prima ucenică a lui Paul, Lidia i-a primit în casa ei, pe sfântul Paul şi pe însoţitorii săi pe tot timpul misiunii. În acele zile de predică a sfântului Paul au existat convertiri şi s-a format o comunitate de creștini crezând în Evanghelie. În casa Lidiei s-a născut prima Biserica fondată în Europa de sfântul Paul din Tars.

 

Cuvântul Domnului - Primele convertiri la Filipi. „Îmbarcându-ne de la Troas, ne-am dus direct în Samotracia, iar a doua zi, la Neapoli și, de acolo, la Filipi, care este o cetate importantă în ținutul Macedoniei, o colonie. În cetate am rămas câteva zile. Într-o zi de sâmbătă, am ieșit în afara porții, lângă un râu, unde credeam că este loc de rugăciune. Așezându-ne, le-am vorbit femeilor care se adunaseră. O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, adoratoare a lui Dumnezeu, ne asculta. Acesteia Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenție cele spuse de Paul. După ce a fost botezată ea și casa ei, ne-a invitat, zicând: „Dacă ați judecat că sunt credincioasă Domnului, veniți și rămâneți în casa mea!” Și ne-a obligat să acceptăm” (Faptele Apostolilor 16,11-15).

Sf. Lidia, ucenica sfântului Paul (sec. I)

Pe când Sfântul apostol Paul, în timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia, împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos, după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură[1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi staţi în casa mea»” (Fapte XVI, 11–15).

Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei în proseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.

Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia - „biserică” - din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, Sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.

Referitor la cultul Sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.

După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al Sfintei Lidia.

(Sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2764/Sf-Lidia-ucenica-sf-Paul.aspx).

---

^[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.

Gândul zilei

Gregorian - Abbaye bénédictine de Ligugé [France]

† Duminica a 5-a a Paştelui: Acel chip care învinge teama (omilie)

„Calea, adevărul și viața”
(In 14,6)

Evanghelia – Ioan 14,1-12: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹ "Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. ² În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: ³ mă duc să vă pregătesc un loc. După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. ⁴ Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu". ⁵ Toma i-a zis: "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?" ⁶ Isus i-a răspuns: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. ⁷ Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut". ⁸ Filip i-a zis: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns". ⁹ Isus i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?» ¹⁰ Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele. ¹¹ Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. ¹² Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl".

 

Omilie

 

Discursul lui Isus redat de evanghelia lui Ioan (In 14,1-12) se deschide cu o invitaţie de a depăşi teama: „Să nu se tulbure inima voastră”. Este vorba de temeri profunde: teama de suferinţă, de moarte, de viitor. Isus sugerează că există un singur mod pentru a învinge aceste multe şi profunde temeri: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în el. Şi are dreptate: numai Dumnezeu este stânca. Celelate certitudini deziluzionează. Iubirea de Dumnezeu este fidelă şi nu ne părăseşte niciodată: aceasta este marea certitudine care îl înseninează pe cel care crede.

 

Însă mai este un al doilea punct asupra căruia vreau să insist. Lui Filip care poate aspira la o viziune religioasă mai înaltă şi mai demonstrativă („Arată-ni-l pe Tatăl”), Isus îi răspunde: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Pentru creştin Isus – persoana sa, viaţa sa, istoria sa – este spaţiul în care Dumnezeu s-a făcut vizibil şi cunoscut. În întruparea Fiului lui Dumnezeu invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut: Dumnezeul invizibil s-a făcut aproape, unul pe care-l poţi atinge şi cunoaşte. Omul este în căutarea lui Dumnezeu şi această căutare a sa a lui Dumnezeu nu este o suprastructură, ci structura cea mai intimă a fiinţei sale.

 

Dar unde şi cum îl întâlneşte pe Domnul? Iată întrebarea subînţeleasă în toată evanghelia a patra. O primă afirmaţie importantă este deja în prolog: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18). Dumnezeu este invizibil iar omul nu reuşeşte să-l atingă. Dar în Isus Cristos invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut. În acest punct însă apare o a doua întrebare: în ce mod Fiul Unul-născut a povestit chipul Tatălui smulgându-l din invizibilitatea sa? Răspunsul creştinului este clar: Dumnezeu s-a făcut vizibil şi de atins în existenţa istorică a lui Isus, în practica sa de primire, în dăruirea sa adevărului, în iubirea sa care a căutat momentul său cel mai expresiv pe cruce.

 

Mai este o ultimă întrebare la care este absolut necesar să răspundem. Tatăl a descoperit chipul său în existenţa istorică a lui Isus, dar acum – în timpul Bisericii, în aşteptarea întoarcerii Domnului – unde şi cum trebuie făcută încă experienţa lui Dumnezeu? Desigur în ascultarea cuvântului său, în continua memorie a vieţii sale: în fond tocmai de aceea au scris evangheliştii evangheliile lor. Dar răspunsul ar rămâne neterminat dacă nu am adăuga o expresie care se află în prima scrisoare a lui Ioan (1In 4,12): „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi”. Aşadar, Dumnezeu continuă să se facă prezent în iubirea reciprocă: Dumnezeu este iubire şi este într-o experienţă de autentică iubire, ca aceea a lui Cristos, prin care omul poate intra în comuniune cu lumea lui Dumnezeu.

 

(Don Bruno Maggioni [24.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4129).

Beatificarea episcopul martir Anton Durcovici [17 mai 2014]

 

Episcopul martir Anton Durcovici (1888-1951)

 

"Atitudine puternică, nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014. În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc.

 

Persecuţia a început la 1 decembrie 1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii, unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: “Biserica Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se află papa”. Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa.

 

La începutul anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor. La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă, încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea închisoare.

 

L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie 1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: “Ego sum Friedrich”. Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit. A fost îngropat noaptea, în cimitirul “rutean” fără ca să fie prezent cineva. Mormântul său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat.

 

Se născuse cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama, Maria, născută Mittermeier, era casnică.

 

[Isidor Iacovici, „Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu”, trad. pr. Mihai Pătrașcu; după L’Osservatore romano, 17 mai 2014; sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140578].